Generația 9 / Film

Ilinca Manolache îndrăznește

De Maria Cârstian, Fotografii de Andrei Becheru

Publicat pe 1 noiembrie 2023

Am vorbit cu actrița Ilinca Manolache despre teatru, limitele lui și Insula Iubirii, societate și TikTok, misoginie și violență banalizată, dar și despre rolul ei în cel mai recent film al lui Radu Jude, „Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii”.


 

Ilinca Manolache umflă un balon de gumă de mestecat pe coperta revistei Cinema Scope. Poartă o rochie glam gangsta din paiete, care împrăștie lumină ca un disco ball în interiorul unei mașini. Textura imaginii e granulată, iar ea e puternică și epuizată, pissed and polished, ca-ntr-un poem feminist. Ilinca Manolache își pune un filtru pe TikTok. Se transformă într-un bărbat chel cu monosprânceană și cioc, care înjură femeile ca pe maidan. Acasă, în mașină, pe stradă, singur sau cu alții, el e Bobiță – un act performativ în care reciclează limbajul grotesc folosit zi de zi împotriva femeilor, în speranța dezamorsării lui prin confruntare și umor.

Ilinca Manolache e actriță și performer. Are 38 de ani, iar de 15 e angajată la Teatrul Mic din București și o prezență constantă pe scena teatrului independent. Zilele astea joacă la Teatrul Act în spectacolul Linia solară, în regia lui Radu Iacoban, unde personajul ei urlă din toți rărunchii, tot într-o rochie sclipitoare, tot de pe o poziție de femeie puternică împinsă până la limită, iar recent a jucat primul ei rol principal în cinema. Un film eclectic și electrizant, la care se râde mult și inconfortabil. E vorba de Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii, cel mai recent film al lui Radu Jude, care a primit Premiul Juriului la Festivalul de Film de la Locarno și a devenit rapid propunerea României la Premiile Oscar. Un film sălbatic, erudit și punk, o creatură meta cu mai multe capete, fiecare întors către o altă epocă a audiovizualului. Ilincăi i s-a potrivit ca o mănușă.  

În film, actrița o joacă pe Angela Răducanu, o asistentă de producție extenuată și exploatată, tupeistă și sexi, care se înghesuie prin haosul bucureștean în căutare de casting pentru un spot educativ de protecție a muncii. Angela muncește, doarme și face sex în spațiul strâmt al mașinii, în cadre lungi și repetitive, care se transformă într-un tur de forță actoricesc. Traversează un București ca o masă amorfă de beton, al cărui ritm interior e dat de Macanache, Gheboasă și Sex Pula Pistol, într-o odă a orașului împinsă din Ferentari până în acvariile corporatiste.

Nici prin conținut, nici prin formă, Radu Jude nu e un cineast cuminte. Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii e un film-dialog năstrușnic, un joc al oglinzilor care se reflectă unele pe alte până se fac țăndări. Prinse în tapiseria plină de glitch-uri a filmului sunt mai multe tipuri de imagini. Unele sunt secvențe din Angela merge mai departe – drama din 1981 regizată de Lucian Bratu, care surprinde viața de zi cu zi a unei șoferițe de taxi în Bucureștiul comunist, iar altele sunt transpuneri ale lui Bobiță – performance-ul feminist asamblat online de Ilinca Manolache și Ruxandra Maniu în pandemie, care invită orice femeie să devină un mârlan misogin, folosindu-se de filtre cu bărbi, mustăți, chelii și cicatrici de mascul alfa. E o „critică prin caricaturizare extremă”, cum o numește Angela în film, una care-și găsește un loc neașteptat în toată estetica gritty și sclipitoare a ambuteiajelor din capitală. Filtrul cu monosprânceană și cioc, înșiruirea de înjurături care mai de care mai burlești și bizare, o transformă pe Angela într-o „Alice în Țara Ororilor”, cum o numește publicația franceză Libération, iar pe Ilinca Manolache în „furia blondă”, care „merită Palme D’Or-ul pentru actrița cea mai haosată”.

Tot în haosul bucureștean ne întâlnim și noi.

„Un bordel formidabil”

Nori de praf se amestecă cu zăpușeala de septembrie, fațada unei clădiri cu bulină se dărâmă vizavi de Cinemateca Eforie, totul e puțin postapocaliptic și cumva potrivit. De fiecare dată când mă întâlnesc cu Ilinca, fie din întâmplare, fie stabilit, e la fel de în mișcare precum personajul pe care l-a jucat în fața camerei timp de patru săptămâni. Filmul e într-un periplu prin festivaluri, adună din ce în ce mai multe laude, iar Ilinca e pe rollercoasterul emoțional care însoțește avalanșa asta de atenție. E o zână punk cu guler de catifea roz, alunecând printre blocurile scorojite din București, pendulând între stări contradictorii.  

„Simți haosul?”, o întreb.
„Simt haosul”, îmi răspunde.

Prima oară ne întâlnim la barul-bistro Green Hours de pe Calea Victoriei, locul de care o leagă un parcurs artistic intens. Lumina se așează câș pe măsuța de lemn, e cald și nu s-a înserat încă, iar lumea n-a dat năvală la mese. Actrița e prinsă între festivaluri de film, repetiții la teatru și salvat pisici cărora le caută cu încăpățânare stăpâni. E deopotrivă volubilă, jucăușă și anxioasă, cu o voce puternică și un râs băiețesc molipsitor. E dezghețată și vrea să-i dezghețe și pe alții. Și e un om bun.

În timp ce o ascult vorbind, încerc să înțeleg cine e Ilinca Manolache, cum o traversează fricile și euforiile, ce spune când nu spune nimic.  

Îmi povestește că, odată încheiate filmările cu Jude, simțea melancolia proiectului încheiat, a despărțirii de atmosfera de pe platou, de experiența unică de a lucra la ceva ce rezonează atât de adânc cu cine e ea și ce își dorește să facă. Însă între o întâlnire de-a noastră și alta, își dă seama că legătura ei cu filmul e încă vie. Curg cronicile care numesc filmul  „un bordel formidabil”,  „un delir”, iar pe ea  „o Alice amfetaminizată” și „un dezmăț fără filtru” și atunci anxietatea i se împrăștie.

Își amintește cum a plecat din studioul monteurului Cătălin Cristuțiu prima oară când a văzut filmul. Îi venea „să urle de bucurie și de mândrie”, îmi spune râzând. Avusese emoții că trebuie să stea și să se uite la ea însăși pe ecran atâtea ore. Îi era teamă că nu o să se placă, are un soi de repulsie să se vadă filmată. Însă l-a văzut și a zis „e bombă!”. De-atunci a rămas doar cu presiunea de a face filmului dreptate, fiindcă nu vrea s-o dea în bară când vorbește despre un film care i se pare așa important. Un film despre muncă, exploatare, oboseală și moarte sub semnul lipsit de scrupule al capitalismului. Se bucură că a reușit să-i imprime Angelei o anumită vulgaritate și sexualitate în gesturi și e prima oară când poate să spună „cu toată ființa” că e extrem de mândră de ce a făcut, că nu se mai disociază de lucrurile bune care i se întâmplă și că nu mai e fals-modestă atunci când nu e cazul. E convinsă că vrea să facă mai mult cinema, dar și mai mult performance.

Asta și pentru că, încă din facultate, simțea că ceva din felul în care se face teatru la noi nu i se potrivește. Pe atunci nu își dădea seama exact ce anume, dar între timp lucrurile s-au mai schimbat. 

„Mi-au spus să-mi scot dreadurile, pentru că sunt urâtă și nu sunt femeie”

Ilinca Manolache s-a născut aproape de teatru, a crescut în teatru, a început să se simtă inconfortabil în teatru, apoi s-a apucat să-l chestioneze, confrunte și conteste.  

Tocmai pentru că vine dintr-o familie de actori se bănuiește de lene. Ar fi putut să facă orice altceva, învăța bine. „Dar nu prea am avut niciodată momente din astea cu mine în care să mă gândesc, băi, ce aș vrea eu să mă fac?”. A copilărit în culisele Teatrului Mic cu cabinierele, la repetițiile părinților ei, actorii Dinu Manolache și Rodica Negrea, și „asta a fost”. „Mergi înainte din inerție și curiozitate” – îmi răsare în minte un vers al poetului Vasile Leac și imediat mi se pare nedrept – mergi înainte pentru că ăsta e universul în care trăiești și care te fascinează. Apoi, îmi spune Ilinca, „niște părinți actori sunt niște părinți cu personalități mari”. Provocarea a fost să se dezlipească de personalitățile părinților ei, să-și creeze o voce și o identitate proprie. Iar asta a venit în timp.

Dacă s-ar fi născut în altă familie, poate s-ar fi făcut medic veterinar. Are o legătură specială cu animalele de când era mică-mică și asta încă se simte. Nu o deranjează să vadă sânge, își dedică mare parte din timp salvării puilor de pisică și intuiește că ar fi fost un veterinar bun. Ori de câte ori ne întâlnim, îmi arată amuzată plicurile cu mâncare de pisici pe care le ține în geantă. Postează neobosită story-uri despre animale cărora le caută familii adoptive, indiferent dacă e la Locarno sau se pregătește să promoveze filmul la Los Angeles. Suferă când nu găsește stăpâni și se izbește de nepăsarea oamenilor din jur, când ceilalți nu văd nevoia de grijă și suferința pe care ea le vede atât de clar.

Soarta animalelor pe care le salvează o consumă, dar îi și confirmă o umanitate necesară – pentru meseria de actriță, dar și pentru teatru în general.

De când a devenit un pic mai conștientă de împrejurări, Ilinca visa într-adevăr să devină actriță – voia să fie Andreea Bibiri la Teatrul Bulandra și să joace în spectacolele lui Ducu Darie, un regizor după care era înnebunită. Bulandra era teatrul etalon și far în copilăria ei.

Când părinții ei au vrut să vadă dacă are vreo înclinație spre actorie, Dinu Manolache a început să o ia cu el la cursurile pe care le ținea la UNATC. În 1998, când Ilinca avea treisprezece ani, el a murit, dar ea a continuat să-și dorească să fie actriță. Așa a ajuns prin clasa a zecea la Teatrul Podul al lui Cătălin Naum de la Casa de Cultură a Studenților „Grigore Preoteasa”, un loc special pe unde treceau mulți din cei ce voiau să facă teatru. Părea că face față, că are niște „minime date”, îmi spune modestă. Nu avea niciun plan de rezervă. Încrederea în sine nu era punctul ei forte și nici UNATC nu a ajutat-o mai târziu în privința asta.

A avut momente dificile în facultate și a vrut de multe ori să se lase. Nu era încadrabilă. „Nici frumoasă, nici urâtă, nici femme fatale, nici ingenuă.” Cea mai mare problemă pentru profesori erau dreadurile pe care le purta pe-atunci Ilinca. „Mi-au zis să-mi scot dreadurile pentru că sunt urâtă și pentru că nu sunt femeie.” Pe când ea visa să joace roluri considerate de „femeie frumoasă”, precum Titania din Visul unei nopți de vară, ei îi spuneau că e potrivită doar pentru roluri de duhuri asexuate, precum Puck din aceeași piesă. Asta a afectat-o mult atunci și o afectează încă. Când a văzut că anumite roluri nu i se dau, a început să-și desfacă dread cu dread cu acul. Nu putea nici să se radă în cap, „că nici așa nu aș fi fost femeie”. Așa că a rămas o parte cu părul ei, o parte cu dreaduri, vreo trei ani de zile. De atunci, are o imagine de sine distorsionată, care o urmărește ca o umbră.

Asta mă face să mă gândesc la aura de elf cu care apare Ilinca prin festivaluri de film – la trenciurile albe în lumina reflectoarelor, la fardurile sidefii și o atitudine rezervat-zglobie. Mă gândesc la frumusețe și complexitate și modurile absurde în care ne etichetăm și ne îngrădim unii pe alții. La cum stă Ilinca cu mâinile în buzunare și cum se mută de pe un picior pe altul atunci când e în public – și doar așa îți dai seama că se simte inconfortabil. La asertivitate. La ping-pong-ul ăsta aproape androgin între ce e considerat feminin și masculin. Mă gândesc cum ar fi ca ea să se poată vedea din afară și să se vadă frumoasă.

Mulți ani după facultate, când și-a făcut tatuaje, o producătoare TV i-a spus că „actrițele tatuate sunt drogate”, iar colegi actori și regizori o avertizau să nu-și facă tatuaje, pentru că nu o să poată să mai joace. „Exact, vreau să elimin tot ce nu voi putea să joc dacă am tatuaje”, le răspundea cu încăpățânare.

Și a eliminat, și a jucat.

Nici asta nu a făcut-o mai puțin frumoasă sau mai puțin femeie.

În Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii, Angela Răducanu îi arată UNATC un deget mijlociu glorios și plin de furie, trecând în viteză pe Matei Voievod. Îmi dau seama că e și furia Ilincăi acolo. A ei și a multor alte actrițe care au traversat aceleași holuri. E greu să vorbești împotriva unui sistem care-și perpetuează puterea.

„Credeam că ești o ingenuă, dar ești o fiară!”

În 2020, Ilinca a început să experimenteze cu genul de critică socială pe care o practică astăzi. Cu TikTokuri în care satirizează libidinoșenia și violența verbală împotriva femeilor sau lip-sync-uri umoristice la adresa diverselor figuri din media. Sunt deja niște ani de când și-a asumat public o poziție angajată. Dar nu îi e totdeauna ușor să vorbească.

Îmi povestește că, după absolvire, a început să fie „mai verbală” în viața de zi cu zi. Mai întâi s-a temut „să nu supere, să nu deranjeze” cu atitudinea ei pe cineva – „pentru că în general nu prea ai voie să comentezi ca actriță, te poate costa munca ta”. Dar după ce a reușit să își susțină prima părere inconfortabilă, nu a mai contat ce credeau ceilalți. Conta ce simțea ea, iar dacă simțea un disconfort, spunea. Pe atunci era deranjată de atitudinea de „big boss” a directorului de la Teatrul Mic, însă a reușit să îl înfrunte și brusc raportul dintre ei s-a schimbat, a simțit că „parcă mai urcase o treaptă”.

În continuare se află în situații în care nu poate să vorbească, în care simte această „jenă ancestrală”. Râdem amândouă, dar e și ăsta un mecanism prin care scuturăm un disconfort care apare brusc.

Ilinca Manolache e o profesionistă a teatrului, are 38 de ani și face unul dintre cele mai memorabile roluri din cinematografia românească a ultimelor decenii. Cu toate astea, i se întâmplă să fie infantilizată nonșalant într-un context public. Chiar vara asta, la festivalul de film Anonimul, Laurențiu Damian, profesor invitat din UNATC, a felicitat-o pentru rolul din filmul lui Jude, perpetuând însă un stereotip vechi de când lumea: „credeam că ești o ingenuă, dar ești o fiară!”.  A ținut să precizeze și că nu i-ar da niciodată să joace Cehov unei „actrițe june adorabile” cum e ea. 

Lucrurile astea mă frustrează și înfurie. Pentru că e o minimizare care nu e surprinzătoare sau șocantă, ci mai degrabă tristă și de școală veche – simptomatică pentru cum funcționează încă industria românească de film, teatrul, UNATC și nu numai. Mă face să o înțeleg pe ea și frustrarea ei un pic mai bine – ca femeie, actriță și profesionistă în anul de grație 2023.

„Acest sistem care e foarte conservator și care ar trebui să se schimbe”

La o masă în Cișmigiu continuăm să râdem despre ce nu ne vine să râdem de fapt. Lumea se strânge la mesele din jur, în fundal se aud beri desfăcute, vântul de vară indiană trece prin reportofon. Stăm de vorbă și Ilinca e expansivă și generoasă în răspunsuri.

În anii de după facultate a acumulat frustrări și deziluzii, iar „marile texte dramaturgice” au început să pălească în relevanță. Au fost anii în care a început să își dorească fix opusul lor – texte vii, scrise de dramaturgi în carne și oase, cu care să poată avea o colaborare, texte care să vorbească despre aici și acum. Spectacole care nu doar să emoționeze și să trimită spectatorul acasă, ci să îi șlefuiască un spirit critic, să-l împingă să-și pună niște întrebări și să schimbe ceva în jurul lui. Nu crede că există artă care să nu fie politică, îmi spune categoric. „E imposibil”. Crede că „artiștii mari care susțin că fac artă pentru artă, de fapt doar tac din gură și profită de un sistem care le e favorabil. Dar ești tot politic. Când taci, ești parte cu puterea. E atât de simplu.”

Pentru o vreme, a găsit spectacole care i s-au potrivit la Teatrul Luni de la Green Hours, locul de care își amintește cu nostalgie că „lega destine ca un nod”.  Atunci a descoperit teatrul independent cu miză socială, despre care crede că „acum 10-15 ani era mult mai articulat și radical” decât e astăzi.

Totul a început când iubitul ei de atunci, actorul și regizorul Radu Iacoban, a invitat-o să joace în spectacolul Ziua futută a lui Nils – un spectacol punk-ireverențios de Peca Ștefan „interzis minorilor și ultra-pudicilor”, cu care au ajuns ulterior și la New York. „Dintr-o ofilitură, cum m-am dus acolo în prima zi, am început încet-încet să îmbobocesc”, își amintește, diafană și cu ochii mari. Îi era frică „și să deschidă gură” la început, dar ceilalți râdeau la glumele ei, era apreciată pentru cum juca, așa că a început să se simtă parte a unei comunități. A prins curaj și încredere.

Se bucură că a luat în 2016 Premiul UNITER pentru Cea mai bună actriță în rol secundar tot cu un spectacol de Peca Ștefan, Anul dispărut. 1989, montat la Teatrul Mic de Ana Mărgineanu. Se bucură că deși era un spectacol montat într-un cadru instituțional, la Teatrul Mic, a fost produs și jucat de independenți. De premiu în sine îi pasă mai puțin. Și-l dorise enorm toată facultatea, dar când l-a primit, înțelegea deja structurile de putere din culise și n-a mai însemnat la fel de mult. În plus, era un spectacol contemporan în care toate rolurile erau principale. Premiul primit avea o notă de absurd. Nu l-a refuzat, dar nici nu s-a prezentat la ceremonia de decernare. Ar fi vrut să pună cap la cap un discurs statement articulat – nu i-a ieșit, așa că nu s-a dus. Dar a văzut o poziționare și în asta: „Prin neprezentarea mea, mi-am exprimat non-apartenența la acest sistem care e foarte conservator și care ar trebui să se schimbe”.  

