I-am vizitat pe poeta Elena Vlădăreanu şi pe regizorul Robert Bălan ca să aflu cum lucrează împreună. Deşi au două fetiţe de şapte şi doi ani şi proiecte proprii, cei doi îşi găsesc timp să facă spectacole de teatru în care vorbesc despre maternitate şi mâncare, despre supraveghere şi religie - chestii care îi macină în viaţa de cuplu şi în care ne regăsim mulţi dintre noi.
*
Când m-am dus acasă la Elena Vlădăreanu & Robert Bălan, mă așteptam să găsesc un spațiu ordonat și steril. Așa mă învăţaseră cataloagele Ikea că ar trebui să arate azi locuința unei familii cu doi copii. Am intrat, însă, într-o sufragerie aglomerată din Titan - rafturi multe cu cărți și dosare, coşuri cu jucării, o ladă mare de lemn, plus o grămadă de alte lucruri. Desene colorate, mici picturi și mâzgăleli pe pereți, „Mami, te iubesc”, o plantă care se suia până-n tavan și multă lumină de la soarele de după-masă, toate combinate în așa fel încât să te simți bine și în siguranță în haosul ăla creativ. În sufragerie și pe balcon, cei doi soţi, care sunt împreună de 12 ani, au înghesuit recuzite de la spectacole de-ale lor. Scaune, pânză antifonică, becuri și cabluri. Cărucior și piscină pentru copii şi două geamantane cu jucării.
Elena, una dintre cele mai importante poete din România, îmi arată un birou încărcat - multe cabluri și două laptopuri - și spune că acolo ar trebui să lucreze ea. Scrie, însă, în bucătărie, unde se duce noaptea după ce adorm fetele. Din aceeași bucătărie vine acum un miros îmbietor de supă de găluște. Robert lucrează la cealaltă masă din living, dar zice că preferă să iasă în parc, unde gândeşte mai bine. Pentru show-urile lui, repetă în sufragerie. Fetele țipă și se ceartă constant cât stăm în vizită. „Uneori e aşa de dimineață până noaptea”, spune Elena. Familia lor e ca un perpetuum mobile - sunt mereu în mișcare, în căutare, nu au timp pentru concluzii. Așa sunt și spectacolele pe care le fac împreună de câțiva ani - pun întrebări, nu dau răspunsuri.
Pornesc de la „mici istorii” care au în spate ceva personal. Ceva care vine fie de la unul dintre ei, fie de la amândoi, din spaţiul lor domestic, din grijile şi obsesiile unei familii cu doi copii, și pe care îl extind spre ceva mai universal. Spectacolele lor implică multă documentare - uneori chiar şi zeci de interviuri - menită să completeze cu mai multe perspective experiențele lor intime. De obicei ea se ocupă de partea asta, uneori o fac împreună. Le iese un teatru documentar & autobiografic cum nu prea se face pe la noi şi care e aproape de realitate.
Cu câteva zile înainte să-i vizitez, văzusem În numele tatălui în spaţiul trazit.ro din Bucureşti. Într-o sală mică, cu treizeci de scaune de jur împrejur. Actorii erau aşezaţi printre spectactori. Se ridicau sau rămâneau acolo, iar personajele lor, aparţinând mai multor culte creştine, povesteau despre cum le-a modelat credința viețile personale. Despre rolul ei antidepresiv şi stilul ei intruziv, despre sexualitate reprimată și homosexualitate, despre relaţia cu corpul lor sau abuz.
Într-un mediu intim, ca la o adunare comunitară de la ţară, personajele, majoritatea femei, deveneau umane şi vorbeau sincer, confesiv, ca la o terapie de grup. Unele se revoltau şi sfidau, altele erau smerite. Discursurile lor aveau multe nuanţe, te făceau uneori să simţi chiar repulsie, alteori empatie sau compasiune. Spectacolul s-a încheiat fără aplauze, cu o masă cu mâncare și băutură din care publicul a fost invitat să se servească. Nu a răzbătut din el vreun mesaj moralizator, ci un prilej de reflecţie, iar asta e valabil pentru tot ce fac împreună Robert & Elena.
Până acum, au montat trei spectacole pentru copii și patru pentru adulți. Au vorbit despre presiunile unei artiste atunci când e mamă (în Habemus bebe), despre obsesia pentru siguranța personală (în O viață sigură), despre cum ne raportăm la hrană (în Identic natural) sau, cel mai recent, despre relaţia oamenilor cu Dumnezeu (În numele tatălui). Pe majoritatea le-au făcut independent, prin crowdfunding sau finanţări publice, pe altele la teatre de stat.
„Noi tot timpul am lucrat împreună cumva”, spune Elena. Inclusiv la Radio România Cultural, unde Robert a avut până acum doi ani emisiunea „Zona independentă” și unde ea are și acum emisiunea „Scena și ecranul”. Jobul ei e singurul lor venit constant. Le permite să facă spectacole și să aplice pentru finanțări, domeniu unde Robert e „manager de nevoie”. Pe el îl știm din one man show-urile lui autobiografice. Chiar acum pregătește unul despre boală și vindecare, Terapii în desfășurare, inspirat de iureșul terapeutic, obsesiv în care l-au trimis niște probleme cu spatele. Robert e un regizor de momente teatrale neaşteptate. E un tip flegmatic, pare mereu deranjat sau preocupat de ceva, dar te surprinde cu câte un zâmbet cald și cu umor. Pe Elena o știm ca poetă care scrie fără menajamente despre maternitate, despre misoginismul lumii literare sau despre bani & artă. E mai dintr-o bucată, pare sigură pe ce face şi prea puţin interesată de critici. Se consideră mai activistă în poezie decât în teatru.
Ce doi spun că au ajuns organic să facă spectacole împreună. Textele Elenei sunt oricum „destul de performative”, chiar şi în poezie. Se completează cu Robert. Ea scrie, el dramatizează. „La mine e foarte important textul, partea de limbaj”, spune Elena. „Eu nu văd acțiune, nu înțeleg chestiile teatrale. Apoi mi-e foarte greu să văd de sus. Lucrez pe bucăți mici, construiesc din aproape în aproape. El reușește să vadă imaginea de ansamblu. De aia ne și certăm.”
S-au nimerit pe partea tematică: „semnătură noastră e exact chestia asta personală”. Văd, însă, diferit treaba asta cu expunerea chestiilor intime. „Eu sunt mult mai puțin sensibilă la ea”, spune Elena. „Întotdeauna m-am expus și n-am avut o problemă cu asta. Robert e mult mai atent la cât, cum și ce putem folosi.” „One man show-urile mele sunt autobiografice, dar controlate”, întăreşte el. „N-o să-ți vorbesc despre subiecte tabu pentru mine.”
O altă chestie la care s-au nimerit a fost respingerea canoanelor. De când a terminat UNATC-ul, Robert încearcă să găsească forme noi de-a face teatru. „Încă n-am găsit, dar În numele tatălui e cumva în zona asta. Am încercat să scot cât se poate de mult regia din spectacol şi a ieşit. Am scos toate mărcile astea: spaţiu scenic, lumină de scenă, aplauze la final, acţiuni scenice.” Elena spune că are aceeaşi atitudine faţă de poezie şi că îi place să lucreze cu fluiditatea graniţelor dintre genuri. „Am avut tot timpul chestia asta de subversivitate şi de I don't fucking care ce aşteptaţi voi, eu fac cum mă taie pe mine capul. Partea asta de căutare ne reprezintă pe amândoi. Suntem cumva într-un laborator continuu în care încercăm.”
Cât vorbim, se duc amândoi pe rând la fete. Au nevoie de multă atenție. O strigă mereu pe Elena. Urlă, se smiorcăie. „Ai zis că vrei gălușcă”, se aude Robert, exasperat, din bucătărie. El şi Elena îşi fac programul de lucru după ele. Povestesc, de exemplu, cum una dintre fete le-a dat repetiţiile peste cap când pregăteau un spectacol la teatrul din Sibiu. Sau că, atunci când au lucrat la Habemus bebe (2014), nu au reușit să comunice decât pe mail.
Robert: Ea se culca la 10 seara.
Elena: Și mă trezeam la 4 dimineața.
Robert: Şi eu la 10 mă apucam de lucru. Mail-uri, citit text, trimis feedback la text. Ea îl citea dimineaţa. Dar de vorbit față în față, aproape niciodată.
Acum e invers. Elena lucrează noaptea, după ce adorm fetele, pe la 9 jumate-10, iar Robert lucrează până la 5 după-masa, când una termină grădinița, cealaltă iese de la after-school, iar Elena vine de la job și merg cu toții în parc. El are nevoie să se consulte, să explice, să se exprime prin gesturi, îi e greu s-o facă în scris, dar nici acum nu prea reușeşte să vorbească cu ea când lucrează la spectacole. De obicei, Robert primeşte textul final de la Elena cu puţin timp înainte de repetiţii. Atunci face modificări și taie din el, mai întâi singur, apoi cu actorii. Mai apucă să vorbească cu ea când fac chestii domestice, de exemplu când trebăluiesc prin bucătărie.
„Aşa funcţionează: Vezi că am luat cireşe, auzi, în scena aia ar trebui să schimbăm acolo”, spune Robert. „După aia ne certăm. Când ne certăm pe text, ne certăm în acelaşi timp şi pe cine n-a spălat vasele, toate chestiile alea de cuplu ajung şi în lucrul împreună. Asta mică, dacă vede că stăm de vorbă, intră imediat: Mami, vreau ţâţă.” „Ne imaginăm că putem vorbi cu ele de faţă, dar e imposibil, pentru că vor toată atenţia din lume şi încep să urle, să te acopere”, spune Elena. „De fapt lucrăm singuri. Lucrăm împreună, dar lucrăm singuri.”
Înainte să plec de la ei, Elena îl face pe Robert, mai mult în glumă, „anti-feminist”. El se apără. Spune că deşi are nuanţe la capitolul ăsta, a făcut cu ea trei spectacole „super feministe”. În plus, e „singurul regizor mascul din ţara asta” care a pus în scenă Monoloagele vaginului. Elena îi dă dreptate. Ce voia ea să spună e că lui nu-i place când ea se ceartă cu toţi când vine vorba de lipsa de reprezentare a femeilor în literatură. Subiectul ăsta o transformă în activistă.
Elena: Probabil că i se pare că mă expun şi că nu-mi pasă de asta. Şi nu-mi pasă.
Robert: Da. Nu-mi place războiul. Mi se pare inutil. Nu rezolvi nimic.
Elena: Ba nu, rezolvi dacă faci presiune pe chestii din astea…
Între ei se simte o tensiune mişto, creativă, dată de personalităţile lor diferite. Se mai înţeapă, dar o fac tovărăşeşte. La final de zi, par doi oameni care caută să înţeleagă ce li se întâmplă şi să împartă asta cu ceilalţi, alături de două fetiţe care ţipă şi două pisici care încearcă să-şi facă loc între ele.
