Muzică / Muzician

Muzica-șah și oamenii care se licuricesc

de Lavinia Braniște

Publicat pe 23 septembrie 2022

Într-o serie de eseuri, scriitoarea Lavinia Braniște își propune să bată la ușile artiștilor din alte domenii decât literatura și, în urma unor dialoguri despre lucrări în curs, ateliere, expunere sau feedback, să găsească întrebări, dileme și lupte comune. Citește mai jos al doilea text din serie, în care munca solitară și adesea lipsită de feedback a prozatoarei se întâlnește cu cea a muzicianului, care, într-un fel, îi e opusă.


Eduard Gabia e muzician și coregraf și l-am cunoscut pe Zoom în primăvara lui 2020, când era izolarea mai cruntă și când am lucrat împreună la un spectacol produs de Reactor de Creație și Experiment, regizat de Bobi Pricop. Eu eram într-o rezidență, în clădirea unei foste mănăstiri, într-o țară unde nu ieșea miliția seara să pună imnul la difuzor, iar asta a făcut ca pandemia să înceapă mai ușor într-un fel, dar mai greu în multe alte feluri. Faptul că proiectul acela m-a ținut ocupată și atentă zilnic timp de vreo două luni a contat pentru mine enorm atunci. 

Edi se ocupa de muzică și mișcare în spectacol, iar când am auzit prima variantă de muzică pe care a propus-o, mi-a plăcut atât de mult încât mi-a fost jenă să-i mărturisesc lui, așa că i-am spus doar regizorului. Spectacolul, în care șase actori își pregăteau ieșirea din casă și intrarea în scena - încă pustie - care era orașul acelor luni pandemice, a devenit ceea ce noi am numit „un vis digital”, un videopoem performativ, în care cele șase monologuri aveau pe fundal muzica electro-psihedelică creată de Edi.

Textul trebuia scris din mers, pornind de la ideile tuturor, iar munca în echipă e mereu o provocare pentru o scriitoare, care are o meserie prin excelență solitară.

Nu mai țin minte când am scris primul text la comandă, dar mereu am fost flatată când cineva a venit spre mine și mi-a cerut să scriu, mai ales dacă acest cineva a fost o editură și mai ales dacă mi-a cerut o carte întreagă, pentru că e ceva ce nu prea se întâmplă deocamdată, iar atunci când se va întâmpla mai des va fi un semn că industria cărții se maturizează și la noi.

Invitații de genul acesta se întâmplă, însă, ceva mai frecvent în teatru. Când am primit mesajul de la Reactor, în primăvara lui 2020, nu-mi amintesc să fi fost nevoie de muncă de lămurire. O laudă cât de firavă combinată cu un onorariu cât de simbolic sunt de ajuns să mă amețească de cap. Mă bag la orice. Dacă oamenii care mă cheamă au încredere că o să-mi iasă ceva acceptabil, am și eu încredere. 

În afară de muzică, partea mea preferată din toate straturile care s-au depus unul peste altul în acel spectacol atipic, ce mi-a mai rămas de la Edi a fost curiozitatea lui față de lume (cred că avea cea mai mare cantitate de trivia înmagazinată dintre toți) și gluma că eu n-aș exista în viața reală. Nefiind în țară atunci, am ratat toate întâlnirile pe viu ale echipei, de care am fost îndrăgostită în acele trei luni de lucru și care s-a spart în cioburi și a dispărut brusc și complet după cele câteva reprezentații (prea puține, după cum e soarta afcn-urilor). Nici eu nu eram sigură că ei n-au fost un vis.

Doi ani și ceva mai târziu, după ce m-am adunat și eu de pe drumuri și m-am reîntors în orașul București, i-am scris lui Edi și i-am explicat în cuvinte multe că vreau să scriu despre luptele comune, gândindu-mă în primul rând la tema lucrului în echipă atunci când faci o muncă creativă. Mi-a spus că luptele sună bine, dar totuși nu mi-a dat speranțe c-o să găsim ceva. E greu să vorbești despre muzică, a spus el. 

Am stabilit să ne vedem și s-a nimerit ca în seara dinaintea întâlnirii trupa în care cântă Edi, K not K (synth-pop, electronic dance), să aibă un eveniment în Parcul Obor, așa că m-am dus. Era primul concert din weekendul intitulat „Sounds of Summer - Jam in the Park” și deschidea seara orientală. Am ajuns devreme și când a început, am văzut cum lumea se strânge dintr-odată aproape de scenă și am început să am emoții: dacă nu vin suficienți oameni? Dacă nu le place? Dacă se întâmplă ceva cu instalația de sunet? etc., toate gândurile și reacțiile astea care mă fac un spectator neadecvat pentru artele spectacolului, mai ales dacă se întâmplă să cunosc cât de cât pe cineva de pe scenă. 

