Ce se întâmplă când trăiești o viață întreagă fără să știi că alții își pot imagina lucruri în detaliu – culori, chipuri, scene? În urmă cu patru ani, autoarea acestui text afla că are afantazie, o condiție neurologică rară care o împiedică să vadă cu ochii minții. De atunci, a descoperit cum poate trăi, crea și simți lumea în alte moduri.
În 2021 scriam:
„Sunt Maria, am 20 de ani și sunt afantazică, adică nu pot crea imagini cu mintea”.
Descriam atunci ce însemna asta pentru mine, cum nu știam că există persoane care își pot imagina lucruri și cum am început să înțeleg mai multe despre felul în care procesez lumea. Probabil nu m-aș fi întors la subiect dacă discuția despre afantazie nu s-ar fi îmbogățit și complicat în ultimii ani.
De-atunci și până azi am învățat și-am descoperit multe. Acum câteva zile am dat de un thread pe Reddit legat de afantazie și mi-am dat seama că 4.200 de cuvinte în 2021 pe tema aceasta nu mi-au fost de ajuns. Aici și acum, vreau să dau mai departe ce-am aflat între timp despre afantazie și artă vizuală, afantazie și literatură și alte istorii personale care o completează pe a mea.
Am și curatoriat o expoziție de artă vizuală pe această temă – cum te apropii de artă când nu vezi cu „ochiul minții”? Mai multe despre asta ceva mai jos.
Momentan, s-o luăm cu începutul: afantazia este inabilitatea de a crea imagini vizuale cu mintea în mod conștient. Fiecare dintre noi se situează pe un continuum al imaginației vizuale. Există persoane afantazice într-o extremă a spectrului și persoane hiperfantazice (cu abilități foarte bune de vizualizare) în cealaltă extremă a spectrului. Dacă vrei să afli unde te plasezi tu, ai aici explicații. Eu mă aflu în colțul afantazic.
Cel mai adesea, afantazia e o afecțiune congenitală (adică prezentă de la naștere), dar câteodată poate fi și simptom al altor afecțiuni. Rareori apare ca rezultat al unui accident vascular cerebral, al unui traumatism cranian sau al depresiei. E descrisă ca afectând imaginația vizuală, dar poate fi și multisenzorială: oricare dintre simțuri poate lipsi. Afantazia mea nu e multisenzorială și se compensează prin faptul că pot reproduce foarte bine, aproape identic, sunete și emoții. Altor persoane însă le lipsesc și celelalte (sau alte) simțuri.
Istorii personale
Să ne întoarcem puțin în timp. În 2021, după ce am publicat articolul în care povesteam că nu am ochiul minții, am început să primesc tot felul de mesaje de la diverse persoane. În comentariile de pe Facebook pe marginea textului, unii își puneau întrebări despre afantazie, alții se certau. Uneori, conversațiile astea online s-au răsfrânt și în viața mea de zi cu zi.
Scena 1. E vară și am ieșit la o bere la care se alătură tot mai mulți oameni. Pe majoritatea nu-i cunosc. Vorbim despre afantazie. „Nu cred că există așa ceva”, îmi zice un băiat pe care l-am cunoscut în seara aceea. După părerea lui, am o problemă și ar trebui să merg la psiholog. Îi spun că afantazia e doar o altă variantă de a procesa lumea. Băiatul insistă: „Nu înțelegi cum funcționează oamenii”. Încerc să-i povestesc ce am descoperit în cercetarea de șase luni pe care am făcut-o pentru articol, că nu am lucrat singură și tot așa. „Sunt foarte enervanți oamenii care fac pe deștepții”, îmi dă el replica. Eu tac. Încep să-mi pun problema dacă nu cumva m-am păcălit singură atâta timp. O vreme, las subiectul deoparte.
Scena 2. E 2022 când primesc un mesaj pe Facebook: „Bunăăă, îți scriu în legătură cu articolul pe care l-ai scris în Gen, revistă despre experiența ta cu afantazia”. Persoana care îmi scrie e studentă în anul al treilea la design grafic și vrea să exploreze moduri prin care poate reprezenta vizualizarea mintală pentru proiectul ei de licență. Ar vrea să includă textul meu în cartea la care lucrează și să-mi ia un interviu. Mă super entuziasmez și îi spun instant că da. E Bianca Milea, o artistă interdisciplinară interesată de relația dintre design și empatie. După licență, îmi trimite imagini de la vernisaj și citesc că proiectul ei a fost selectat la DIPLOMA 2022. Începe să se estompeze sentimentul că am scris degeaba.
Istorii statistice
Odată cu o serie de mailuri care mă invită să particip la studii pe afantazie, apare și sentimentul că pot fi utilă științei. Încep să particip la ele cum ies alții la alergat, aproape constant. E săptămâna și studiul. Le privesc ca pe mici ritualuri personale. Îmi beau cafeaua și mai completez un formular.
Unele sunt scurte și nișate. De exemplu, mă invită să învăț să jonglez cu mingi prin exerciții vizuale. Cinci minute mai târziu stau în picioare în fața laptopului și încerc să rotesc în aer șosete făcute ghem. După fiecare trei serii, sunt întrebată dacă am reușit, dacă mi se pare mai ușor, dacă cred că m-am descurcat mai bine decât înainte. Răspund de fiecare dată că nu. Până la final, nu reușesc nimic.
Alt studiu îmi dă o listă de cărți care nu există, cu titluri și descrieri inventate. Trebuie să notez ce îmi inspiră interes și ce nu. Intuiesc ipotezele: oamenii afantazici au dificultăți în învățarea vizuală, respectiv oamenii afantazici preferă nonficțiunea.
Într-o dimineață din 2023 primesc încă un mail să particip la un studiu, însă acesta nu seamănă cu celelalte. Mă plimbă prin percepții asupra timpului, corpului, imaginației, sunetelor, culorilor și așa mai departe. Durează mult mai mult decât mă așteptam să îl completez, așa că îl împart pe câteva zile și-mi iau câte o oră sau două zilnic doar pentru asta. Studiul se numește The Perception Census și explorează modurile în care experimentăm lumea din jur, indiferent de situarea pe spectrul vizualizării. În 2024 primesc un mail care îmi spune că s-a încheiat colectarea datelor și că au participat 33.780 de persoane din 133 de țări, ceea ce îl face cel mai mare studiu de acest gen. Urmează o perioadă de trei ani în care echipa de la Universitatea din Sussex și Universitatea din Glasgow va analiza datele și apoi va publica cercetarea.
Istorii narative
Până apar rezultatele studiului, eu rămân cu preocuparea mea față de artă – mai ales în ce privește întrebarea: cum scrii, citești, desenezi, pictezi sau creezi în general, când n-ai ochiul minții?
Am fost curioasă să aflu care e relația altor afantazici cu arta (ca termen umbrelă pentru toate formele de expresie umană care au în comun intenția creativă, estetică sau comunicativă), așa că am scris câtorva persoane de pe Reddit care s-au auto-identificat acolo drept afantazice. Cineva mi-a povestit că vine dintr-o familie de scriitori, dar a evitat arta în ultima vreme. Parțial, pentru că i-a fost greu să înțeleagă poeziile tatălui său, pe care le-a numit „aiuritor de imaginative”. Mi-a mai spus că încă nu și-a descoperit un spațiu creativ în care să simtă că aparține, așa că citește și scrie lucruri practice. Totuși, atunci când există, procesul ei artistic se naște din emoții. Atunci când vrea să exprime un sentiment, conectează diferite idei (forme, imagini, metafore). Construiește colaje și desenează. Îmi povestește că atunci când era mică asculta muzică experimentală și crea din ea povești personale, căuta imagini care să rezoneze cu sentimentele ei.
Altcineva îmi spune că nu se consideră un mare artist sau creator, doar simte că e o persoană creativă care găsește idei bune. Îi vin ideile în momentele în care stă în liniște, nu are ritualuri speciale. Scrie poezie, dar, îmi spune, „n-am scris niciodată privind chestii vizuale”.
În ultimii ani s-a scris destul de mult pe tema producției artistice de către afantazici. (Nu în România.) Din tot ce-am citit recent, câteva idei au rămas cu mine.
De pildă, pentru Julia Stone, psihologă, psihoterapeută, romancieră, artistă și persoană afantazică, procesul creativ începe cu un catalizator din lumea reală: povestește cum a văzut o listă de cumpărături care a făcut-o să se întrebe cine a scris-o. De acolo a creat un flash fiction (o poveste ficțională foarte scurtă). De cele mai multe ori, așa funcționează și pentru mine. Când am scris „Statistica și topografia distrugerii”, o povestire speculativă despre empatie (sau mai degrabă lipsa ei), totul a pornit de la un coșmar pe care l-a avut una dintre prietenele mele. Mi-a povestit că a visat reclame, așa că am rugat-o să-mi dea voie să pornesc de la ideea ei. Piesa mea de teatru, „Promit să nu aspir duminica aceasta”, a început să se contureze atunci când, aspirând în apartament, m-am întrebat ce s-ar întâmpla dacă m-aș electrocuta și aș muri, lăsând aspiratorul pornit.
Cum poate cineva care nu vizualizează mintal lucruri să scrie ficțiune? Cum să scrii horror sau fantasy, când asta înseamnă să descrii locuri și lucruri care nu există? De la întrebările acestea pornește Chad Anctil, autor afantazic de ficțiune horror, într-un articol despre procesul său de scris. Răspunsul pe care ni-l oferă e simplu: „Atunci când o persoană are povești pe care trebuie să le spună, găsește o modalitate de a le spune. Să fii povestitor înseamnă să găsești o cale prin care povestea ta să fie auzită, văzută sau citită, în orice mod ai face asta”. Plusează cu faptul că scrie foarte bine dialogul și atmosfera (mirosuri, sunete, gusturi, texturi, emoții). Pe atmosferă și sentimente se bazează și Kim Zarins, o scriitoare de literatură SF – și tot în ele îmi pun și eu baza când scriu.
Viața reală e, cum spune și Julia Stone, un depozit de resurse. Eu am notițe și un carnețel în care scriu idei constant. Asta face și ea – colecționează dintotdeauna idei și lucruri care o „cheamă”, care au potențialul de a-i stârni creativitatea. Practic, își curatoriază zilnic sursele de inspirație. Ele pot fi orice: articole, poze, citate, cuvinte, obiecte. Eu am o listă undeva de cuvinte a căror fonetică îmi trezește emoții. Titlul „Statistica și topografia distrugerii” a ieșit tot dintr-o listă de cuvinte, după ce am citit-o în Ministerul durerii, de Dubravka Ugrešić.
Ne mai rămân experimentul și greșelile. Când nu poți vizualiza produsul final, îl bâjbâi pe etape. Te uiți la el, îți place sau nu, îl refaci, îl ștergi, îl arunci, îl iei de la capăt, până îl vezi. Înveți să ai o relație sănătoasă cu greșeala. Eu am învățat să nu mai fiu perfecționistă și să mă bucur de proces. Prima variantă din orice n-o să arate cum mi-am dorit, dar măcar voi avea ce edita.
Istorii literare
O altă persoană afantazică mi-a spus că-i place sa consume artă, dar nu s-o creeze. Citește cărți, iar atunci când o face nu-și imaginează acțiunea, ci știe în mod inconștient cum ar trebui să arate. Ceea ce descrie se numește imaginar inconștient. Chiar dacă nu vezi imagini mintale, creierul tău poate totuși rula informații vizuale sau senzoriale în fundal, fără ca tu să le accesezi conștient. Pe finalul discuției, îmi spune că s-a gândit la o metaforă: „Când închizi ochii, tu vezi lumea în neon, eu o vad in pastel blurat”.
Un studiu din 2024 a testat dacă experiența lecturii pentru afantazici diferă față de cea a fantazicilor. Datele colectate sugerează că persoanele cu afantazie sunt mai puțin absorbite de poveste și simt mai puțină empatie și angajament emoțional față de personajele din ea, dar și că nu au existat diferențe în ceea ce privește cât de mult le-a plăcut povestea și cât își amintesc din ea. În plus, afantazicii care au luat parte la studiu au raportat că citesc mai multe cărți de ficțiune decât fantazicii. Cercetătorii spun că imaginile vizuale joacă un rol important în dezvoltarea empatiei, dar și că putem experimenta o poveste în mai multe moduri, nu doar prin imagini vizuale.
Eu simt adesea că sunt absorbită în povești, dar poate mi se pare, neștiind cum trăiește o persoană fantazică experiența lecturii. Atunci când citeam Dezrădăcinare de Sașa Zare, de exemplu, am fost atât de absorbită încât am citit peste o sută de pagini fără să mă ridic de pe scaun, fără să-mi dau seama. Sunt reticentă față de teoria care spune că empatia se dezvoltă mai puțin fără imagini vizuale. Mi se pare o pantă alunecoasă.
O altă pantă alunecoasă mi se pare presupoziția că dacă nu ai imagine vizuală, nu înțelegi ce citești. Într-un articol, fondatorul Aphantasia Network, Tom Ebeyer, vorbește despre cum distincția lui C. S. Peirce dintre tipuri (types) și tokenuri (tokens) l-a ajutat să înțeleagă modurile diferite în care gândim: fantazicii folosesc imagini specifice (tokens), în timp ce afantazicii excelează în gândirea abstractă (types). „Gândirea în «tokenuri»”, scrie acesta, „este bogată în detalii senzoriale și conexiuni emoționale. Aceste imagini mentale nu sunt simple imagini; ele se bazează pe amintiri, experiențe senzoriale”, în timp ce gândirea în tipuri se concentrează pe „ideea de”; ideea de cal, de frică, de măr. Asta nu înseamnă că un mod de a gândi e superior altuia.
Istorii colective și artă vizuală
Eroarea vizualizatorului (The visualizer fallacy) descrie o astfel de ierarhizare a modurilor de gândire și de imaginare interioară a lumii. Conform acestei preconcepții, fantazicii, care se folosesc de imagini mintale pentru a îndeplini o sarcină, presupun în mod fals că afantazicii nu ar putea rezolva sarcina respectivă. Un exemplu de exercițiu presupus imposibil pentru afantazici este rotația mintală a unor figuri geometrice, cunoscută și ca testul Vandenberg. Am mai încercat în trecut să rezolv astfel de exerciții, iar uneori chiar le nimeream. Găseam mereu un workaround ca să le dau de cap: număr cuburile, mimez forma cu degetele și o învârt sau ghicesc. Mi-e greu, dar nu e neapărat imposibil.
Iar asta ne aduce la relația dintre afantazie și artă vizuală. Onofrio Passariello, designer afantazic de produs, povestește într-un articol că atunci când creează pornește de la „ideea de”, nu de la imagini. Passariello spune că artiștii afantazici nu au anumite limite în creație, ci pur și simplu se folosesc de seturi diferite de instrumente. Pentru el, „arta nu este niciodată rigidă sau prestabilită, ci un spațiu deschis, un dialog continuu în care fiecare poate aduce ceva din sine”.
Într-un articol, Peta Tranquille, explică procesul prin care a reușit să deseneze o peșteră fictivă. S-a folosit de schițe tehnice, a aruncat zaruri când trebuia să umple goluri și a folosit referințe foto. Desenul devine un proces recursiv: urmărești ce ai pus pe hârtie și decizi pas cu pas ce urmează. La fel se întâmplă și pentru Elina Cerla, artistă și cercetătoare, care explică în Visualisation and Why We Don’t Need it to Make Visual Art ce tehnici folosește ca artistă cu afantazie – referințe, un proces creativ exploratoriu și feedback, pe care-l caută intențional.
„Mintea mea e ca o gaură neagră uneori”, îmi scria cineva într-un mesaj privat pe Reddit. Îi place să viziteze muzee și ține minte atmosfera lor, nu felul în care arătau lucrările de artă. I-ar plăcea să aibă abilități de vizualizare și o frustrează că uneori lucrurile sunt greu de explicat în cuvinte. Îmi confirmă că e o senzație faină ca cineva să pună în cuvinte exact ce simți. Asta sper și eu să pot face.
Istorii viitoare
O mai ții minte pe Bianca, artista care mi-a scris mesajul de pe Facebook ce m-a scos din starea de apatie acum câțiva ani? Acum, în 2025, am ales să-i întorc mesajul, de data aceasta invitând-o să expună împreună cu Ruxandra Tudoran, artistă vizuală, în Cluj, la MATCA artspace, în cadrul rezidenței FORWARD. Pe Ruxandra Tudoran am descoperit-o uitându-mă prin portofoliile mai multor artiști. Zile întregi după ce i-am văzut lucrările, am continuat să mă gândesc la ele. Mi le aminteam întregi, deși nu le puteam reproduce vizual. Fără să dau spoilere, sunt lucrări hiperimaginative, care au rămas cu mine fără să încerc să le fac să rămână.
Am pregătit împreună o expoziție pe care am numit-o On the topography of hollow and filled spaces care are în spate conceptul de (a/hiper)fantazie și memorie și a cărei miză e să deschidă discuții despre cum vedem lumea.
Istorii (momentan) nescrise
Am o listă întreagă cu lucruri pe care aș mai fi vrut să le discut nuanțat aici: imaginarul (in)conștientă, gândurile intruzive, memoria, fanteziile sexuale, hypnopompia (aici aveam și o poveste personală interesantă), învățare, copleșire senzorială, afantazie multisenzorială, interpreți afantazici, meditație și multe altele. Le las deschise în agendă, poate altădată. Nu pentru că n-ar fi de interes, ci pentru că textul ăsta ar fi ieșit mult prea lung. Între timp, aștept ca prin 2027 să apară Perception Census, ca să aflu ce ne va spune nou despre modul în care procesăm lumea.
Pentru aproape primii 20 de ani din viața mea, nu știam ce e afantazia. Când eram copil îmi plăcea să desenez și să scriu. Nu am avut niciun moment în care să nu simt nevoia de a face ceva creativ, indiferent de formă. Crescând, am ales întotdeauna latura artistică și am fugit de științele exacte, iar asta mi s-a părut mereu calea firească. Cu sau fără afantazie, cred că aș fi apucat-o pe același drum. Acum că am descoperit-o, nu pot decât să o introduc în tot ceea ce fac.
Expoziția „On the topography of hollow and filled spaces” poate fi vizitată pe bază de programare până pe 4 august, la MATCA artspace, pe Calea Turzii 21 în Cluj-Napoca.
De citit
Describing What You Cannot See—A Horror Writer With Aphantasia Explains His Process
Imagination Without Images: Aphantasia and Science Fiction Readers and Writers
The role of visual imagery in story reading: Evidence from aphantasia
The Ball on a Table: How to Tell the Difference Between Visualizers and Conceptualizers
How a Visual Artist With Aphantasia Drew What She Couldn’t “See”