„Repetivitatea asta pe care o presupune teatrul mă rupe”

De atunci până acum, unele spații de teatru independent au dispărut, iar altele încă rezistă. Reflectând la lucrul ăsta, spune că mai există „independenți adevărați”, care se mențin cu greu pe linia de plutire, la limita subzistenței, și mai există o zonă doar aparent independentă – un segment de success al lumii teatrului, dar al cărei mesaj nu este, de fapt, independent. Produce spectacole de divertisment comode, deseori pe bandă rulantă, pe scene mari ca ale Teatrului Național, și nu provoacă pe nimeni. Fără politici culturale care să ofere o traiectorie clară, fără un interes pentru impactul real în societate, actrița simte că spectacolele devin aleatorii – un cerc vicios „în care publicul cere ceva și artiștii oferă acel ceva și aia e cheia succesului”.

Frustrarea a dus-o într-un punct în care nu mai voia să facă teatru – nu își mai găsea locul nici printre independenți, nici la Teatrul Mic, simțea că se scaldă într-un „semi-confort mediocru” care nu îi oferea, de fapt, nimic. Nu pentru că nu i-ar mai fi plăcut să joace – consideră că își face meseria la repetiții, acolo unde explorează și descoperă. Însă „repetivitatea asta pe care o presupune teatrul mă rupe” – se plictisește după primele reprezentații. Dacă la început e bine, pentru că spectacolul e încă proaspăt și naște un schimb de idei, după trei-patru ani intervine invariabil o sastisire: chiar „dacă nu îți mai place cum ai jucat, nu poți să refaci, nu poți să schimbi brusc spectacolul”.

S-a retras din multe spectacole atunci – în unele juca de șase ani –, iar frustrarea a împins-o spre experimente online. Asta a coincis cu începutul pandemiei, care i-a oferit timp să jongleze cu idei și unelte noi. Tinde să spună că nu a făcut nimic în acei doi ani, dar, de fapt, pauza i-a fost necesară ca să caute în zone la care poate nu s-ar fi uitat altfel. Și-a transformat felul în care se raportează la digital, la ideea de comunitate, la ceea ce înseamnă să performezi și să te autoperformezi. 

I se pare că teatrul, pe de altă parte, „a repornit de parcă lumea nu ar fi stat pe loc niciodată, de parcă acest eveniment care a afectat toată planeta nu s-a întâmplat, nu și-a lăsat amprenta în viața noastră de zi cu zi”. O scoate din sărite această rigiditate a teatrului, incapacitatea lui de a integra ce e nou, de a se adapta realității din jur. „Nu știu ce ar fi trebuit să se întâmple, dar ceva ar fi trebuit să se întâmple, să nu mai fie cum era înainte. Eu nu mai sunt la fel ca înainte, nimeni nu mai e, de ce ar mai fi teatrul exact la fel?” Crede că teatrul are un soi de frică și reticență de a se combina cu alte medii, de a se întrepătrunde cu ceea ce e recent și viu. În sensul ăsta, filmul lui Radu Jude, cu toate zvâcurile lui formale, a venit la fix. E o nevoie în Ilinca de a amesteca zone diferite –  de a naște obiecte hibride, noi, năstrușnice și neîmblânzite. Și nu doar de amorul artei, ci și cu un rol social puternic asumat.

Discuția devine jucăușă – „poate spun o tâmpenie”, mă avertizează –, și îmi povestește de o idee care îi venise cu o seară în urmă. Se întreabă cum îi aduci, de pildă, pe concurenții de la Insula iubirii la teatru? Insula iubirii e o emisiune de divertisment, difuzată de Antena 1, în care mai multe cupluri își pun la încercare fidelitatea pe insule exotice. Preluând formatul Temptation Island din SUA, participanții sunt filmați 24 de ore din 24, în timp ce necunoscute și necunoscuți cu numele de „ispite” încearcă să îi seducă și să le destrame relațiile. 

A început recent să se uite la reality show ca la o radiografie în afara bulei și i se pare extraordinar să vadă oameni diverși, cu meseriile și viețile lor, să vadă standardul actual de dezirabilitate în societate, și se întreabă Oare cum ar putea oamenii ăștia să vină la teatru și să se simtă reprezentați? Ar avea la ce să vină? Cum ar putea teatrul să aibă vreun impact în societate, când ce se întâmplă pe scenă e atât de deconectat de la prezent, de la realitatea socială? „Noi suntem niște nenici, niște nășici de prin anii, în cel mai bun caz, 2000. Wannabe cool but not even. Oamenii ăștia cred că nu vin [la teatru] pentru că nici nu au la ce să vină. Suntem o mini-nișă pentru noi înșine, nu avem un impact în societatea asta deloc.” Și-ar dori să găsească în teatrul clasic dorința de a mișca mai multe straturi ale societății, dar ea nu e acolo.

Pe același filon, Ilinca îmi povestește mai târziu că e fană înrăită RuPaul’s Drag Race și că se întreba de mult timp când o să apară și la noi ceva similar. În emisiunea tip competiție-prin-eliminare a faimoasei drag queen RuPaul – emisiune care a câștigat douăzeci și șase de premii Emmy și e difuzată internațional – drag queens din toată America se întrec în lip-sync-uri, dans, atitudine și vestimentație pentru titlul de America’s Next Drag Superstar. 

Ilinca a fost recent invitată în juriul unui concurs de drag în București și a rămas fascinată – nu doar de prezența performerxlor, ci și de felul în care reușesc să creeze o comunitate. „Mi se par niște eroine, niște căluți de mare, niște unicorni, în societatea asta atât de toxică și de ultraortodoxă”. I s-ar părea incredibil ca „zona asta să se amestece cu teatrul, cu artele vizuale. Să se amestece un pic lucrurile, că nu se mai poate!”. Aproape strigă la mine când îmi spune asta și râdem. E plină de frustrare, dar și de speranță – i se pare esențial să ieșim dintr-o zonă de confort, să încercăm lucruri noi, să facem greșeli. „Nu e cool să nu dai gherle” – e tocmai momentul în care poți să stârnești un dialog, să înveți, să primești un feedback. „Nu are ce să iasă rău”, chiar dacă greșești. 

Din când în când, Ilinca pune conversația pe pauză și fuge să pozeze pe ascuns ținutele trecătoarelor. Pentru că e pasionată de modă, are și o pagină de Instagram, Bucharesters in Bucharest, pe care postează stilul-fără-efort al străzii bucureștene, în instantanee lipsite de fețe sau ego, un soi de Parisiens in Paris autohton. Dai scroll printre ținute aleatorii, surprinse pe stradă, și ghicești o înclinație antropologică, o altă formă de a observa și documenta, o mică arhivă a stilului străzii bucureștean, prin filtrul cuiva mai obișnuit să fie privit decât să privească. Și-a dezvoltat și o tehnică prin care să fotografieze de la spate, pe șeștache, fără să fie văzută. Așa că pozează outfit-uri care-i atrag atenția prin preajmă, le admirăm, iar apoi continuăm să vorbim despre hibridizări, pandemie și online.

 „Și dacă iese o aberație, tot e mai important decât să faci ceva ce știi deja”

În 2020, Ilinca repeta la Centrul Național al Dansului București cu artistele Oana Maria Zaharia și Corina Sucarov pentru spectacolul activistei pentru educație sexuală Adriana Radu, Portret al artistei ca tânără influenceriță. Spectacolul investiga „dinamicile intimității, adicției și faimei pe care le trăiesc fetele și femeile pe social media”, precum și relația dintre „identitatea noastră reală, în raport cu cea pe care o proiectăm controlat online”. Întâlnirea cu cele trei femei pe care le admira, care aveau conturi vizibile și o voce puternică în social media, a făcut-o conștientă de propria absență din spațiul virtual. Deși spectacolul denunța tocmai falsitatea din online, Ilincăi i s-a aprins dorința de a-și construi o voce acolo. Cea pe care o avea deja, de actriță în teatrul de stat, i se părea  „prăfuită”,  „degeaba” și extrem de „neprezentă în prezent.” Online-ul era unealta de care nu știa că are nevoie. 

În timpul pandemiei, a creat împreună cu actorii Silvana Mihai și Daniel Popa Totul va fi diferit, un spectacol-instalație realizat după un text de Mark Schultz. Fusese tradus de mai mulți ani din engleză de Daniel, trebuia montat la Green Hours, însă programul preaplin, lipsa de bani și de prioritizarea a proiectelor independente, au făcut să nu se mai facă.  

Deschiderea către online le-a oferit un context nou și Ilinca a venit cu ideea asamblării spectacolului din apeluri video. O atrăgea că textul „era super porno și sick din scriitură”, că atingea niște „subiecte tabu care nu se discută suficient în teatru” – primele impulsuri sexuale, inabilitatea conexiunii reale cu cei din jur, problemele psihice sau moartea celor apropiați. Ar fi arătat prea cuminte pe scenă, așa că l-au transformat într-un soi de teatru-instalație pe Youtube, realizat sub egida Teatrului Mic, dar împachetat într-o estetică a story-urilor. Presărat cu un arsenal întreg de filtre care deformează fețe, schimbă voci sau adaugă beculețe de Crăciun la tot pasul, seria de video-uri jonglează tot cu ideea de auto-fabricare în mediul digital.
Ilinca și-a continuat căutările online, dar voia să se racordeze direct la viața cetății, fără un text dramatic care să-i dicteze direcția. „Voiam ceva mai adevărat, mai concret, mai al meu, mai real și mai radical și mai neconfecționat”, îmi spune însuflețită. Așa a ajuns să creeze un soi de frescă a cotidianului românesc pe TikTok, postând lip-sync-uri satirice pe vocile Danei Budeanu, Oanei Zăvoranu sau Cristian Tudor Popescu. Deși au primit multă atenție, nu era mulțumită. Se scăldau într-o zonă prea safe, prea călduță, mai mult umoristică decât critică. Nu erau suficient de radicale.          

„Bă, Bobiță!”

Așa a creat împreună cu actrița Ruxandra Maniu totzik1, un proiect social media situat tot pe o graniță a online-ului cu realul. Totzik1 (citit Toți ca 1, de la o trupă de băieți din anii 2000) are un nume amuzant, dar jonglează cu multe lucruri serioase. E o platformă feministă, un serial online, un spațiu de refulare, dar și de colaborare și împuternicire reciprocă. În primul rând, e un exercițiu performativ prin care actrițele încearcă să caricaturizeze și să neutralizeze, cât se poate, ceva foarte grav – perpetuarea violenței. Se folosesc de filtre care le transformă în bărbați și devin versiuni virtuale ale hărțuitorilor pe care îi denunță. În felul ăsta, le iau un pic din putere și se scutură de efectul pe care aceștia îl au asupra femeilor. Performează dialoguri, le dau pe față idiosincraziile verbale, limbajul opresiv și le dinamitează prin umor. Le fac amuzante. Ruxandra și Ilinca invită, în fond, atât la o critică și o dezasamblare a unor mecanisme de dominare, cât și la joacă. O joacă potențial ofensatoare, dar tot o joacă – una care îți dă permisiunea să fii cine nu ești și să te eliberezi de ce nu-ți trebuie. 

În plus, invită orice femeie să li se alăture și să caricaturizeze violența verbală la care sunt supuse zi de zi. Astfel, în jurul lor s-a format o mică comunitate de vreo șapte femei – actrițe, performere și regizoare – printre care Ioana Păun, Ilinca Hărnuț, Ana Popa și Ioana Răileanu. A fost important că li s-au alăturat, pentru că puțini din jurul Ilincăi aprobau ce făcea, chit că înțelegeau mizele. Feedbackul a fost împărțit. A primit păreri care spuneau: „Ok, dar de ce e nevoie de chestia asta, că e atâta de everywhere acest limbaj și această energie oribilă, de ce trebuie să o mai reproduceți și voi?” Păi, „pentru că asta e principiul prin care condamni” – răspundea Ilinca – „exagerezi și condamni genul ăsta de comportament, de adresare, de raportare la cineva. Sigur că există și alte moduri, dar ca artist, ca performer, am și capacitatea asta și hai să o folosesc, hai să critic, satirizând genul ăsta de dinamică.” 

Experimentul era online deja de trei-patru luni când Radu Jude i-a spus Ilincăi că vrea să-l facă personaj pe Bobiță. Avea la bază această mitocănie performată de ea, însă replicile pentru Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii i le-a scris singur. Rapid, avatarul a devenit instrumentul principal de prelucrare a furiei atât pentru actriță, cât și pentru personajul ei. 

Îi mărturisesc că am vorbit zile în șir ca Bobiță după ce am văzut prima oară filmul. Că mi-am băgat, mai în glumă, mai în serios, pula în toți ratații care se purtau ca niște pizde proaste și mă călcau pe bătături. Că am simțit o mare descărcare în a-mi da voie să mă port așa. Că m-am distrat teribil luând unealta-Bobiță ca să răsfrâng în exterior toate lucrurile oribile pe care le-am auzit de-a lungul timpului pe stradă, în birouri, în magazine. Lucruri care mă înfuriau, în legătură cu care îmi permiteam să fiu vocală sau nu, și care rămâneau în mine. Pe Bobiță l-am simțit simultan drept șocant, amuzant și eliberator. Îmi spune că ăsta a fost și scopul – își dorea ca atrocitățile scoase pe gură de acest personaj să fie ridicole. Să fie agresive, dar să provoace și râsul, pentru că așa se dezarmează. A fost modalitatea ei de a se scutura de nervi și neputință, cu resorturile pe care le avea la îndemână. Și, măcar într-o anumită măsură, a funcționat. N-avea de unde să știe pe vremea aia că Bobiță urma să facă înconjurul festivalurilor de film din lume. Nici că, luni mai târziu, presa internațională avea să vadă în el o asemănare cu Andrew Tate. 

Ilinca nu auzise de influencerul misogin cu cioc și chelie când a ales filtrul avatarului. Glumește că trebuie să fi fost energiile universului la mijloc. În ziua eliberării din arest a fostului kickboxer, acuzat de viol și trafic de persoane, filmul lui Jude avea premiera la Locarno, iar Bobiță-misoginul-cu-cioc-și-chelie își făcea oficial intrarea pe scena festivalieră internațională. Era ca și cum Andrew Tate ar fi ieșit din arestul la domiciliu direct pe străzile supradimensionate ale orașului. Un gen de coincidență pe care nu prea ai cum să o plănuiești. 

Există însă o sumedenie de simetrii cu lumea reală pe care Jude le strecoară voit în filmul său. Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii e o conversație cu o altă epocă, între femei care muncesc și stau la volan toată ziua, înainte și după revoluția din 1989, înainte și după capitalism. Dar e și o conversație a lui Radu Jude cu Radu Jude și, într-o anumită măsură, o conversație a Ilincăi Manolache cu Ilinca Manolache.

Dacă actorii își oferă jocul și vocea și chipul pe ecran, asta înseamnă că e o dâră de documentar acolo, îmi povestește Ilinca o discuție de-a ei cu Jude. Dâra asta devine cu atât mai vizibilă cu cât proiectul Totzik1 ajunge în film, frustrarea și furia ei sunt autentice, iar mama și partenerul ei din viața reală sunt mama și partenerul ei în film. Niciunuia nu-i place să o vadă în ipostaza de de mălău chel care insultă femeile online. Dar ea continuă să facă asta – și ca Ilinca, și ca Angela – iar asta e empowering pentru ambele.  Începem să ne întrebăm unde se termină ficțiunea și unde începe realul. Cât din ficțiune e documentar, cât din arhivă e ficțiune, cât din nervul și atitudinea Ilincăi sunt în Angela? Dar nu există delimitări clare. Ea însăși devine parte a jocului între adevăr și fals pe care l-a explorat în ultimii ani. Printre performări digitale, critică socială și experiment inconfortabil, devine un soi șarpe Uroborus care-și mușcă propria coadă.

 „Suntem și rasisti, suntem și homofobi, suntem și misogini, că așa am fost crescuți, dar we can do better” 

Haosul în care trăiește Angela e parțial și haosul în care trăiește Ilinca. Se trezește în unele dimineți și „îi vine să urle”. Stă la etajul 1, deasupra unui magazin alimentar, marfa se descarcă și încarcă la primele ore, iar zgomotul e infernal.

Ilinca Manolache are și în film, și în viața reală, o poziție feministă articulată, incisivă, deseori destabilizantă, venită din curaj și frustrare. Practica ei mă face să mă gândesc la abilitatea de a te expune într-un mediu care e rareori prietenos cu cei care pășesc în afara cutiei și o zgâlțâie. La o anumită încredere în sine, dar și la susținerea unei comunități. Fie că sunt forme remixate de teatru sau performance, seriale pe TikTok, Instagram sau Youtube, sau că nu poți să le numești pentru că genul ăsta de intermedialități nu au fost numite încă, Ilinca se folosește de uneltele pe care le are la îndemână pentru a mișca ceva în societatea din jur.

Ar vrea ca societatea să se schimbe. I s-ar părea ideal să lucreze „într-un mediu în care nu mai există diferențe de putere falsă, în care ne respectăm unii pe alții și în care nu mai există mecanisme de putere și dominare care nu duc la nimic bun”.

Dar transformările durează. O întreb cum putem avea grijă mai bine unii de alții între timp.

„Eu cred că am putea avea grijă dacă am învăța să ne ascultăm unii pe alții”, îmi răspunde. Încearcă să aplice pe ea însăși lucrurile astea  – atunci când e criticată, să nu se supere. Să accepte că suntem oameni și cu toții greșim. „Am trăit într-o societate în care din păcate rasismul există, homofobia există, și avem asta în noi.” Ilinca e hotărâtă să înceapă schimbarea de la sine și să învețe să-și corecteze comportamentul – „Nu-l am pentru că sunt rea. Îl am pentru că am crescut într-o societate care are șansa să devină mai bună dacă fiecare învață și primește un feedback care îl duce către o îmbunătățire.”

***

O văd pe Ilinca în sala de cinema cum se privește pe ecranul mare și nu mai are repulsie față de ea însăși. Se face mică în scaun, își pune mâinile pe față și se abține să nu râdă prea tare. Momentele cu Bobiță o mișcă cel mai mult – e acolo o rușine combinată cu entuziasm exploziv, cu mândria faptului că a îndrăznit și a continuat să îndrăznească.

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK