Filosoful Costică Brădățan și Julien Crockett, avocat și publicist, discută despre setea de succes și binefacerile ascunse ale eșecului, despre căutarea și crizele sensului, despre ratați fabuloși ai istoriei, de la care trebuie să ne însușim lecții de viață.
Acest dialog a fost publicat inițial în LA Review of Books. Traducere în limba română de Iulia Gorzo.
In Praise of Failure: Four Lessons in Humility (2023) de Costică Brădățan e o carte surprinzătoare. E o meditație a unui istoric și filozof erudit despre rolul vital pe care eșecul poate și ar trebui să-l joace în viețile noastre, dar în același timp și o rețetă pentru o terapie pe bază de eșec. Pe scurt, eșecul e instrumentul necesar pentru a „ne trezi” din adormirea vieților noastre.
Dar mai mult decât un „instrument”, eșecul e o fereastră revelatoare pentru a percepe valorile și regulile unei societăți. Folosindu-se de viețile mai multor personalități istorice pline de culoare, Brădățan cercetează eșecul și rolul său în poveștile pe care le spunem în căutările noastre de sine.
O ediție în limba română a cărții se află în curs de apariție la Editura Spandugino, în traducerea lui Vlad Russo.
JULIEN CROCKETT: Aș începe cu un citat de la sfârșitul cărții, în care discutați despre etapa finală a vieții – moartea – și ce se întâmplă cu eșecurile pe care le acumulăm pe parcurs:
E într-adevăr straniu, dar dacă stai să te gândești, e greu de conceput un aranjament mai bun. Pentru că atunci când ajungem în sfârșit la ușă, știm exact ce lăsăm în urmă – ce am fost. Ieșim curați și detașați de toate, plini de cicatrici și vlăguiți, dar întregi. Cu puțin noroc, chiar vindecați.
„Vindecați” e o alegere lexicală interesantă, implicația fiind că suntem bolnavi. Ce vreți să spuneți prin „vindecați” ?
COSTICĂ BRĂDĂȚAN: Bineînțeles că suntem bolnavi. Căci la urma urmei ce este viața, dacă nu o boală transmisă genetic? Asta e o intuiție veche, cu adevărat atemporală. În pragul morții, Socrate l-a rugat pe unul dintre discipolii săi, Criton, să aducă o jertfă lui Asclepios, zeul medicinei. Așa se făcea în Grecia Antică atunci când te vindecai de o boală. Cum Socrate urma să se vindece de boala care fusese viața lui, s-a simțit recunoscător și a vrut să-i mulțumească zeului medicinei. Cu ceva timp în urmă, în alt colț de lume, Buddha sugerase ceva asemănător spunând că „viața înseamnă suferință”. Într-adevăr, viața nu e o boală oarecare, ci una de care devenim foarte dependenți: cu cât avem mai mult, cu atât mai mult ne-o dorim și suntem prinși în încâlceala ei.
Și care sunt simptomele acestei „boli”, viața?
Să ne gândim la nevoia noastră permanentă de bunuri, avere, statut, influență socială și putere asupra altora, apoi la hotărârea aprigă – mergând până la violență – pe care o punem în slujba acestei nevoi. Totul decurge din structura noastră biologică primară: ca să trăim, trebuie să ne impunem fără încetare în fața lumii din jur. Pornirea de a acumula, ca și dorința noastră de putere, sunt manifestări ale instinctului nostru de supraviețuire. Sigur că nu ne place această imagine deloc flatantă și am prefera să ne vedem în altă lumină, dar în definitiv, suntem mai degrabă Homo rapiens decât sapiens. Violența se află în centrul vieții în general, iar viața omului nu face excepție. Lăsându-ne în voia acestor instincte (ceea ce facem aproape tot timpul), ne încâlcim tot mai rău – și ne îmbolnăvim tot mai rău.
Și vindecarea?
Vindecarea e posibilă doar prin detașare, prin descâlcire și distanțare față de febrilitatea vieții – într-un fel, da, prin negarea instinctului nostru de supraviețuire. Pentru a deveni cu adevărat umani, trebuie ca mai întâi să reducem la tăcere animalul din noi.
Care e locul eșecului în această vindecare?
Eșecul ajută pentru că perturbă mersul lin al lumii, încetinește puțin ritmul, slăbind astfel încâlceala în care suntem prinși. Putem accede în acest fel la o perspectivă diferită asupra lumii și asupra locului nostru în ea. Iar o perspectivă nouă înseamnă o atitudine nouă. Dacă e bine internalizat, eșecul ne poate dezbăra de adicție.
In Praise of Failure. Four Lessons in Humility
Deci datorită eșecului, arătați în carte, începem să vedem „rupturile din urzeala existenței”.
Când ceva nu mai funcționează în apropierea noastră, acest defect ne arată că lucrurile nu sunt la fel de solide și sigure cum par. Dacă asta se întâmplă mai des, începem să bănuim că, dincolo de fațada sa agreabilă, lumea fizică ar putea fi, de fapt, un loc mult mai întunecat, mai dezordonat, mai puțin sigur și mai puțin substanțial. Și e o bănuială sănătoasă, pentru că nu face decât să confirme o intuiție filozofică importantă: existența umană se întâmplă pe fondul nimicului. Ca să fiu brutal, venim din nimic și tot acolo ne întoarcem. La asta mă gândesc când scriu în carte că experiența eșecului ne permite să vedem „rupturi în urzeala existenței”. Dacă suntem suficient de atenți, putem întrezări în experiența eșecului nimicul care ne privește din partea cealaltă. Motorul avionului care s-a oprit în aer, frânele mașinii care par să nu mai funcționeze – astfel de întâmplări banale pot fi purtătoarele unor mesaje metafizice importante. Așadar, eșecul expune lumea, și existența noastră în ea, drept ceea ce sunt: un scurt accident în istoria nimicului. Poate că sună deprimant, dar în viață, lucrurile importante au obiceiul de a fi deprimante. Și totuși un adevăr, oricât ar fi de crud, e întotdeauna preferabil unei minciuni, oricât ar fi de liniștitoare.
Identificați patru tipuri (sau „cercuri”) ale eșecului – fizic, politic, social și biologic – și pentru fiecare găsiți un corespondent central: Simone Weil, Mahatma Gandhi, E. M. Cioran și Yukio Mishima. De ce ați organizat cartea în acest fel?
Eșecul e un teritoriu atât de imens, de labirintic, încât am simțit nevoia unui mecanism care să mă ajute să nu mă pierd de tot în labirint. Structura circulară s-a dovedit a fi exact ce trebuie. Are dublul avantaj de a le evoca cititorilor cercurile lui Dante și de a face argumentația cărții ceva mai ușor de vizualizat. Motivul pentru care i-am ales pe acești patru „eroi ai eșecului” și nu pe alții a fost că finaliștii păreau absolut fascinanți și totuși știam atât de puțin despre cei mai mulți dintre ei. Iată de ce am ajuns să scriu despre ei.
Recunosc, am citit cartea dumneavoastră cu o încântare oarecum jenată, descoperind aspecte foarte intime din viața fiecăruia dintre aceste personaje – dar pe care ele le voiau scoase la lumină! Motivațiile lor par însă destul de diferite. Să începem cu gânditoarea franceză Weil: ne puteți spune în ce fel reprezintă ea prima formă de eșec, eșecul fizic, și de ce și-a dorit ea să eșueze public?
Simone Weil era o persoană foarte neîndemânatică din fire, aproape până la a-și pune viața în pericol. Neîndemânarea ar fi putut s-o omoare și chiar a fost cât pe ce de câteva ori. Și totuși, ea se purta de parcă neîndemânarea n-ar fi avut nicio legătură cu ea – s-a angajat ca muncitoare necalificată într-o fabrică, s-a dus să lupte în Spania, a vrut să fie infirmieră pe front în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Și într-un anume fel, a avut dreptate comportându-se astfel.
De ce?
Pentru că neîndemânarea noastră n-are de-a face cu noi – și nici noi cu ea. Neîndemânarea scoate la iveală o prezență străină în noi. Când suntem neîndemânatici, există o parte din noi pe care nu prea o controlăm, ca o provincie răzvrătită care refuză să colaboreze cu guvernul central. De aceea, neîndemânarea e un tip special de eșec: e eșecul nostru, pentru că noi suntem cei care nu reușim să facem cutare sau cutare lucru, și în același timp nu-i al nostru, pentru că există în noi o forță străină care nu ne lasă să ne comportăm altfel.
Gandhi a dus execuția eșecului la un alt nivel. Autobiografia sa este, cum arătați în carte, o formă de artă performativă, așa cum a fost și felul în care a trăit – de la hainele alese până la „armata de aghiotanți, asistenți, discipoli și secretari particulari”. Diferența între motivația sa de a pune în practică eșecul și a lui Weil pare să fie ambiția personală. Amândoi își doreau transformarea societății, dar Gandhi voia să fie cunoscut ca cel care o făcuse posibilă – așa este?
Weil a fost întruchiparea renunțării la sine. Era lipsită de ambiție socială. Nu și-a clădit o „carieră”. Nu și-a dorit recunoaștere și n-a urmărit să obțină nimic pentru ea însăși. A vrut să pătrundă sensul vieții trăind pentru alții. În cele din urmă, chiar și acesta a fost un scop prea ambițios, așa că pur și simplu a renunțat la viață – a murit prin înfometare. Și Gandhi a trăit pentru ceilalți, dar în alt fel. Ținea foarte mult ca ceilalți să știe că trăiește pentru ei și ce face pentru ei. Era un suflet extraordinar de cuprinzător – nu degeaba i se spunea Mahatma, „suflet mare” – și totuși, uneori putea fi și un politician formidabil de abil. „Am un filon de cruzime în mine”, mărturisește el la un moment dat, „astfel încât oamenii se dau peste cap să facă lucruri, ba chiar încearcă uneori imposibilul ca să mă mulțumească”. Unul dintre lucrurile pe care indienii erau dispuși să le facă pentru a-l mulțumi pe Gandhi era să-și dea viața pentru cauza lui. Iar el nu-i oprea întotdeauna.
Altă temă din cartea dumneavoastră, adiacentă ambiției și centrală pentru a doua formă de eșec pe care o identificați, cel politic, este puterea și modalitățile stranii în care oamenii capătă putere asupra altor oameni. Luați ca exemplu ascensiunea lui Adolf Hitler și accesul său la putere în cea mai educată societate din lume la vremea respectivă. Vă citez:
A ne adresa cuiva înseamnă a ne angaja într-o formă de comunicare, desfășurată în linii raționale. Dar ce le face vorbitorul acelor oameni e departe de a fi rațional: nu le vorbește, nu le ține un discurs și nici măcar o predică. Îi seduce. […] Poate că nu le dă altceva decât formule răsuflate, minciuni sfruntate, conspirații ridicole și totuși, cum acestea vin de la cineva care le-a oferit o experiență emoțională atât de intensă, emană o coerență ciudată și reușesc cumva să aibă logică narativă […] Datorită lui, există acum promisiunea unui sens în viețile acestor oameni, iar ei ar face orice ca să îndeplinească acea promisiune.
Pe măsură ce religia se depreciază – pe măsură ce mai toate sursele noastre de sens istorice se depreciază – , trebuie să fim atenți cu ce le înlocuim. După cum observați, în special figuri politice și histrionice ies în față și se autoproclamă surse de sens. Care e pericolul aici și cum îl putem neutraliza?
N-am cuvinte să vă spun cât de importantă e această problemă a sensului colectiv. Cum sugerați, pornesc de la premisa că sensul are o natură narativă. Ceva merită făcut dacă reușesc să-mi spun o poveste convingătoare, în care a face acel lucru este un act coerent, supus unei anume logici și care servește un anume scop. Lucrurile pe care le facem „dintr-un capriciu” sunt lipsite de sens tocmai pentru că nu putem inventa povești coerente în care să le plasăm. În general, așa se naște sensul în viețile noastre. Într-adevăr, considerăm că viața noastră merită trăită în măsura în care putem țese o poveste în care toate evenimentele din biografia noastră – sau măcar cea mai mare parte – pot fi intreconectate plauzibil, respectând o anumită ordine interioară.
Cum se aplică asta la sensul colectiv?
Ei bine, dacă o viață individuală – a mea sau a dumneavoastră – nu capătă sens pentru că persoana care o trăiește n-o poate plasa într-o poveste coerentă, e o tragedie – o „viață irosită”, cum se spune –, dar prejudiciul e limitat la o singură persoană. Când o comunitate întreagă nu poate face acest lucru pentru că nu mai poate crea o narațiune în care majoritatea membrilor săi să se recunoască ușor, atunci tragedia e incomensurabil mai mare, pentru că e mult mai mult decât suma totală a vieților irosite ale membrilor săi luați separat. Religia a fost foarte multă vreme sursa unui astfel de sens colectiv. Intuiești asta când citești miturile clasice, Biblia, Coranul, Upanișadele și așa mai departe. Nu e relevant dacă noi personal suntem sau nu religioși. Important e că orice religie matură are această putere de a le oferi practicanților săi narațiuni în care viețile lor pot fi concepute și trăite cu sens. Acum, odată cu secularizarea, toate astea s-au dus – și totuși nevoia noastră de sens nu se duce nicăieri. Suntem blocați într-o criză a sensului colectiv, care nu face decât să se agraveze.
Să se „agraveze” în ce sens?
Cum oamenii nu mai găsesc sens în locurile obișnuite, îl vor găsi în altă parte – oriunde. Îl vor căuta, de pildă, în gura politicienilor populiști care sunt gata să le promită orice. Dacă modalitatea de expresie e suficient de antrenantă, dacă respectivii politicieni sunt suficient de histrionici, succesul e aproape garantat. Ați observat că populiștii cei mai de succes sunt oameni de spectacol, personaje clovnești? Criza democrației este, în esență, o criză a sensului colectiv – declanșată, la rândul său, de o criză a povestitului colectiv. E același motiv pentru care oamenii caută sens – alternativ sau chiar concomitent – în teorii ale conspirației, oricât ar fi de trăsnite.
Ne puteți da un exemplu?
Țineți minte cum au înflorit teoriile conspiraționiste în timpul epidemiei de COVID-19? Pandemia nu era decât un complot al guvernului ca să ne priveze de libertăți, un plan diabolic de a controla creșterea populației sau mai știu eu ce. Odată ce a fost descoperit, vaccinul a fost prezentat ca instrument conceput de industria farmaceutică pentru a câștiga și mai mulți bani sau ca metodă de a ne transforma pe toți în zombi, mai ușor de controlat și manipulat (de parcă n-ar fi fost deja suficient de ușor). Și multe alte povești la fel de trăsnite. Totuși, dacă citim printre rânduri și ascultăm mai atent, proliferarea acestor teorii n-a scos la iveală nimic altceva decât o nevoie colectivă de sens imensă, disperată. Se întâmpla ceva teribil, fără precedent: o forță a naturii dădea peste cap viețile oamenilor, care s-au văzut brusc nevoiți să-și schimbe radical obiceiurile și rutina de zi cu zi. Explicația științifică li s-a părut nemulțumitoare și nu prea liniștitoare (presupunând că au înțeles ceva din ea), pentru că știința, fiind știință, presupune o doză mare de relativitate, modestie, chiar ignoranță. Pe scurt, nu erau deloc echipați să priceapă ce se petrece. Și o asemenea absență totală a sensului poate să-i scoată din minți pe oameni – aproape la propriu. Vedem limpede cât de secularizată e societatea noastră după faptul că religia, sursa tradițională de sens colectiv, nu i-a putut ajuta semnificativ pe acești oameni. Într-adevăr, teoriile conspirației au proliferat adesea în cercurile religioase – încă o dovadă de secularizare, dacă mai era nevoie, de această dată dintr-o sursă destul de neașteptată.
Costică Brădățan e profesor de studii umaniste la Texas Tech University, Statele Unite, și profesor onorific de filosofie la University of Queensland, Australia. A scris și editat peste zece cărți, printre care Dying for Ideas: The Dangerous Lives of the Philosophers (Bloomsbury, 2018) și In Praise of Failure: Four Lessons in Humility (Harvard University Press, 2023). Brădățan scrie și cronici literare, eseuri și articole pentru The New York Times, The Washington Post, TLS, Aeon, The New Statesman și alte publicații similare. Alte texte ale sale publicate de Scena9 puteți citi aici.
Să rămânem la abilitatea de a spune povești, pe care o asociați de asemenea cu eșecul. Scrieți că „eșecul și povestitul sunt prieteni intimi, mereu mână-n mână”. Ce vreți să spuneți?
În primul rând, eu nu cunosc nicio poveste bună care să nu conțină un dram de eșec. Dumneavoastră știți vreuna? Eșecul propulsează intriga, o structurează și menține interesul cititorului. Eșecul îi face pe eroi să acționeze și să se dezvăluie ca personaje individuale. Felul în care eșuează și în care se raportează la eșec îi definește. Dar eșecul e legat de povestit și într-un mod mai profund și mai substanțial, pentru că felul în care-l includem în povestea noastră de sine are multă greutate. Dacă, de pildă, îmi spun că eșecurile mele nu sunt altceva decât „trepte spre succes”, ignorând astfel natura fundamentală a eșecului, mă poziționez într-o relație destul de supercificială cu realitatea lucrurilor. Dacă însă privesc eșecul ca pe ceva esențial pentru cine sunt, ceva care mă definește, atunci mă plasez într-o poziție mai bună, mai realistă, așa că pot acționa mai eficient asupra mea. Nu toate poveștile sunt egale.
Când mă gândesc la experiența eșecului, o consider parte din frumusețea condiției umane. Și sunt de acord că abilitatea de a spune povești joacă un rol important aici, mai ales dacă vorbim despre povestea pe care ne-o spunem despre noi. Țin minte că în copilărie aveam senzația clară că sunt într-o călătorie – și, fiind într-o călătorie, găseam sens chiar și în cele mai plicticoase momente ale vieții cotidiene. Vă temeți că oamenii își pierd acest sentiment că au un țel, că se află într-o călătorie?
A călători înseamnă a spune o poveste – propria poveste. Cătă vreme ești pe drum, iar povestea ta se desfășoară încă, ai o viață înainte. Și, cum spuneți, acest sentiment ne poate insufla extraordinar de multă putere, indiferent cât de neputincioși am fi într-un moment sau altul al călătoriei. Temerea mea este că am încetat să ne mai spunem propriile povești – să ne trăim propriile vieți, să facem propriile călătorii – și ne mulțumim în schimb cu poveștile cu care suntem bombardați în permanență de ideologiile dominante (de stânga sau de dreapta), de cultura noastră consumistă, de rețelele sociale – de sistemul economic și social atotcuprinzător în care trăim. Ajungem astfel să trăim nu viețile noastre, ci vieți prefabricate de partide politice, corporații, ideologi, conspiraționiști, influenceri, Hollywood și, mai recent, boți cu inteligență artificială. Pierderea e imensă, pentru că această capacitate de a exista prin narațiune, de care suntem astfel privați, e cel mai prețios lucru pe care-l avem. Fără de care nu suntem nimic.
Întorcându-ne puțin la „sensul colectiv”, e interesant – și înspăimântător – să ne gândim că fiecare generație trebuie să învețe iar și iar lecțiile istoriei. Că societatea poate (să sperăm) să-și dezvolte o memorie și să învețe astfel din greșelile trecutului. Vă citez: „Civilizația e doar o mască și încă una fragilă”. Deci, într-un fel, cartea dumneavoastră nu e doar un îndemn la auto-transcendență, ci și la transcendență de grup, nu-i așa?
Această tensiune e centrală pentru drama ființei umane: suntem meniți să trăim împreună cu alții, să formăm comunități mari și mici, să împărtășim lucruri și idei. Suntem animale sociale. Și totuși, până la urmă, dacă stăm să ne gândim, nu ne putem mântui (în toate sensurile) decât individual. Am doar o viață de trăit și numai de mine depinde s-o trăiesc cu folos. Nicio formă de organizare politică sau socială, oricât ar fi de civilizată sau decentă, nu poate face asta în locul meu. Și nu doar pentru că, din perspectivă istorică, democrația e mai degrabă o stare excepțională, iar dacă privim istoria în ansamblu, vom vedea că societățile decente politic sunt o raritate. Ci în primul rând pentru că suntem, în intimitatea noastră profundă, indivizi ireductibili. Ne naștem și murim singuri, iar această singurătate ne definește. Dacă găsim un sens mai profund în viețile noastre, acesta este rezultatul unui efort solitar și întotdeauna personal – nu putem delega acest efort altora și nici nu putem transfera această responsabilitate altora, nici măcar celor mai apropiați prieteni.
Scriind despre eșecul politic, discutați mai multe momente istorice când societățile și-au dorit o ruptură totală față de trecut, o revoluție. Credeți că trăim astăzi un astfel de moment în Statele Unite – sau suntem în pragul unui astfel de moment? Identificați unele paralele emoționale înainte de Revoluția Franceză (de pildă, vechiul regim nu e doar nedrept și irațional, ci și rușinos; trebuie să recreăm tot).
Nu cred că ne paște vreo revoluție azi. Din cauza inflației lingvistice, avem tendința să numim multe lucruri „revoluție” și „revoluționar”. Dar revoluțiile sunt rare, ceea ce probabil că e un lucru bun. Pentru că sunt evenimente colosale – nu e bine să fii prin preajmă când are loc o revoluție adevărată, pentru că te arzi, indiferent de partea cui ești. Actuala noastră fixație pe revoluție are legătură în special cu inflația lingvistică și cu ignoranța noastră în materie de istorie, dar de fapt, această fixație rămâne doar la nivel retoric. O adevărată revoluție politică ar însemna, de fapt, ca totul să se răstoarne, iar clasa dominantă să fie înlocuită de clasa dominată. Vi se pare posibil să se întâmple așa ceva? Câțiva indivizi care dau din coate ca să capete mai multă influență, putere și bani, adoptând în timpul ăsta un limbaj revoluționar zgomotos, asta nu e revoluție; nu e decât același joc politic dintotdeauna. Fixația noastră pe revoluție n-are deci nimic revoluționar. E doar un truc folosit de clasa dominantă ca să păstreze liniștită puterea.
Astăzi, inamicul public numărul unu tinde să fie „capitalismul”, pe care-l discutați în raport cu cea de-a treia formă de eșec pe care o identificați, eșecul social. Definiția pe care o dați capitalismului diferă puțin de cele cu care suntem familiarizați, probabil, cei mai mulți dintre noi. Scrieți că cea mai importantă caracteristică a capitalismului este „ierarhizarea”. La ce vă referiți?
De frica eșecului social, de a fi etichetați ca „ratați” și stigmatizați, ne omorâm muncind. Ne înrobim doar ca să ne asigurăm un loc, oricât ar fi de precar, printre cei „mântuiți” social. Iar eșecul social e vital pentru această „mântuire”: „alegerea” noastră socială e mereu confirmată de conștiința faptului că alții nu sunt aleși. Tot astfel, „renăscuții” lui Calvin aveau nevoie de „osândiți” în preajmă ca să aibă sentimentul propriei izbăviri. Câtă vreme ne putem uita în urmă și vedea pe alții mai puțin norocoși decât noi, ne simțim bine, indiferent cât de proastă este, de fapt, situația noastră economică personală. Aici contează sentimentul că nu ești tu ratatul, ci altcineva. Și din moment ce toată lumea joacă același joc, cu aceleași speranțe – chiar și cei mai oropsiți –, sistemul e mereu în mișcare. Ierarhizarea se dovedește a fi mană cerească în toată povestea asta: datorită ei știm în orice moment unde ne aflăm exact în raport cu alții, ce trebuie să facem ca să ne păstrăm avantajul sau să-i prindem din urmă, cine-i sus și cine-i jos, cine avansează și cine cade. De aceea ierarhizăm totul. Nu doar corporațiile sunt ierarhizate, ci și țările, liceele, universitățile, echipele de fotbal, saloanele de coafură, pensiunile pentru animale, bordelurile și departamentele de filozofie. Și indivizii, bineînțeles.
Prin „ierarhizare”, asociați capitalismul unor rădăcini mai primitive. Scrieți că „progresul istoric nu desființează diferențierea; face doar ca semnele distinctive să fie mai insidioase”. În ce fel au devenit „diferențierea” sau jocul statutului mai insidioase în capitalism?
Devin mai insidioase nu neapărat sub capitalism, ci sub un etos democratic. Multă vreme, capitalismul a însemnat (și încă înseamnă, în unele părți de lume) în primul rând „consum ostentativ”, bogăție etalată țipător, vulgar. În zilele noastre, mai ales în Occident, cu cât o persoană e mai bogată, cu atât mai subtil trebuie să-și arate bogăția. Cravatele țipătoare, mașinile scumpe și toaletele aurite sunt pentru noii îmbogățiți și pentru cei patologic de nesiguri, care-și scriu numele cu litere de-o șchioapă pe avioanele particulare. Cei cu adevărat bogați nu fac asemenea paradă. Chiar au o înfățișare modestă și nu e ușor să-i distingi de oamenii obișnuiți. Totuși, nu-și permit să nu semnaleze diferențierea – e o parte crucială a jocului. Semnalele vor fi discrete, pentru cunoscători, dar vor exista întotdeauna.
Scrieți că, dată fiind „setea noastră de nestins pentru succes social, obsesia noastră față de ierarhii și categorisiri”, suntem „grav bolnavi și avem mare nevoie de un leac”. Cum poate fi acest leac „a nu face nimic”, în ilustrarea scriitorului român E. M. Cioran?
În primul rând, dați-mi voie să infirm un zvon. A nu face nimic e o treabă serioasă – una care presupune, de fapt, a face destul de multe. Nici vorbă să-i reabilitez în carte pe
trântorii de canapea. Și aceștia joacă jocul capitalist cu aceeași disperare ca toată lumea. Poate își închipuie că subminează sistemul prin lenea lor rebelă, când de fapt nu fac decât să-l întărească. Dacă faci exact pe dos față ce ceea ce-ți cere o persoană, tot jocul acelei persoane îl faci și nu pe al tău. Cauza pe care o susțin în carte e una foarte diferită: o viață de contemplare și detașare, ca a lui Cioran, și protestul metafizic pe care-l reprezintă. Poate că o astfel de viață nu implică muncă în sensul obișnuit (truda într-o fabrică, a merge zi de zi la birou), dar presupune lucruri mult mai importante, ca de pildă a face plimbări lungi în fiecare zi, a observa lumea din jur și a contempla nimicul care pândește dincolo de ea. Nici nu vă pot spune cât de importantă este îndeletnicirea asta.
Unul dintre cele mai mari (și poate cele mai vizibile) riscuri actuale din societate pare să decurgă din incapacitatea noastră de a încorpora tehnologia în mod responsabil. Vă temeți că vom crea vieți cu mai puține fricițiuni – cu un potențial redus de eșec?
Mă tem că suntem din ce în ce mai slab echipați pentru a înțelege ce se întâmplă în viețile noastre. Din lene, dintr-o nevoie de confort, din lașitate, am renunțat la autonomie până într-atât încât nici nu putem pricepe că am pierdut-o deja. Ca să pricepi câtă autonomie ai – multă sau puțină –, tot îți trebuie un anume grad de autonomie. Dar lumea întreagă pare să conspire ca să ne-o ia. Trebuie să recunoaștem, situația nu e lipsită de ironie: vorbim tot mai adesea despre autonomia obiectelor – „mașini autonome”, „internetul obiectelor” etc. – chiar în timp ce noi rămânem fără ea, fără ca măcar să ne dăm seama.
Actuala definiție a „eșecului” are caracteristici aparte? Sau, ca să formulez altfel, cum ați defini „ratatul” de azi?
N-aș risca să dau o definiție precisă, pentru că ratarea e un lucru atât de fluid, mai ales astăzi, când totul e fluid. În societățile tradiționale, știai de obicei cine este ratatul: păcătosul, nevoiașul, outsiderul (evrei, eretici, femei decăzute etc.). Astăzi însă, un ratat e oricine care nu pare să se încadreze în tipul social dominant. Iar acest tip dominant se schimbă în permanență. Nimeni nu vrea să rămână pe dinafară și să fie etichetat ca „ratat”, așa că toată lumea se comportă compulsiv, fără să înțeleagă în ce scop.
Ca să încheiem cum am început, cu moartea, cu forma finală de eșec pe care o identificați, eșecul biologic, ce ne învață scriitorul japonez Yukio Mishima despre a crea „o moarte frumoasă”?
Ne învață, dar într-un fel indirect, pervers, că trebuie să ne împrietenim cu moartea noastră. Adică pentru a duce o viață bună, trebuie să facem loc în ea pentru moarte și să ne împăcăm într-un mod foarte intim cu finitudinea noastră.
Cum anume?
Un scriitor extraordinar de înzestrat, care a ajuns să nu mai creadă în literatură; un om care s-a povestit ca samurai la un secol după ce clasa samurailor fusese interzisă prin lege în Japonia; inițiatorul celei mai stângace lovituri de stat imaginabile, pentru eșecul căreia a făcut tot ce i-a stat în putere; un om profund chinuit; și un individ evident genial, Mishima ne poate da o lecție despre cât de departe poate merge un om nu doar pentru a se împrieteni cu moartea, ci și pentru a și-o însuși. Un povestitor desăvârșit, Mishima și-a plănuit în cele mai rafinate detalii nu doar opera, ci și viața și mai ales moartea. E cu siguranță ceva demn de văzut, oricât de oripilați am fi.
Scrieți că „problema Utopiei nu e că e imposibil de pus în practică (la drept vorbind, ar putea fi posibil), ci că e fundamnetal străină de ceea ce suntem”. Dacă urmărim Utopia, asta înseamnă că ne scapă esența vieții?
Așa cred. Fiind abstractă și bazată pe o idee foarte generală despre umanitate, Utopia nu ne ajută să rezolvăm probleme concrete. Ba chiar ne distrage de la abordarea eficientă a unor chestiuni specifice. Partea cea mai proastă cu Utopia este că atunci când e impusă de sus în jos, cu forța, face infinit mai mult rău și creează mult mai multe probleme decât pretinde că rezolvă. Chiar nu există loc pentru Utopie în viețile noastre, pentru că de obicei, ea ignoră natura vieților noastre. Să nu uităm că în povestea utopică inițială, în cartea lui Thomas Morus cu acest titlu, Utopia e asociată unui eșec devastator – un naufragiu.
Foto: Arhiva Fortepan
