Pentru cineva interesat de producțiile de mare anvergură, o simplă privire aruncată peste filmografia ei s-ar opri la titluri precum Seinfeld, Schindler’s List sau The Wisdom of Crocodiles, unde joacă alături de Jude Law.
Dar cariera Elinei Löwensohn s-a construit la polul opus al cinemaului comercial. Primele roluri le-a avut în filmele independente americane din anii ’90. A lucrat cu Hal Hartley (Simple Men, Amateur) sau Michael Almereyda (Nadja), în filme care nu căutau succesul imediat, ci mai mult o formă de libertate. Ulterior, odată cu mutarea ei în Franța, unde locuiește și acum, Elina a ales filmul experimental european. Poate că niciun alt film nu-i definește intensitatea și caracterul enigmat pe care-l aduce personajelor interpretate decât rolul din Sombre, filmul tulburător al lui Philippe Grandrieux, în care Elina Löwensohn joacă o femeie prinsă în orbita unui criminal în serie care traversează Franța și ucide fără explicații. Filmul a fost premiat la Festivalul de la Locarno, în 1998.
Pentru mulți dintre cinefilii români, mai ales cei interesați de cinemaul de autor, Elina Löwensohn este un fel de „best kept secret”. Puțini știu că s-a născut la București, de unde a emigrat cu familia în Statele Unite înainte de Revoluție, când avea 14 ani. America însemna atunci pentru ea Dallas. A descoperit repede că realitatea nu seamănă cu serialul și că, pentru un imigrant, adaptarea e mai degrabă o formă de supraviețuire.
De-a lungul anilor, a colaborat sporadic cu autori români, în filme ca Miracolul din Tekir (r. Ruxandra Zenide) sau Simple Women, lungmetrajul regizoarei italiene Chiara Malta, co-produs de Ada Solomon, inspirat din viața Elinei și-n care ea joacă rolul principal.
Ultima ei apariție de acest fel este într-un film lansat la finalul anului trecut, Nu mă lăsa să mor, debutul regizorului Andrei Epure. În film, Elina este Isabela Ivan, o prezență aproape imaterială, care există și dispare în același timp. Filmul, o comedie neagră despre moarte, a avut anul trecut premiera mondială la Festivalul de la Locarno (secțiunea Cineasti del Presente) și este nominalizat în 9 categorii la Gala Premiilor Gopo, care are loc în pe 4 mai la Sala Palatului.
Am întâlnit-o pe Elina la finalul anului trecut, când a venit în București pentru premiera filmului în cinematografele din România. Ne-am întâlnit pe strada Mântuleasa, în cartierul copilăriei sale și unde obișnuiește să locuiască atunci când revine în București. Am vorbit cu ea despre întâlnirile care i-au definit traseul și despre compromisurile pe care înveți să le negociezi, despre identitate și senzația de a fi mereu între locuri. Și despre ce mai înseamnă astăzi să rămâi liber într-un cinema care e, în același timp, și artă, și business.
Dacă ar fi să începem ca într-un film, aș porni cu momentul plecării din București, la sfârșitul anilor ’70. Cum s-a întâmplat?
Am emigrat când aveam 14 ani, împreună cu fratele meu mai mare și cu bunica. Mama plecase deja cu doi ani înainte. Era balerină la Operă și profesoară, iar în 1978 a primit un contract de un an să predea la Quito, în Ecuador. A plecat singură, știind că nu se va mai întoarce. A trecut pe ascuns în Statele Unite și a cerut azil politic. Atunci era Jimmy Carter președinte, ceea ce cred că a ușurat lucrurile ca să primim viza, probabil avea un fel de înțelegere cu Ceaușescu. Am avut noroc și am primit-o după un an.
Locuiam atunci într-o casă din București, primită după moartea tatălui meu. El a fost supraviețuitor al lagărelor naziste. Era evreu, dar și marxist, iar la începutul regimului Ceaușescu a lucrat o perioadă îndeaproape de el. A murit când eu aveam șapte ani, în 1973. La cinci ani după moartea lui, mama a decis să plece, pentru că nu voia să suferim sub dictatură.
Ce imagine aveai despre America înainte să ajungi acolo?
Ne uitam în fiecare weekend la Dallas și visam la acel univers – familia Ewing, Sue Ellen, J.R., ferma, mașinile, piscina. Credeam că asta e America. Și da, și asta e America, dar nu cea în care ajungi ca imigrant sărac.
Când eram mică, îmi doream să fiu o străină în România. Mergeam la mare, vara, și mă uitam la turiștii germani care purtau blugi și mestecau gumă. Voiam să fiu ca ei și am început să inventez limbi. Imitam engleza, franceza, germana și vorbeam tare, ca oamenii să creadă că vin din altă parte. Chiar înainte să încep școala, am cunoscut-o pe Nicola care a devenit una dintre prietenele mele pe viață. Când m-a auzit vorbind prima oară, m-a întrebat de unde sunt. I-am spus: „Mama m-a născut într-un avion între America și Franța, așa că sunt franco-americană.” Mă amuză această anecdotă, pentru că viața a făcut ca acea fantezie copilărească absurdă să devină realitate. Am ajuns să am atât pașaport american, cât și francez.
Îți amintești ziua în care ai plecat din România?
Mi-amintesc ziua de la aeroport, când au venit câțiva prieteni să-și ia rămas-bun. Pe de-o parte, eram entuziasmată de toate lucrurile pe care nu le aveam și pe care credeam că America mi le va oferi. În același timp, știam că s-ar putea să nu mă mai întorc niciodată în România. Când am trecut de partea cealaltă a aeroportului, râdeam și plângeam în același timp.
Cum a fost adaptarea, de la lucrurile de zi cu zi până la cele mai mari? Cum se vedea America prin ochii unei adolescente?
Mama preda atunci la o mică școală de balet care era la o oră de New York, în Westchester. Era o zonă înstărită, diferită de a noastră. Am înțeles asta după felul în care arătau casele de acolo. Noi locuiam în apartamente simple, înguste, în clădiri de cărămidă.
Mamei i-a fost greu să se adapteze. În România lucra cu balerini profesioniști, iar acolo preda copiilor și adolescenților care făceau balet mai mult ca hobby. Nu era o persoană foarte diplomată, așa că-i putea spune unei fete „Ești prea grăsuță pentru balet!”, iar părinții veneau revoltați că le-a rănit copilul. Dar pentru ea, asta făcea parte pur și simplu din disciplina baletului.
Pentru că nu ne ajungeau banii, mama a trebuit să facă curățenie în case. Uneori mergeam și eu s-o ajut și nu-mi plăcea, pentru că îmi era rușine. Mai târziu, am lucrat cu toții diverse munci, prin fabrici, la împăturit șervețele, în restaurante. Atunci am realizat și că, în America, nu era ca în România: ca adolescent, trebuia să muncești.
Vorbeam foarte puțină engleză la începutul liceului. Primii prieteni pe care mi i-au făcut au fost vietnamezi care fugiseră cu barca și un columbian. Mi-am dat seama că aparțin grupului de imigranți. Nu știu ce discuții poartă acum adolescenții de 14 ani în România, dar pentru mine a fost un șoc cât de mult conta dacă ai sau nu iubit, mai ales pentru balul de absolvire. Toată lumea mă întreba asta la un moment dat. Eu nu aveam, așa că mi l-am inventat. Evident, nu a venit cu mine la bal, dar le-am povestit tuturor cum „m-a scos” în New York într-o limuzină.
Spuneai într-un interviu că, odată ce ai ajuns în America, theater became my country and I became punk. Ce a însemnat, emoțional și cultural, pentru tine, să te reinventezi în lumea asta complet nouă?
Voiam să fiu actriță de mică și a contat mult că mama nu m-a descurajat, chiar și când am ajuns în America. Dar cred că mi-am pierdut pentru o vreme personalitatea. Trăiam ca într-un nor. Apoi am intrat într-un program de vară organizat de o companie de teatru – erau selectați doar 30 de elevi din tot statul New York. A fost prima mea audiție și prima dată când eram înconjurată de tineri de vârsta mea care împărtășeau aceeași dorință. Experiența asta m-a trezit, mi-a dat încredere că poate am ceva pentru a fi actriță. Acolo am învățat despre voce, mișcare, tehnică de actorie.
După acele 30 de zile, am decis să devin punk. Nu înțelegeam pe deplin politica sau istoria punk-ului, dar simțeam ceva care mă atrăgea, ca o respingere a conformismului. Mă atrăgeau mai degrabă culorile, părul, lanțurile, hainele. Cred că simțeam puternic mentalitatea de oraș mic în care trăiam și voiam să fug de acolo. De aceea am ales New York University. Voiam orașul, metropola.
Cum s-au legat primele tale întâlniri cu regizori și primele roluri, într-un spațiu atât de competitiv ca Hollywood-ul?
Când a auzit că vreau să fiu actriță, profesorul de teatru din liceu m-a întrebat într-o zi: „Ce-ți imaginezi, că o să bată cineva la ușă să te ia într-un film?”. I-am răspuns că sper o să mă vadă cineva într-o piesă și mă va chema la o probă. Cam așa s-a întâmplat. La NYU l-am întâlnit pe Travis Preston (celebru regizor internațional de teatru și operă) și am început să joc teatru profesionist. Așa m-a remarcat regizorul Hal Hartley și m-a distribuit în Simple Men, iar un alt regizor, Michael Almereyda, m-a distribuit în Nadja, unde am jucat o vampiriță româncă – lucru de care sunt foarte mândră. Cu Michael Almereyda m-am cunoscut în restaurantul unde lucram. Venea des la micul dejun, am început să vorbim și i-am spus că joc într-o piesă cu niște prieteni și că lucrasem deja la un scurtmetraj cu Hal Hartley, pe care-l cunoștea.
Cât de greu era, de fapt, să îți construiești începutul în actorie? Înțeleg că trebuia să și muncești pentru a te întreține.
Pentru că nu eram încă cetățeană americană, nu aveam acces la burse. NYU era foarte scumpă, aveam datorii, așa că am lucrat ca ospătăriță. A fost o lecție de ego. Aveam o mândrie stupidă: „Chiar o să fiu servitoare?”. Privind înapoi, a fost de fapt un dar. Cred că lucrurile dificile, mai mult decât cele plăcute, ne formează. Nu le vrem, pentru că aduc suferință, dar tocmai din ele învățăm. Când trebuie să câștigi bani ca să supraviețuiești, egoul nu mai contează. Egoul se turtește – nu partea care ne dă încredere în sine, ci acea parte care se simte rănită atunci când cineva ne vorbește într-un anume fel, care se compară sau simte teamă și invidie.
Parcursul tău, din România în Statele Unite și apoi în Europa, a adus cu sine o fluiditate a identității: limbi, accente, sentimentul de a aparține și de a nu aparține în același timp. Sunt curioasă dacă drumul ăsta a influențat în vreun fel filmele pe care le-ai ales, rolurile care „ți se potrivesc”?
Sincer, nu știu dacă a fost vreodată o alegere. Mi-ar fi plăcut, desigur, să lucrez cu regizori precum Andrei Tarkovsky, Federico Fellini sau Béla Tarr. Aș fi vrut să fac și filme comerciale, pentru că dacă ai succes acolo, ai mai multă putere să lucrezi cu oameni foarte interesanți, care au nevoie de actori „vandabili”. Eu nu am fost niciodată așa. Poate am vrut ca lucrurile să se întâmple de la sine, ceea ce nu prea se întâmplă. Dar am avut norocul să joc în câteva filme care au lăsat o urmă.
Așa am ajuns la audiție pentru Schindler’s List. Am dat probă pentru un rol mai mare, dar am primit unul mic. (n.r. – Diana Reiter, o tânără ingineră evreică care e executată). Aveam puține replici și nu le-am stăpânit prea bine. Nu pot să spun că m-am simțit foarte bine pe platou, a fost o atmosferă ciudată. Am filmat doar o jumătate de zi, dar am rămas cu senzația că figuranții lucrau în condiții grele și erau plătiți puțin.
Mulți probabil te știu și din Seinfeld, în care ai avut rolul unei gimnaste din România. Cum a fost experiența asta pentru tine?
N-a fost așa amuzant în culise cum e pe ecran. Larry David regiza episodul și îmi dicta exact cum să spun replicile, pentru ca gluma să funcționeze. Cred că eram și foarte speriată. Probabil are de-a face cu stilul de lucru în televiziune, unde totul e o mașinărie și e multă presiune să rămâi „numărul unu”. Jucam în fața publicului și a diverșilor oameni importanți din producție, iar treaba asta . Totuși, paradoxal, chiar și după atâția ani, acel rol mic din Seinfeld îmi aduce și acum bani din reluări (n.r. – redevențe). Material vorbind, televiziunea poate fi extraordinară.
Eu am ales să nu mă mut la Los Angeles și să-mi construiesc o carieră acolo. Aveam prieteni care au făcut asta și au intrat în televiziune. Poate am simțit că nu aș reuși. Sau poate nu aveam suficientă încredere. Există și un anumit clișeu despre Hollywood – audițiile, un anumit tip de look, un mod de a te prezenta – și simțeam că nu aparțin acelui univers. Am ajuns acolo când lucram deja la proiecte și era diferit. Dar nu am mers „ca să reușesc”. Bine, e adevărat că nici nu aveam permis, iar în Los Angeles nu se poate fără. (râde)
La un nivel mai profund, a existat totuși o alegere: am fost mereu atrasă de cinemaul de autor, de filmele cu o viziune puternică și personală.
Am început să vorbim despre plecarea ta din România. Cum a fost să te întorci?
Prima dată m-am întors în 1998, invitată ca membră într-un juriu la un festival de film în București. Am văzut în centru o reclamă Coca-Cola pe o clădire dărăpănată și m-a lovit contrastul. Îmi amintesc mașinile mari, atmosfera de new-money, contrastul dintre bogăție și sărăcie. M-am plimbat pe strada Mântuleasa, unde am copilărit, și mi s-a părut brusc totul mult mai mic. A fost foarte emoționant.
Mai consideri România acasă astăzi?
Nu știu de ce, dar România îmi oferă un sentiment special: simt că aparțin de acest loc și, în același timp, că sunt o străină. În Franța, deși locuiesc acolo de peste 20 de ani, voi fi mereu o străină. În New York mă simt mai new-yorkeză, poate și pentru că acolo toți vin din toate părțile. Dar România e altfel – e și nu e a mea.
Dar am fost foarte mândră când au apărut filmele din Noul Val românesc. Mi-amintesc că eram într-un juriu în Belgia și i-am acordat premiu filmului Moartea domnului Lăzărescu. Eram fericită pentru ce se întâmpla atunci în filmul românesc, că ieșea la suprafață ceva viu, după atâta reprimare.
De la Noul Val la o nouă generație. Spuneai, într-un interviu, cât de mult contează scenariul și dorința care te aruncă în universul unui autor – dacă acel univers există. Ce te-a atras universul Nu mă lăsa să mor, debutul lui Andrei Epure, în care ai o apariție fantomatică, la propriu și la figurat?
Andrei îmi știa bine munca și am fost impresionată când m-a contactat, prin Corneliu Porumboiu. Pe Corneliu l-am întâlnit acum câțiva ani; se gândea la mine pentru un rol mic într-unul dintre filmele lui. Până la urmă, româna mea se pare că a fost prea bună pentru rol, așa că m-am mai potrivit. Mă amuză când mă gândesc că nu vorbesc suficient de bine româna și, în același timp, o vorbesc prea bine! (râde)
Mă întreb mereu de ce un regizor mă alege pentru un rol. Primesc propuneri pentru unele roluri mici, în care simt că ar putea fi oricine în locul meu și-atunci nu mă interesează. Nu pentru că ar fi un rol mic, ci pentru că nu văd ce aș putea aduce eu. În orice fac, caut o formă de expansiune, o întâlnire cu ceva necunoscut din mine, ca o descoperire. Încerc să regăsesc acea stare de mirare pe care o aveam când am început să joc – curiozitatea și bucuria de a mă pierde într-un univers imaginar. Poate din cauza timpului, poate din cauza experienței adunate, în ultimul timp mă simt din ce în ce mai puțin surprinsă. De aceea am nevoie ca regizorul să vină cu o viziune. Mi-e greu în situațiile în care sunt plasată într-un decor și mi se spune „hai să vedem ce se întâmplă”. Fără un spațiu definit, mă pierd. Am nevoie să primesc ceva precis și, în același timp, să simt libertatea de a inventa.
La Andrei m-a atras tocmai asta, faptul că avea un univers propriu și misterios. Am vorbit despre rol și am simțit imediat o conexiune, ceva familiar cu ce vrea să facă. Nu conta mărimea rolului, ci mai mult existența acestei lumi și dorința de a atinge o zonă care nu ține doar de realism – ceea ce, într-un context ca cel românesc, mi s-a părut o încercare foarte interesantă și riscantă.
E ceva interesant în stranietatea filmului lui Andrei Epure, în personaje, în micile lor povești, în universul în care Isabela Ivan dispare și totuși rămâne prezentă. Ai senzația că fiecare personaj poartă niște fantome, personale sau colective. Rezonează într-un fel cu tine impresia asta?
Sunt de acord. Cred că există în noi prezențe invizibile, unele moștenite, tot felul de istorii, lucruri neterminate. Sunt ca niște fantome care ne țin companie zi de zi.
Pe mine m-a dus cu gândul la romanul Le mur invisible (Die Wand), scris de Marlen Haushofer, care e printre primele explorări feministe. Romanul este despre o femeie care se trezește izolată într-o casă, înconjurată de o barieră invizibilă pe care nu o poate trece. E ceva similar și în film, există aceste ziduri invizibile între personaje. Vorbesc, ocupă același spațiu și, totuși, rămân profund singure.
E o conexiune fragilă și, în același timp, frumoasă, între tine și Cosmina Stratan pe ecran. Cum s-a dezvoltat relația?
Cosmina e minunată. O știam deja din După dealuri, unde e excelentă, și o văzusem și în Interfon 15 (n.r. – scurtmetrajul lui Andrei Epure, care inspiră și precede lungmetrajul Nu mă lăsa să mor). Cosmina are o modestie pe care o admir enorm la actori. Atunci când ești modest, cred că devii un actor și mai bun, pentru că lași loc celuilalt. Este și foarte caldă, discretă, deloc intruzivă.
Pentru mine, e esențial în ce fac să am un sentiment de siguranță. Fără această siguranță, există riscul să încerci să ocupi spațiul într-un mod greșit – să compensezi, să domini sau să „consumi” celălalt actor. De multe ori, asta vine dintr-o lipsă de încredere. Când ești sigur pe tine, nu mai ai nevoie de asta. Știi cine ești ca actor și cum să exiști lăsând în același timp spațiu celuilalt.
Se spune că actoria e despre cum ascuți, nu despre cum vorbești. Dacă asculți cu adevărat, nu mai ești preocupat de tine și apare ceva viu în ce transmiți. Cu Cosmina a fost ușor din punctul ăsta de vedere. Nu aveam nevoie de multe cuvinte.
Mai simți că ești „punk” acum?
Hm, asta-i o întrebare bună. Poate că, în viață, am devenit mai „bobo”, mai „bourgeois-bohemian”. Sunt mai în vârstă acum, am nevoie de puțin confort. Dar poate spiritul ăsta a rămas în munca mea. Cu Bertrand Mandico, așa mă simt (n.r. – regizor și partenerul ei cu care lucrează în multe filme din 2010). Dacă te uiți la She Is Conann, unde joc un fel de câine venit din iad pe nume Rainer, o referință la Fassbinder – ei bine, asta simt eu că e punk. Cineva ca Laurie Anderson mi se pare în continuare punk. Sau poate, astăzi, să fii punk însemna pur și simplu să rămâi curios, să refuzi conformismul și să reziști presiunii de a deveni vandabil.
Cum reziști acestui sistem, fără să-ți pierzi vocea?
Cred că în cinema treaba asta nu e deloc ușoară, pentru că filmul e și business, nu doar artă. Sunt bani implicați și putere, ceea ce uneori vine cu presiunea de a te conforma pentru ca filmul să poată fi vândut – treaba asta se vede în festivaluri. Chiar și filmele low-budget depind de producători și distribuitori pentru a ajunge la public. Cred că e esențial să găsești un echilibru. Nu poți funcționa complet singur și fără compromisuri, pentru că cinemaul are nevoie de bani și de colaborare. Dar nici nu poți să-ți vinzi sufletul.