Buretele ăsta de angoase pe care îl am încorporat m-a ținut multă vreme departe de sălile de teatru. Când am început Facultatea de Litere la Cluj, în 2002, se chema Facultatea de Litere și Teatru (cei de la teatru și film aveau să se despartă de noi în scurt timp). Mergeam să-i vedem pe colegi pe scenă și-mi amintesc exact momentul când am cedat psihic: la un spectacol de absolvire (care mi-a plăcut, de altfel) montat la Teatrul Național din Cluj, după un text de Matei Vișniec: Bine, mamă, da’ ăștia povestesc în actu’ doi ce se întâmplă în actu-ntâi. Am suferit prea mult în sală. După aceea a urmat o pauză de vreo 13 ani, până în 2017, când – tot după ce m-a mângâiat cineva pe cap și m-a îndemnat să mă înscriu – am fost într-o rezidență de scriere dramatică la Reactor, context în care am început să merg la teatru frenetic, ca să ascult texte și să mă prind cum se face. Atentă fiind la altceva, am reușit să trec încet-încet și peste emoțiile actorilor, reale sau închipuite de mine, pe care le-am absorbit mai puțin.

Pentru concerte, însă, am avut o pasiune neîntreruptă. Am fost mereu curioasă să mă uit la artiști, de-asta mă duc în primul rând, așa că prefer mereu concertele în baruri sau scenele mici la festival. Poate că în cazul muzicii sunt mai puțin echipată să detectez lucruri care ar putea trece drept erori.

Kim Gordon, cunoscută mai ales ca membră a formației alt-rock Sonic Youth, zicea într-un interviu că oamenii dau bani pe bilet la concert ca să-i vadă pe alții cum își trăiesc visul. Citind cuvintele astea acum mulți ani mi-am dat seama că da, în cazul meu cel puțin, așa e. Chiar dacă, mai ales în perioade de criză mai mare decât criza mea personală, perioade ca aceasta pe care o traversăm acum, de exemplu, când în fiecare zi trebuie să-mi explic eu mie că și eu îmi trăiesc visul și nu e nimic greșit în asta, că am ajuns în această formulă profesională fiindcă am căutat-o în mod conștient și nu fiindcă aș fi eșuat în altele, mai „serioase”, chiar și acum, deci, e important (cu bilet sau nu) să merg să-i văd pe alții trăindu-și visul.

***

A doua zi mă întâlnesc cu Edi la o terasă din tristețea care a ajuns parcul Cișmigiu, iar eu vin pregătită cu foaia de întrebări, scrise mic, fiindcă prefer să micșorez fonturile decât să depășesc o pagină, să nu fiu caraghioasă că m-am pregătit prea mult.

Petrecusem câteva zile pe net ascultând muzica trupei și săpând după interviuri, pe care constat că le dă mai degrabă colegul Valeriu Borcoș. Aveam întrebări despre numele formației (care până la izbucnirea războiului din Ucraina se numea Karpov not Kasparov, după numele a doi maeștri de șah ruși, Karpov actualmente membru în duma de stat de la Moscova), despre cum e să construiești muzică după modelul unei partide de șah (după cum explică Valeriu), care șah mie mi se pare mai degrabă un război, adică un efort de distrugere și nu de creație, sau despre Alexandru Flechtenmacher, cel care a compus muzica pentru Hora Unirii și pe care tot Valeriu îl menționase cu o seară în urmă, la concertul de la Obor, ca sursă de inspirație pentru una dintre piesele cântate atunci.

Dar din momentul în care mă întâlnesc cu Edi îmi dau seama că nu despre lucrurile  astea o să vorbim, fiindcă ăsta nu e filmul lui. De fapt, chiar ironizează de la început inspirația și mie mi se strânge un pic inima, o aveam pe listă, da. Și mie mi se pare amuzant când mă întreabă lumea de unde vă vine inspirația, dar poate că e mai ușor de răspuns în cazul literaturii și cu siguranță mai ușor de urmărit (sau de ghicit?) pentru cititori. 

Deci foița cu întrebări moare pe front dinainte să ne așezăm la masă, așa că începem discuția pornind de la concertul la care fusesem cu o seară în urmă. Un domn petrecăreț îi aruncase lui Edi o cruciuliță pe scenă, înainte să dispară, alungat de polițiști. O cruciuliță metalică, pe o sfoară. 

„Și dacă o s-o vrea înapoi?” întreb.

„Nu, că mi-a dat-o mie cadou”, zice Edi.

Prietenii din public i-au zis că nenea a aruncat și un ghiul, dar ghiulul nu l-au găsit.

Îl întreb ce ofrande mai aruncă oamenii pe scenă, iar Edi îmi spune că de obicei se mai urcă ei. În rest, nu mare lucru.

Mă fascinează imediatețea răspunsului la muzică și cum scoate din oameni dorința de a oferi ceva. Chiar pe sine, poate, sau exagerez cu interpretarea?

Nu știu cât de bine m-aș fi simțit pe scenă dacă aș fi făcut muzică, deși sunt foarte de acord cu Edi când spune că dacă înțelegi cum să pui lucrurile în relație, dacă înțelegi mecanismele creative, te descurci cam în orice domeniu artistic. Spune asta ca răspuns la o întrebare a mea legată de straturile lui artistice, fiindcă face o grămadă de lucruri și aș fi fost curioasă să știu care e miezul. „Fac multe prostii”, spune el. 

Edi are un background de coregrafie, iar de muzică s-a apucat de unul singur și a fost autodidact. În primii ani a și avut o postură greșită la tobe, fiindcă e stângaci la mână și dreptaci la picior și n-a știut cum să bată corect. Și-a dat seama că ceva nu e în regulă după câțiva ani, când a început să-l doară spatele. Experiența din performance l-a ajutat când a urcat pe scenă prima dată să cânte, zice el. Știi cum să dozezi energia, spune, când să crești, când să scazi, când să improvizezi, când să stai liniștit; și când construiești o piesă știi cum să duci la capăt o idee.

Îmi imaginez că în muzică trebuie să articulezi lucruri foarte abstracte și le articulezi în primul rând creând bucle. Poate că ritmul ne atrage pentru că înseamnă ordine.

Karpov Not Kasparov - Mechanical Turk

Îl întreb pe Edi ce trece în muzică din preocupările din viața de zi cu zi și-mi răspunde că totul, de la lecturi până la spațiul personal și asta cu spațiul e ceva ce mi-aș dori să pot înțelege mai bine, dar mărturisesc că nu pot. Cum transmiți în muzică că te simți înghesuit, de exemplu, dacă nu prin vorbe?

Apropo de vorbe, la concertul de la Obor trupa a cântat pe final o „șahmanea”, pe care voiau s-o testeze cu publicul. Întreb cum se poate testa un cântec pe scenă și mă gândesc în primul rând la reacția publicului, dar nu despre asta e vorba, ci despre spațiul fizic și mental care este scena și în care cei doi își combină munca solitară. „Adică o cântăm împreună și vedem dacă se potrivesc versurile”, care versuri erau despre nebun, cal, regină și o siciliană care nu e o domniță la ananghie, cum mă derutase pe mine cântecul, ci o deschidere din șah. 

Îl întreb pe Edi dacă simte că-l expune muzica, am și eu o dramă cu expunerea și constat că ajung uneori să cerșesc să-mi fie împărtășită, dar el răspunde că nu. Nu mă refer la expunerea corpului pe scenă când lansez întrebarea, ci sunt curioasă dacă simte că muzica pe care o creează dezvăluie ceva mai profund despre el, ceva ce poate ar vrea să țină pentru el. Dar se pare că muzica reușește să treacă drept ceva impersonal, deși își are sursa în lucruri foarte personale, poate că acesta e darul pe care i-l face creatorului său, faptul că poate să ascundă atât de bine de unde vine. Mă gândesc că deși e un limbaj universal, teoretic, e o barieră atât de eficientă între oameni până la urmă, pentru că modul în care ajunge la ei e mult mai evaziv și mai subtil. Cu siguranță a fost studiat de neurologi, avem un fetiș pentru creier în vremurile astea, vorbim despre el care despre o persoană străină care ne locuiește, mai misterioasă decât universul. Singura carte pe care am reușit s-o citesc despre muzică (am mai început și altele) este Muzicofilia lui Oliver Sacks, care e despre creiere alterate și care se deschide cu cazul unui individ lovit de inspirație la propriu: a început să scrie muzică după ce a fost lovit de fulger.

Nu foarte încurajator pentru cine vrea să se apuce.

La câteva zile după discuția noastră, Edi și Valeriu urmează să meargă la Câmpulung, la un festival unde se va proiecta un film mut pentru care au făcut muzica. Apoi Edi va lucra din nou la un spectacol de teatru. Îmi spune că în teatru e simplu și plăcut (asta în parte și pentru că lucrează de obicei într-o echipă în care se simte bine) și că „inspirația” (îmi pare rău, n-am cum să evit s-o aduc în discuție, oricât m-ar disprețui interlocutorii pentru asta), inspirația, deci, vine atunci când actorii citesc prima dată textul piesei cu voce tare: timbrul și intonația lor creează atmosfera pentru Edi.

Cât de mare e o echipă prea mare? întreb, iar el îmi spune că de la cinci creatori în sus e mai dificil, ceea ce mă amuză, nu mă așteptam să-mi dea o cifră atât de precisă. Dacă stau să mă gândesc bine, toleranța mea la echipă e mai scăzută, cred că pentru mine mai mult de trei e mult. Contează și cât de maturi sunt oamenii, completează Edi, cât de mult reușesc să înțeleagă că nu e despre ei, ci despre obiectul care va fi creat, apoi mărturisește că acum colaborează mai ușor decât în urmă cu câțiva ani.

Sunt de acord. Iar faptul că un spectacol de teatru e un produs artistic atât de volatil ar trebui să te ajute pe partea de maturitate, ca să zic așa. 

„Ce-ți aduce liniștea?” îl întreb.

„Ce-mi aduce liniște?”

„Nu, liniștea.”

„Liniște?”

„Li-niș-TEA.”

Nu ne înțelegem și începem să râdem. Vreau să spun: ce-ți oferă liniștea, ce vine din ea, ce înseamnă ea pentru cineva care – îmi imaginez – ascultă multe lucruri. Poate multă muzică? Iar Edi zice că ascultă mai multe audiobookuri decât muzică și-mi povestește de o carte pe care o ascultă acum și pe care vrea să și-o cumpere și tipărită, ca să poată sublinia pe ea.

Îmi povestește despre cum în performance îl interesează mai degrabă partea de experiment social, modul în care unele lucruri au incorporat fie un orar (parcul în care ne aflăm, care e un parc între anumite ore, când îl poți folosi ca atare), fie o funcție (un scaun care apare la un moment dat în casa ta te va face să te așezi pe el) și despre cum în căutările lui artistice îi place să chestioneze presupusa libertate pe care o avem în relația noastră cu obiectele din jurul nostru. Și-i mai place să pună oameni la un loc și să vadă ce se întâmplă. A făcut odată o serie de întâlniri în care punea amatori să cânte la instrumente pe care nu le mai încercaseră până atunci și din 3-4 ore de jam reușea mereu să scoată măcar 5 minute excelente de înregistrare. Oamenii se licuriceau. „Licuricii se aprind toți deodată, nu știi? Și oamenii de știință n-au descoperit încă de ce.” După aceste sesiuni cu amicii amatori, muzica i se părea prea ordonată.

La final, după ce declar discuția încheiată (și memorez un cont de Instagram pe care-l urmărește), Edi scoate din borsetă o folie de plastic mototolită, în care e împachetat un teanc de foi mici, cât o filă de carnețel. Îmi dă o foaie și un pix.

„Acum te rog și eu să faci ceva”, îmi zice.

Mă panichez imediat. Pare că mi-a pregătit un test de inteligență sau cel puțin de perspicacitate. N-are ce să iasă bun din chestia asta.

„Am un proiect”, spune el.

Trage o linie pe mijlocul foii și apoi îmi zice să desenez o pisică, într-o parte cu mâna dreaptă și într-o parte cu mâna stângă. Stau să mă gândesc foarte mult cum arată o pisică, apoi decid s-o fac cu spatele, fiindcă pot s-o sugerez în mai puține linii și sunt șanse mai mici să greșesc.

Pisica stă cu capul căzut într-o parte în ambele variante.

Edi îmi arată apoi celelalte desene adunate de el până acum. Unele sunt foarte reușite, altele amuzante, unele pline de încredere, altele tremurătoare, dar toate pisicile, absolut toate, stau cu fața. Numai a mea e cu spatele.

Mergem împreună până la ieșirea din parc, îi urez succes lui Edi în toamna asta plină de concerte și proiecte care urmează pentru el, apoi, tot drumul până la metrou mă frământă chestiunea pisicii pe care am desenat-o. De ce am făcut-o cu spatele? Ce spune asta despre mine? De ce nu mi-am asumat o pisică tremurată, dar care stă cu fața? Până la urmă tot a fost un test. Iar m-am dat de gol cât sunt de nesigură.


Fotografie principală din arhiva personală a lui Eduard Gabia.

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK