Film / Documentar

Enxhi documentează dragostea, din Albania până la Penitenciarul Botoșani

de Ioana Pelehatăi

Publicat pe 25 februarie 2020

O pereche de pantofi negri cu bot ascuțit sclipesc în soare și se mișcă rapid, într-un fel de step psihedelico-balcanic. Îi poartă Costel, deținut cu state vechi la Penitenciarul din Botoșani, care dansează amețitor și improvizează din voce, în timp ce camera dă roată-n jurul lui. „De când am ieșit din burtă de la mama mea, m-am născut învingător dansator. Profesionist,” zice Costel la cameră. Apoi camera se mută pe picioarele unui copil care repetă pașii de dans ai tatălui, de data asta pe niște covoare tradiționale dintr-o căsuță în care locuiesc șapte oameni. „Noi, familia noastră, ne-am născut lăutari. Din viță-n viță, din bunici în bunici. Și așa a să fim până voi muri. Învingători. Rămânem număru’ unu peste toată lumea”, povestește Costel, înconjurat de colegii de penitenciar.

Așa începe scurtmetrajul documentar El iubește ochii mei, regizat de Enxhi Rista (25 de ani, doctorandă la UNATC) și co-produs de Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” din București (UNATC) și Universitatea de Film Babelsburg Konrad Wolf din Germania, în parteneriat cu Penitenciarul din Botoșani. E unul dintre cele trei documentare scurte nominalizate anul ăsta la Premiile Gopo - și e și un film luminos, sensibil, în care se cântă și se dansează mult, pe fundalul unei povești despre sărăcie și căzut la închisoare. Nu-i o poveste în niciun fel extraordinară, la prima vedere: o familie de romi săraci, cu șase copii și un tată recidivist, încearcă să rămână împreună, chiar dacă e ruptă în două de un gard de sârmă ghimpată. Dar e remarcabilă încrederea pe care personajele o acordă documentaristei, să intre și în spatele gardului și-n casa lângă care familia crește o iapă costelivă - mai ales pentru un film „de școală”. De obicei realizate ca exerciții sau pentru examene, filmele din categoria asta suferă de stângăciile inerente unei perioade în care studenții își fac mâna. El iubește ochii mei are, în schimb, o căldură asigurată de un ochi regizoral deja antrenat.

Enxhi la filmare, cu familia lui Costel

Mai întâi de toate, trebuie să știi că Enxhi e din Fier, Albania, dintr-o familie cu sânge aromân pe linie maternă. Visa de mică să facă filme - a regizat primul scurtmetraj-autoportret despre iubirea ei pentru rock la 17 ani, la un workshop în Albania. Părinții au încurajat-o apoi să ia o bursă la UNATC, pentru că li se părea una dintre cele mai bune facultăți de film din Estul Europei. 

A ajuns la Cluj-Napoca în 2013, a învățat româna într-un an, iar în 2014 a intrat la secția Regie de Film și TV a universității bucureștene. La început, diferența de limbă a fost frustrantă, pentru că simțea că nu poate să dea indicații regizorale așa cum le gândea, dar zice că azi îi e mai ușor să lucreze în română decât în albaneză. 

El iubește ochii mei nu e primul ei documentar: a mai regizat Padre, portretul unui fost preot, îndrăgostit de cultura gotică, și Capoeira, dansul libertății, despre stilul de dans-luptă brazilian. În 2019, a terminat masterul în Producție de Film, tot la UNATC. Îmi scrie că cei șase ani de facultate în România, prin experiențele ca regizoare și producătoare de film, au învățat-o să nu renunțe niciodată, să-și ducă proiectele până la capăt și să facă față neprevăzutului.

I-am scris lui Enxhi (poți să-i pronunți numele „Angie”) și am rugat-o să-mi povestească despre cum a ajuns o tânără cineastă din Albania să filmeze într-un penitenciar din Moldova, cum își alege subiectele și ce spune filmul ei despre dragoste. Mi-a zis așa:


„Mereu mi-a plăcut documentarul. Eu cred în expresia viața bate filmul. Sunt atât de multe povești interesante în jurul nostru care merită să fie expuse pe ecran, așa, reale, fără să le modifici. Doar trebuie să ne uităm atent. Sunt mult mai inspirată de documentare, întrucât cântăresc mai mult în adevăr ca o ficțiune. Unele momente din viață par cusute cu ață albă. Dacă nu le captezi așa cum sunt, miros a neadevăr. Documentarul surprinde ceva ce ficțiunea poate că strică, din prea multă planificare. 

Cred că este foarte ușor să construiești un personaj fictiv de la zero și să-l faci să fie plăcut publicului. Dar să găsești un personaj real, care are o poveste de spus și care să ți se pară demnă de împărtășit publicului, fără să știi dacă va prinde - asta cred că e provocarea mai mare.

Dacă după primele minute din care vorbesc cu cineva încep să-mi imaginez un documentar în capul meu - închid ochii și îl văd în fața ochilor - îmi dau seama că am găsit un personaj care merită să fie filmat, cu o poveste care trebuie spusă mai departe. Sunt selectivă cu subiectele și foarte greu ajung la unul care să-mi placă, pe care să-l iubesc așa de mult cum a fost cu Padre sau El iubește ochii mei. În primul rând, personajul meu trebuie să aibă o poveste aparte, pe care să o consider unică. În al doilea rând, atașamentul emoțional față de poveste mă face să duc proiectul la bun sfârșit.

În septembrie 2018, s-a organizat un workshop de film documentar în Penitenciarul din Botoșani. A fost o colaborare între UNATC și Universitatea de Film Babelsberg Konrad Wolf din Germania. Am fost 13 studenți din Germania și șapte din România și am stat în penitenciar aproape o lună. S-au făcut mai multe documentare, pe subiecte diferite, atunci. Eu eram acolo în calitate de producător, dar când am intrat și am stat de vorbă cu deținuții, și mai ales cu Costel, am simțit impulsul de a face eu un documentar ca regizor. M-am atașat foarte mult de el, pentru că dansa și cânta foarte frumos și mă făcea să râd tot timpul. În fiecare zi îmi povestea despre viața lui, de afară și din penitenciar, și așa s-a întâmplat să aflu despre familia lui. El m-a pus în legătură cu nevasta lui.

A fost un proiect de școală, deci n-a fost greu pentru noi, studenții, să obținem acces în închisoare. UNATC și Babelsberg s-au ocupat de toate documentele necesare pentru acces. Prima dată când am intrat pe holul secției unde am filmat, mi s-a tăiat respirația. Era un loc foarte sufocant. O atmosferă închisă, care se repeta în fiecare zi. O mare parte din deținuți stăteau prin curtea interioară a secției, jucau șah. Alții se duceau la atelierele de pictură sau de lucru manual, și restul se mai plimbau pe hol sau stăteau în camerele lor. 

La început mi-a fost puțin greu, dar, cum treceau zilele, am început să mă simt mai bine. Abia așteptam să se facă dimineață că să ajung acolo. M-am simțit foarte iubită. Am primit cadouri, brățări făcute de ei pe care le port și acum, pixuri și trandafiri. În fiecare zi aflam câte o poveste de la fiecare dintre ei. Stăteam de vorbă cu toți și s-a creat o prietenie între noi. La un moment dat, m-a întrebat unul dintre gardieni dacă nu mi-e frică să stau așa de aproape cu deținuții. Nu a fost nevoie să-i dau niciun răspuns, pentru că au fost deținuți care au zis că nu o să pățesc nimic, pentru că sunt sora lor albaneză.

Filmarea a durat doar o zi. În prima parte a zilei am filmat în penitenciar cu Costel, după care ne-am dus la el acasă. Am filmat până s-a întunecat. Până atunci am stat în fiecare zi de vorbă cu el și am reușit să creăm relația care se simte din film. În echipa de filmare am fost trei oameni: eu, directorul de imagine din Germania și sunetistul. Ulterior, în postproducție, a venit și colega de la montaj, Roxana Iorgulescu, și compozitorul Abdo Ineni.

A fost foarte frumos la filmare. Costel ne aștepta îmbrăcat în costum, avea emoții, aranjase în curtea interioară locul și, cum am intrat acolo, a început să cânte și să danseze și să-mi facă tot felul de dedicații. Restul deținuților au început să danseze și ei. Imediat m-au luat și pe mine la dans. A trebuit să-i organizez, să-i pun în fața camerei și să filmez și interviul cu Costel. După aia am continuat petrecerea. 

Foarte mulți deținuți se bucurau când veneam să filmăm și toți voiau să apară. Și în film se vede cum stau lângă Costel, ca să apară în documentar. Deci greu nu a fost să conving pe nimeni - ba din contră, Costel a venit și cu ideea să mă duc să o filmez și pe nevasta lui și m-a pus în legătură cu ea. El mi-a zis că are acasă o iapă, care dansează la fel ca el. Eu l-am crezut și abia așteptam să ajung acasă la el s-o filmez. Nevasta lui mi-a spus că nu mai e, murise, numai că ea nu-i zisese nimic lui Costel. 

Relația mea cu soția lui s-a creat în drumul dintre penitenciar până la ea acasă. În mașină, am stat de vorbă, mi-a povestit multe, și, când am coborât, eram amândouă foarte fericite că filmăm un documentar despre familia lor. Pe ea am cunoscut-o într-o oră, atât.

Am reușit să mă întorc la penitenciar, să arăt filmul deținuților. Lui Costel i-a plăcut foarte mult. S-a emoționat. A zis că a fost cea mai frumoasă surpriză pentru el. La familia lui sper să ajung prin primăvară – vară, să le arăt filmul.

Cu toate că prima impresie pe care o poate lăsa scurtmetrajul e că ar fi despre romii care comit infracțiuni și se complac în sărăcie, acțiunea se desfășoară, de fapt, în jurul unui cuplu. Alegerile făcute de el de-a lungul vieții fac ca timpul petrecut de cei doi împreună să fie foarte limitat. Ambii trăiesc o dramă interioară. El e măcinat de greșelile din trecut, care l-au dus la închisoare și din cauza cărora nu mai poate petrece timp prețios cu familia sa. Cu toate că nelegiuirile bărbatului au pus în pericol bunăstarea familiei, ea încă îl iubește necondiționat - ba chiar spune că este cel mai frumos bărbat în viață. 

Cred că ăsta e principalul mesaj al filmului: iubirea este frumoasă în toate formele ei.” 


Pentru că este realizat în parteneriat cu Penitenciarul Botoșani, documentarul (ca și celelelalte rezultate în urma workshop-ului) nu poate fi văzut online, ci doar în festivalurile de profil.

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK