Într-o noapte din vara lui 2009, băiatul meu a întâlnit pentru prima oară doi oameni noi: mai întâi pe mine, apoi, la distanță de o „Eră a Lunii”, pe David Bowie.
Acest text face parte din seria Stereographia, în care scriu despre albume care, într-un anumit moment al vieții, mi-au vorbit și m-au învățat să trăiesc.
De câteva luni, vecinii de dedesubt au un copil. Spun „de câteva luni”, pentru că îl mai aud din când în când, mai ales când e liniște în casă. Se trezește cam la aceeași oră, între 2 și 3 după-amiaza, și începe să plângă. Fără să ne fi văzut față-n față până acum, aș spune că are undeva la șase luni, poate ceva mai mult. Are plânsul unui copil de vârsta aia. Nu agresiv și scurt, ca atunci când e abia născut și se oprește imediat ce simte lapte în gură, ci un urlet prelung, cu intonații și suspine, de parcă primul lucru pe care trebuia să-l descopere în viața asta era drama.
Uneori o mai aud și pe mama copilului. E întotdeauna numai ea, fără vreun bărbat în preajmă. Îi aud vocea imediat ce bebelușul începe să plângă, încercând să-l liniștească. Apoi, vocea ei dispare. „Acum e la bucătărie ca să aducă un biberon cu lapte”, îmi spun. Alteori o aud cântându-i. Îi aud vocea urcând și coborând în funcție de plânsul copilului și bănuiesc că atunci îl ține în brațe și-l leagănă. Însă întodeauna se termină la fel. La un moment dat, din apartamentul de sub mine nu se mai aude decât sunetul unui carusel muzical, de tipul celor care se agață de patul bebelușilor, răsunând încet și înfundat prin pereții blocului. Atunci știu că a adormit la loc.
Acel sunet de carusel muzical a făcut parte și din viața mea, vreme de mulți ani. Am avut câte unul pentru fiecare dintre cei doi copii, încercând să le calmăm anxietățile nocturne. Rezultatele au fost diferite. Fiica mea a fost puțin impresionată. Plângea în timp ce se uita la el, apoi se oprea brusc, de parcă și-ar fi adus aminte de ceva important, după care o lua de la capăt cu plânsul, ore în șir.
În schimb, fiul meu era fascinat de el. Ținea ochii larg deschiși, urmărind figurinele care se perindau circular prin dreptul lui, până adormea. Privirea aia, pierdută și fascinată de ceva invizibil pentru mine, o mai văd și astăzi la el. Între timp, are 1.82, va împlini 17 ani în șase luni și îmi poartă hainele care-i plac. Ca orice adolescent, e un animal nocturn și apreciază mult să fie lăsat în pace, ceea ce m-am obișnuit cu timpul să fac.
Încă ne mai facem să râdem unul pe celălalt (mă rog, mai mult el pe mine), încă mai vorbim despre tot ce putem vorbi, politica globală, profesori incompetenți, fete, senzația de singurătate și inadecvare pe care ți-o dă adolescența.
Alteori, și astea sunt momentele care mă înduioșează cel mai tare, vine în camera în care lucrez, se așază și nu zice nimic. Nu face ceva anume, nu pare să aibă nevoie de nimic, decât să petreacă un timp în același loc în care mă aflu și eu. În minutele astea goale de orice necesitate de moment, reușesc de obicei să-i și văd urmele acelei priviri pe care o avea și când era foarte mic și se uita la un carusel muzical. Reușesc să văd în el ultimele resturi de copil, până vor fi acoperite definitiv de maturitate.
Ridic ochii pe geamul din fața biroului, căutând cerul. Încă nu am renunțat la ideea că, într-o bună zi, acolo nu va fi același bloc comunist cu zece etaje pe care-l văd în fiecare zi, ci niște ochi electrici deschiși, prinși într-o reverie stranie. În visul Lunii, o Lună cum n-a existat și, probabil, nu va exista niciodată.
***
În vara lui 2009, mă plimbam fără un scop anume printr-o curte cu copaci înalți de-o parte și de alta. La capătul acesteia, se afla o clădire cenușie, cu aparența unei fortărețe medievale, a unui loc de detenție.
Așteptam să mă sune cineva și știam, chiar și atunci, că acel telefon pe care urma să-l primesc era cel mai important de până atunci din viața mea. Nu eram sigur pe cine voi auzi în difuzor, când se va întâmpla: dacă va fi ea, soția mea, un doctor sau altcineva. Eram tânăr și inima îmi bătea de parcă aș fi alergat în continuu: în acea clădire din fața mea, gri, cu renovații improvizate și nicio față de om pe la geamuri, urma să nască primul meu copil. Rareș.
Trecuseră trei săptămâni de când termenul anunțat inițial pentru naștere fusese depășit. La ultima vizită la medicul ginecolog, ni se pomenise pentru prima dată ideea de internare și de „naștere declanșată”, expresie care m-a făcut să mă gândesc la o baterie de mașină iarna, complet goală de la frig, cuplată prin cabluri de o altă baterie pentru a o face să pornească. Tot atunci, la acea vizită, am mai auzit și de „sarcină prelungită”, „oxigenare deficientă a fătului” și „îmbătrânirea placentei”. Câteva zile după control, am fost amândoi mai tăcuți ca de obicei.
Internarea a fost rapidă, a durat câteva minute. Ea a fost luată de o asistentă și dusă pe un coridor lung, apoi pe scări, spre un etaj superior. Totul avea aerul unei ordonanțe de reținere pentru 24 de ore, pusă în aplicare. Eu am rămas afară, primind instrucțiuni despre ce am și ce nu am voie să fac, de la portarul aflat la intrarea în clădire.
Puteam să stau prin curte cât voiam, „poți să și dormi aici la noapte, uite sunt bănci acolo”, mi-a explicat omul. Ce nu puteam să fac era să intru în clădire. În niciun context, cu nicio chemare, indiferent de urgență. Lângă cabina unde stătea portarul, era un telefon. De acolo puteai suna la sala de nașteri, „nu tot timpul, din când în când, așa…”, cum mi s-a explicat, să mai întrebi ce se întâmplă și să afli, eventual, dacă ai devenit sau nu tată între timp.
Mi-am petrecut toată acea zi pe o bancă din curtea maternității. Am fumat ore-n șir, cu telefonul mobil în mână, ca să nu cumva să-mi scape vreun apel primit, deși dădusem soneria la maximum. Din când în când, mă mai ridicam să fac câțiva pași către niciunde anume, privind în gol spre oamenii care se perindau prin curtea maternității, încercând cumva să blochez, sau măcar să fac curat în gândurile care îmi alergau prin minte cu viteză. Nu-mi aduc aminte de multe fețe de oameni, situații sau discuții din acele zile, dar știu exact ce simțeam atunci.
Astăzi știu că toate acele nume de proceduri pe care le auzeam în 2009, unele desprinse parcă dintr-un „body horror”, sunt de fapt intervenții medicale mai mult sau mai puțin standard, cu risc destul de mic. Ne repeta asta și doctorul atunci, doar că mesajele lui ajungeau la noi parțial.
Eram amândoi tineri, poate prea tineri. Nu aveam prieteni într-o situație similară, nici măcar prieteni ai prietenilor. Dinspre părinți nu venise mare lucru înapoi după anunțarea veștii, în afară de câte un „Baftă!” sau „Hai, că o să fie bine!”. Poate că erau surse de informare pentru cei ca noi, dar nu am reușit sau nu am știut atunci cum să ajungem la ele. De un singur lucru eram siguri: ne doream foarte mult copilul.
Așa că am citit niște cărți despre sarcină și cum e să devii părinte (mă rog, mai mult ea, după care îmi povestea ce i se părea important). De una anume îmi aduc aminte și, deși nu mai știu cum se numea, o pomenesc aici doar ca să descriu cât de limitată era capacitate de informare a viitorilor părinți: o carte din socialism, despre care am înțeles de la mama că fusese „Biblia” lor, a femeilor tinere care urmau să nască.
În 2009 social media nu era plină de filmulețe care să te ajute, sau în care oameni aflați într-o situație similară să-și povestească experiențele. „Well being”-ul suna a o chestie mistică, „parentingul”, în general, era încă o noțiune foarte abstractă. Ce era însă din plin în 2009, și asta nu numai la noi, ci în general, la toți oamenii din jur, era frica pentru ziua de mâine.
La final de 2008, când am aflat despre sarcină, lucrurile erau încă relativ stabile. Eram amândoi angajați, iar salariul meu era chiar unul peste media perioadei. În vara lui 2009, nouă luni și ceva mai târziu, criza economică era în plină explozie în România. În redacția Evenimentul zilei, unde lucram amândoi pe atunci, se vorbea deja în șoaptă despre disponibilizări masive și tăieri salariale. Când ea s-a dus să anunțe că va intra în concediu de maternitate, a ieșit din biroul de la HR cu senzația că făcuse ceva abominabil. Pentru o corporație care se gândea la disponibilizări, ideea unei femei care va lipsi o perioadă de doi ani și pe care apoi, prin lege, vor fi obligați să o primească înapoi, nu făcea parte din planurile financiare. Eram amândoi îngrijorați de ce vom face, cu ce vom crește acest copil, ce se poate întâmpla dacă eu mă trezesc fără loc de muncă peste noapte.
Însă aveam și un avantaj, singurul. Inconștiența vârstei. Ne-am zis că, până la urmă, asta e, îi dăm înainte și o scoatem noi cumva la cap. Așa că am cumpărat un pat de bebeluș, un cărucior, niște haine și biberoane, câteva pachete mari cu scutece, un carusel muzical și câteva jucării de plastic care se agățau. Am tras aer în piept și ne-am zis: „Ok. Hai să începem.”
Pe măsură ce nașterea se apropia, am început să-mi pun tot mai des întrebarea: ce înseamnă, totuși, să fii tată? Ce trebuie să faci? Ce se așteaptă de la tine? E ceva ce poți aduce în viața acestui copil în afară de lucrurile care vin în „fișa de post” a unui tată: iubire, protecție, stabilitate financiară etc?
Nu-mi aduc aminte să fi avut vreo conversație cu ea despre asta, în lunile de dinaintea nașterii, dar cred că știu de ce. Sau măcar pot bănui. Nu am vrut să o încarc și mai mult cu anxietățile mele masculine. Avea destule ale ei. Nu am de gând nici să fac vreo generalizare aici, doar de dragul scriiturii, așa că habar n-am dacă toți viitorii tați au trecut prin asta. Dar mie mi s-a întâmplat și pot vorbi despre asta.
Ceva mai mult de nouă luni poate părea o grămadă de timp ca să te poți pregăti mental, dar, în realitate, nu l-am resimțit deloc așa. Intervalul ăsta n-a fost deloc linear. Primele două trimestre au trecut extrem de lent, de parcă timpul s-ar fi desfăcut ca un acordeon, trăgând în el tot aerul din jur. Nașterea părea „ceva” care se va întâmpla „cândva”. Ultimul trimestru însă, a zburat pe lângă mine. Nu l-am înțeles, n-am înțeles nimic din ce se întâmpla în jur, doar că timpul s-a dus și, iată, chiar se întâmplă.
În ochii mei, pentru ea lucrurile stăteau complet diferit. Părea că a devenit mamă încă de când aflase de sarcină și se comporta ca atare: era calculată, protectoare, veselă și ușor superioară. Mă uitam la sarcină, crescând vizibil de la o lună la alta, însă o priveam foarte biologic, sec. Ca bărbat, cu un corp care nu e forțat să sufere nicio modificare atât de dramatică într-un timp atât de scurt, ce era acolo, înăuntru, viitorul meu băiat, rămânea ceva eminamente exterior mie. Nu-l simțeam, nu aveam nicio conexiune biologică, directă cu el, în afara câte unei palme așezate peste burta ei.
Cred că încerc să spun, și mă străduiesc să caut cuvintele potrivite, deși sunt sigur că nu o să reușesc nici astăzi, e că, pentru mine cel puțin, până la momentul nașterii, fiul meu a fost un străin. Nu numai el, ca om, ci și ideea de copil al meu. Cât timp nu-l vedeam, nu exista.
Și asta cred că are legătură și cu noțiunea de paternitate pe care o aveam atunci, una extrem de vagă. Pe măsură ce nașterea se apropia, am început să-mi pun tot mai des întrebarea: ce înseamnă, totuși, să fii tată? Ce trebuie să faci? Ce se așteaptă de la tine? E ceva ce poți aduce în viața acestui copil în afară de lucrurile care vin în „fișa de post” a unui tată: iubire, protecție, stabilitate financiară etc?
Poate părea stupid și de la sine înțeles pentru alții („da, toate lucrurile astea, plus orice altceva e nevoie”), dar pentru mine lucrurile nu stăteau așa. Singurul model direct pe care îl aveam era relația cu tatăl meu, una nu neapărat grozavă. Da, adusese protecție, stabilitate financiară, poate ceva mai puțin la capitolul iubire, poate ceva mai mult la capitolul absență, dar lucrurile astea le înțelegeam chiar de atunci și le puteam accepta.
Gândurile mele se legau de ceva mai greu de pus într-un singur cuvânt, mai abstract. Se legau de un sentiment pe care l-am avut tot timpul și care nu știu de ce și de unde a apărut. Un fel de convingere că a fi tată înseamnă, printre altele, și a-i arăta copilului tău o bucată din frumusețea lumii la care simți că doar tu ai acces. Ca un secret, cunoscut doar de tine, pe care i-l împărtășești doar lui.
Nici nu contează că nu e de fapt un secret. Că poate și alții știu despre el. Contează doar ca eu să simt asta și, la un moment dat, să pot deschide această ușă în fața celui care va fi Rareș. Iar dincolo de ea să fie ceva despre care el nu știa nimic până atunci și care, într-un mod sau altul, să rămână un loc miraculos pentru tot restul vieții lui.
Sună foarte abstract, știu, și, într-adevăr, cuvintele potrivite par să fugă de mine. Dar e un sentiment pe care l-am simțit ani întregi și căruia nu i-am perceput încă vreo latură de egoism sau superioritate. Nimic de tipul „vreau să las ceva important în spate pentru copiii mei”. Dimpotrivă, l-am simțit permanent la opusul acestei atitudini, într-un fel de încercare de a accepta să fii umil, de a te bucura împreună cu copiii tăi de o părticică din lumea în care trăiți împreună pentru o perioadă de timp.
***
Mă rog, n-am să mint și să spun că exact astea erau gândurile mele din vara lui 2009, dar asta simțeam și mă chinuiam, ca și azi, să pun în cuvinte. Pentru moment, să spunem doar că, atunci, în curtea unei maternități, simțeam că urmează un nou început, unul ca nimic din ce trăisem până atunci. Și că asta mă paraliza de-a dreptul.
Începutul ăsta avea să mai dureze ceva, dar atunci, pe acea bancă, nu aveam de unde să știu. Urma să aflu undeva pe seară, când soarele căzuse aproape complet, după trei telefoane date în sala de nașteri, fiecare cam la interval de două ore de celălalt, „ca să nu deranjez”. Pe la ora opt seara, m-a sunat ea. Declanșarea naturală nu reușise. Doctorul urma să-i facă un calmant și să o trimită să se odihnească, urmând ca a doua zi să încerce din nou să-i inducă travaliul. Dacă nici așa nu funcționa, ar fi urmat cezariana. La final, mi-a spus că e bine, doar foarte obosită și că ar fi bine să mă duc și eu acasă, să mă odihnesc pentru a doua zi.
Am ascultat toate aceste explicații în picioare în curtea maternității, copt de căldură, bântuit de aceeași senzație de inutilitate de sine pe care o simțisem toată ziua. Apoi, am plecat spre casă. Între timp, curtea maternității se golise aproape de tot. Mi-am petrecut seara la masa din bucătărie, fără televizor, fără muzică. O perioadă am băut dintr-o bere care rămăsese în frigider. Când s-a terminat și berea am stat pur și simplu, luptându-mă cu anxietăți mici și mari, într-o cameră cu gresie maro pe jos. Pe la ora nouă seara, i-am scris un mesaj. O întrebam dacă are nevoie de ceva. Nu mi-a răspuns. Calmantul o adormise deja.
A doua zi m-am întors în curtea maternității la prima oră a dimineții. Am format un interior de la telefonul portarului și am aflat că fusese dusă deja în sala de nașteri. M-am așezat din nou pe bancă, cu stomacul strâns și tot felul de remușcări care se învârteau în jurul aceleiași idei: „Bine că tu stai și fumezi aici și ea, sus acolo…”. Am așteptat toată ziua un semn, printre oameni năclăiți de căldură și cu un fel de materie cleioasă ce-mi luase în stăpânire creierul, încetinind totul în jur. Timpul părea, simultan, prea lung și gol, dar și mult subțiat și plin de fragmente de gânduri, voci și fețe.
Pe la 5 după-masa am dat un alt telefon la sala de nașteri. Mă așteptam să aud încă un „Nu” sau „Încercați mai târziu”. La telefon era o voce de femeie. În fundal, alte glasuri de femei. „E bine, gata. Totul e bine, și ea și bebelușul”. M-am rezemat de peretele de lângă. Cred că era, deopotrivă, o emoție cum nu mai simțisem până atunci și senzația că, în sfârșit, poți răsufla liniștit. Habar n-aveam ce trebuia să fac. Să stau acolo și să aștept să mă cheme? Să urc direct să-mi văd nevasta și copilul. Să caut doctorul? Așa că am întrebat acea femeie de la telefon. Imediat ce cuvintele mi-au ieșit pe gură, m-am simțit cel mai prost om din lume.
„Du-te la piață. Ia-i niște supă clară, de pui, fără sare multă. Și niște brânză fără grăsime, de vaci sau o telemea mai slabă. Tot nesărată”, mi s-a spus la telefon. O listă de cumpărături și un drum la piață erau probabil pe ultimele două locuri în topul lucrurilor pe care mă așteptam să le fac în acel moment. De fapt, inițial am crezut că nu aud bine, așa că am întrebat din nou. Mi s-a repetat mesajul, de data asta aproape pe silabe, confirmând indirect, dar definitiv că, da, chiar eram cel mai prost om din lume.
Am plecat spre cea mai apropiată piață din zonă, Crângași. Aveam o senzație de deconectare completă de propriul creier, părea că trăiesc într-un fel de ireal. Iată, devenisem tată în urmă cu câteva minute, iar eu eram pe drum spre o piață, după supă de pui clară și brânză de vaci slabă.
O oră mai târziu, când m-am întors cu cumpăturile, lac de transpirație, am fost oprit la intrare de portar. Am petrecut mai bine de un sfert de oră explicându-i omului că trebuie să duc mâncarea sus, că nu o cumpărasem de capul meu, ci îmi spusese cineva din sala de nașteri că soția mea avea nevoie de asta. Și nu în ultimul rând că devenisem tată și că voiam să-mi văd copilul pentru prima dată. „Felicitări”, mi-a spus el, cu tonul cuiva pentru care miracolul perpetuării speciei nu mai reprezenta demult ceva incitant.
Am continuat negocierea verbală cu el minute bune. S-a rezolvat abia când am băgat mâna în buzunar și i-am dat niște bancnote de acolo, singura șpagă pe care am dat-o până acum în viață. Am urcat la etajul unde era sala de nașteri și m-am oprit la capătul scărilor, cu plasa cu supa și brânza bălăngănindu-se în mână, neștiind în ce direcție ar trebui să o iau.
Ea fusese deja adusă în salon, alături de alte cinci femei care născuseră sau urmau să o facă. Zâmbea întinsă pe pat, extenuată. Evident că ultimul lucru de care voia să audă erau cumpărăturile mele. Cum tot evident e și că, de la emoții și pentru că simțeam nevoia să umplu aerul cu ceva, numai despre asta am vorbit, supă și brânză, de parcă nașterea era pe planul doi. Într-un final am reușit să mă întorc în lumea normală și să o întreb unde e Rareș și când pot să-l văd.
S-a întâmplat o oră mai târziu, când, potrivit modului de funcționare a maternității, toate mamele care născuseră („lăuze” am aflat atunci că se numesc, ce cuvânt oribil) erau încolonate și se deplasau încet spre sala unde se aflau nou-născuții. Cum se interzicea scoaterea copiilor din acel mediu steril, am apucat să-l văd pe Rareș (deși mai corect ar fi, poate, „fragmente din Rareș”) pentru câteva secunde, în timp ce-l ținea în brațe. Apoi ușa s-a închis, iar eu am așteptat-o să iasă de acolo. „Du-te și te îmbată. Acum, cât mai poți”, m-a sfătuit, după care s-a dus în salon să se culce.
Nu m-am îmbătat, deși poate avea dreptate, trebuia să fac asta. În schimb, mi-am petrecut seara acasă, mutând obiecte prin casă câțiva centimetri, „aranjându-le frumos”, cum ar veni, de parcă odată ajuns acasă pentru prima dată, Rareș ar fi comentat despre dezordine. La final, m-am asigurat că cearșaful de pe pătuțul lui era perfect întins, deși nu era nevoie să fac nici asta.
Următoarele două zile au fost cleioase, ca un vis prelung. Nu-mi aduc aminte mai nimic din ele, în afara unor drumuri scurte la maternitate, cât permitea programul de vizite, câteva cumpărături și stat câteva ore la o coadă enormă, ca să scot Certificatul de Naștere al copilului. În a treia zi, ni s-a spus că putem merge acasă cu toții.
Rareș a dormit tot drumul, de parcă toată lumea aceea, complet nouă, care se deschisese în fața lui n-avea de fapt nimic interesant. Odată ajunși acasă, l-am pus în patul cu cearșaful perfect întins. În mai puțin de o jumătate de oră, numai eu mai eram treaz.
Îl priveam de la birou, prin zăbrelele patului lui de copil mic. L-am tot privit așa, nu mai știu cât de mult. La un moment dat, a început să gângurească. Era pentru prima dată când auzeam acele sunete. Nu plângea, nu părea să vrea nimic anume, de parcă deja s-ar fi plictisit de atâta dormit.
M-am întors spre calculator, am deschis Winamp și am început să caut. Nu știam exact ce, dar știam ce vreau să fac. Să-i prezint cumva noua lume, să-i fac o intrare în ea. Căutam un cântec care să-i transmită un fel de bun venit, să-i arate că locul ăsta în care s-a trezit poate fi nu numai înspăimântător, ci și fascinant. Că poate să aibă speranță: era într-o lume totuși bună.
Am deschis boxele mici care erau legate de calculator, le-am dat cât de încet am putut, cât să se mai audă melodia, și am apăsat play. Am auzit primul acord de chitară, intrând ca un atac. Tobele și basul. Apoi, vocea lui David Bowie, strigând la tine: „I'm an alligator / I’m a mama-papa comin' for you”. Câteva secunde mai târziu, melodia umplea încet camera încinsă de aerul de afară. Am lăsat-o să curgă în surdină, privindu-l în continuare pe Rareș, în patul lui, conștient pentru prima oară că, de aici înainte, viața mea nu va mai fi niciodată la fel.
***
Îmi aduc aminte citind fascinat acele cuvinte, trecute pe coperta interioară a casetei pe care era albumul Bowie. Cum îmi amintesc perfect și momentul: o seară de toamnă din 1999, într-o cameră de cămin, lângă Facultatea de Drept din București, alături de alți doi colegi, dintre care unul prăjea cartofi la McDonalds ca să aibă bani să stea în București.
„Moonage daydream”. M-am gândit câteva minute bune la ce înseamnă cele două cuvinte alăturate. Mai ales „moonage”, această alăturare de „Lună”, „epocă” și „vârstă”, toate laolaltă, izbindu-se unul de celălalt, dar dând naștere unei imagini aproape perfecte, în vagul ei. O „Epocă a Lunii” care n-a existat vreodată. O trimitere intuitivă la ideea de „teenage” și erotismul implicat de combinația cu următorul cuvânt, „daydream”. Reveria, visul umed, fantezia.
Bowie nu a fost primul, desigur, care să se joace așa cu cuvintele, cu sensul pe care acestea și-l schimbă prin alăturări fără logică, aproape violente. O făcuseră înaintea lui Bob Dylan, John Lennon, ba chiar și cineva precum Captain Beefheart, cu toții fascinați de metoda „Cut-up” brevetată de dadaiști și trimisă pe orbita publicului larg de William S. Burroughs. „Word prankster”, îl numea pe Bowie Mick Ronson, chitaristul lui din această perioadă. Un creator de farse, păcăleli lingvistice.
Bowie nu era însă doar un farsor al cuvintelor. În 1972, anul în care era lansat The Rise and Fall of Ziggy Stardust, albumul pe care apare și „Moonage Daydream”, își construise un univers propriu al incongruențelor de tot felul, unul care rămâne unic și astăzi. Rock’n roll, sex, personaje gay și androgine, costume scandaloase, elemente sci-fi și apocaliptice, ocultism, referințe cu o puternică ideație suicidară, cu toate își găseau locul în muzica celui care, în acei ani, era fără vreun dubiu „the one to watch”.
Melodia pe care o asculta Rareș în acea garsonieră din cartierul Militari în vara lui 2009, prima melodie din viața lui, venea pe un album concept, despre un rock star androgin și bisexual, trimis pe Pământ ca salvator al speciei umane în fața unei dezastru apocaliptic iminent. Chiar și acum, citind aceste cuvinte, îmi dau seama că par alăturate doar ca să facă pe cineva să râdă. E mult, mult prea mult, și tocmai de aceea, e perfect.
„Moonage Daydream”, a treia piesă de pe The Rise and Fall of Ziggy Stardust, este chiar cea care introduce personajul central. Salvatorul. Este tânăr, plin de ego, emanând mesianism și un libido feroce. Bowie are nevoie de o singură strofă ca să construiască acest personaj fascinant și ridicol deopotrivă (mai corect ar fi, poate, fascinant tocmai în ridicolul lui). Ziggy se autoproclamă, pe rând, „an alligator" (animal de pradă), un „mama-papa” (femeie-bărbat, androgin), un „space invader” (extraterestru violent), un „rock’n'rollin' bitch” și, în fine, un „pink-monkey-bird” (slang din cultura gay pentru sexul anal), proclamându-și apartenența doar la „the church of man-love”.
Refrenul pare un vis umed, o combinație la fel de stranie de erotism, moarte (legată tot de ideea de sex) și o explozie spre acel „moonage daydream”: vagul, subconștientul, inspirația poetică, tensiuni sexuale incerte și neaccesate. „Keep your 'lectric eye on me, babe / Put your ray gun to my head / Press your space face close to mine, love / Freak out in a moonage daydream, oh yeah!”.
Bowie se joacă cu această triadă ridicol - ego - violență pe tot parcursul albumului, amplificând-o tot mai mult și mai mult, de la o piesă la alta. Pare pariul unui provocator (ceea ce Bowie a fost tot timpul, prin excelență), dar și un fel de test pentru a vedea unde și mai ales în ce se poate termina această formă de exces. Ce rămâne în urma exploziei finale, atunci când elementele au devenit atât de suprasaturate, încât nu se mai pot susține.
După intrarea triumfală din „Moonage Daydream”, Ziggy Stardust se dizolvă treptat în fantezia proprie, alimentată de ego și cultul personalității. Se visează un „rock star”, salvând planeta prin muzica lui. Identifică sexul cu muzica, doar ca să-și dea seama că cele două construiesc un cerc vicios, în care te trimit de la una la cealaltă, într-un loop infinit. Consumat de imaginea de sine și de eșec, devine treptat o figură goală de orice conținut.
„Rock’n Roll Suicide”, piesa care încheie albumul, îl găsește implorându-și publicul - „Let’s turn on and be not alone / Gimme your hands 'cause you're wonderful / Gimme your hands 'cause you're wonderful / Oh, gimme your hands” - înainte să dispară definitiv de pe scenă. Aici își găsește sfârșitul excesul construit până atunci: în emoție. Într-o formă de conexiune cu ceilalți. În iubire.
E ceea ce Bowie a încercat în permanență să facă de-a lungul carierei, cred, indiferent de zona artistică pe care o căuta, la un moment sau altul. Mesajul pare tot timpul același: avem nevoie unii de alții atât de mult, încât e imposibil să ne întoarcem spatele. Construim întregi case în interiorul nostru pentru ceilalți, iar aceste case nu pot rămâne goale.
Dacă la nivelul cuvintelor Bowie s-a ascuns tot timpul în spatele experimentelor lingvistice și al ironiei, muzica a fost întotdeauna sinceră și directă. Singurul lucru pe care-l caută în permanență este emoția. Asta e tot ce contează. Această emoție pe care am simțit-o prima oară când am ascultat „Moonage Daydream” (și pe care am simțit-o de fiecare dată, la fel de puternică, de fiecare dată când am pus melodia), cred că a fost și motivul pentru care am ales-o în acea noapte din 2009 ca să-l introduc pe fiul meu în noua lume. Un fel de prim contact cu omenirea („Iată, ăștia suntem noi aici”), un crash course în ceea ce poate însemna emoție. Sigur că avea trei zile, nu auzea și nu înțelegea nimic, dar de când contează asta?
„Moonage Daydream” pare o piesă rock standard, până într-un punct. Este momentul în care Bowie abandonează fațada construită prin versurile șocante de până atunci, prin atitudinea superioară în care sunt spuse. Undeva pe la mijlocul ei, melodia deraiează de pe orbită.
Mai întâi, niște viori, pe sub refrenul cântat de Bowie. Totul devine brusc foarte liric, transformându-se într-un lichid care pare să se împrăștie în slow motion. Apoi un solo de chitară, câteva note distorsionate care se adună încet, până când se diluează una în cealaltă, într-un ecou perfect. Iar la final o explozie cosmică de note muzicale, în delay total, ca niște sarcini electrice călătorind la viteze de necuprins, proiectându-se haotic printre sunetul viorilor. Puține lucruri pe care le-am ascultat vreodată îmi pot tăia răsuflarea ca acest final.
Cred că de asta aveam nevoie în vara lui 2009. Pentru asta am ales „Moonage Daydream” în acea seară și am decis să o ascult lângă un bebeluș care gângurea și despre care înțelegeam, pentru prima dată cu adevărat, că-mi va schimba viața. Lumea din jur începuse să-și arate asprimea, iar eu eram tânăr și îmi era frică de multe, inclusiv să devin tată. Aveam nevoie să-mi aduc aminte că în lumea asta există totuși frumusețe și să-i spun și lui asta.
Pe YouTube există o variantă live a piesei, cântată în 1973, la Hammersmith Odeon, în Londra. Este din ultimul concert al turneului „Ziggy Stardust”, concert la finalul căruia Bowie anunța o audiență în stare de șoc că e ultima oară când se vor mai vedea. Varianta live e mai necizelată decât cea de studio, dar spune multe despre această muzică, despre Bowie și mintea lui și, în general, despre cum emoția te poate doborî.
Un Bowie slab și plin de droguri, mai mult dezbrăcat, cu părul roșu și o freză ce anunță punkul care va apărea peste numai câțiva ani. Cadre cu femei tinere, mișcându-se la unison pe acordurile melodiei sau cântând versurile ca într-o transă. Chitaristul Mick Ronson, la marginea scenei, doar o siluetă pierdută în lumina sălii, cu zeci de mâini întinse din public ca să-l atingă. De parcă fiecare de acolo ar vrea să rupă o bucată din el, să-l devoreze.
Cred că de asta aveam nevoie în vara lui 2009. Pentru asta am ales „Moonage Daydream” în acea seară și am decis să o ascult lângă un bebeluș care gângurea și despre care înțelegeam, pentru prima dată cu adevărat, că-mi va schimba viața. Lumea din jur începuse să-și arate asprimea, iar eu eram tânăr și îmi era frică de multe, inclusiv să devin tată. Aveam nevoie să-mi aduc aminte că în lumea asta există totuși frumusețe și să-i spun și lui asta.
În timp ce priveam în camera întunecată, printre razele și scânteile pe care mi le imaginam proiectate în jur de o chitară și niște viori, m-am gândit că trăiesc începutul a ceva. Și că, de acum, pot trece peste orice urma să vină.
***
Un mai târziu, în august 2010, Maternitatea Giulești, același loc unde se născuse Rareș, lua foc. Șase bebeluși au murit și cinci au suferit arsuri grave. De vină a fost ștecherul unui aparat de aer condiționat, ascuns în spatele unui dulap, care s-a încins în priză. După incendiu, maternitatea a fost renovată parțial și funcționează în același loc.
Un an și jumătate mai târziu, soția a încercat să se întoarcă la muncă. Aveam nevoie de bani și Rareș era destul de mare ca să poată fi dat la grădiniță. În același birou de HR unde-și depusese cererea de concediu de maternitate, a fost înștiințată că a fost dată afară. Cum legal nu se putea face asta, elvețienii de la Ringier desființaseră complet postul, într-o încercare disperată de a mai scădea niște costuri și a se salva. Soția mea a primit șase salarii compensatorii și i s-a transmis „Multă baftă!” și „Sănătate celui mic!”. Cum în presă nu se mai făceau angajări (și nu se vor mai face ani buni), a decis să se reprofileze și pur și simplu s-a apucat de altceva.
Între timp, și eu plecasem de acolo, spre redacția celuilalt mare cotidian din epocă, Adevărul. Au urmat niște ani cu salarii plătite aleatoriu și parțial, cu bani dați din buzunar de personaje cu ceasuri de aur la mână și care își parcau mașina Ferrari în fața redacției.
În toți acești ani, care au fost la propriu despre subzistența noastră, despre supraviețuire în cel mai pur sens, Rareș și-a trăit copilăria. Mult timp am avut senzația că el nu a resimțit totuși efectele acelei perioade, fiind prea mic și pentru că, totuși, oricâte lipsuri aveam noi, părinții, încercam ca lui să nu-i lipsească lucrurile esențiale. M-am înșelat. A simțit, văzut și auzit totul, cum avea să-mi povestească cu lux de amănunte mai târziu.
A copilărit totuși fericit, dar în tăcere, un copil introvertit. „E cel mai cuminte copil pe care l-am avut vreodată”, ne spunea una dintre educatoarele de la grădiniță. Ce voia să spună era „tăcut”, dar se ferea de asta, din cauza conotației negative. De fapt, Rareș a început să vorbească relativ repede și extrem de corect, dar prefera în general tăcerea. Nu cu noi, părinții, ci mai ales afară, cu restul oamenilor. Și-a făcut greu prieteni pentru că nu i-a căutat niciodată.
Cum în marea parte a zilei lucram, micile noastre momente de tată-fiu aveau loc în mașină, în drum spre și dinspre grădiniță. Acolo tăceam amândoi și ne bucuram de ceea ce ne doream cel mai tare: să ascultăm muzică.
La început a fost Beatles (evident, ce prim pas mai bun?), „Rubber Soul” și „Revolver”, apoi „White Album”. Au urmat Ramones și The Strokes. Îl vedeam în oglinda retrovizoare mișcând ușor din cap pe muzică. Treptat, fiind tot mai interesat de ce-mi plăcea mie, începuse să asculte Talking Heads sau Wire sau Talk Talk sau The Stooges. Și da, Bowie. Mult Bowie.
Undeva în aceste drumuri prin București, deși e complicat să localizez precis momentul, am avut certitudinea că am reușit ceva. Că doar dându-i acces la muzică, lăsând CD player-ul din mașină, calculatorul din bucătărie și pick up-ul din sufragerie să arunce note muzicale în aer, cât de des cu putință, a fost suficient. Că poate asta era acea ușă pe care trebuia să i-o deschid, spre ceva miraculos, care să-l conducă și să-i dea bucurie toată viața. Din tot ce e frumos în lumea asta, alesesem amândoi muzica.
La un moment dat, gusturile lui au devenit doar ale lui. În gimnaziu a început să asculte Creedence Clearwater Revival, de exemplu, o trupă care nu mi-a plăcut niciodată. Apoi muzică clasică, multă și variată, întâi pe compozitori, apoi pe epoci și, în fine, pe interpreți sau concerte. Am încercat la un moment dat să vorbesc despre asta cu el și m-am simțit complet depășit. I-am făcut cadou niște CD-uri, apoi viniluri, apoi și-a deschis cont pe Spotify. Ani buni, din camera lui se auzea tot timpul muzică, părea că nu contează ce face, cât timp vocea cuiva îl însoțește din boxe.
Apoi, când a împlinit 10 ani, totul a părut că se oprește brusc. A fost mai întâi un lockdown care l-a transformat complet. Apoi un divorț. Două războaie care l-au speriat și derutat. Brusc, nu mai înțelegea nimic din lumea în care crescuse. În fine, un examen de admitere la liceu care pare conceput ca să rupă din tine și ultima fărâmă de încredere de sine.
De închis nu s-a închis în el, dimpotrivă a devenit și mai comunicativ, curios și chiar sentimental cu noi, părinții, și Maria, sora lui mai mică. Dar pentru mult timp, muzica a dispărut din viața lui.
I-au luat locul liceul, YouTube, cărți de istorie și politică, Reddit. Ani buni din camera lui nu s-a mai auzit muzică. Alte lucruri erau mai importante. Întreaga lume din jur părea ajunsă la un punct de fierbere și muzica nu mai avea loc.
Un telefon primit de la un prieten vechi, pornit ca o invitație să scriu ceva și terminat într-o discuție despre noi ca tați, copii mici și ce mai înseamnă paternitate astăzi.
Un copil care plânge în apartamentul de dedesubt și mama lui care fuge la bucătărie după biberon.
Și apoi privirea pierdută și fascinată a fiului meu, care nu mai e demult copil, și e foarte bine că nu mai e așa.
Ceva mai târziu în acea zi în care a venit în camera unde lucram, privind în gol fără să zică ceva anume, l-am întrebat, pentru prima dată după mult timp, dacă mai ascultă muzică. „Normal”, mi-a zis, uitându-se pe geam, nu la mine. L-am întrebat ce și nu știu exact la ce mă așteptam, dar sigur nu la ce a urmat. King Crimson, Roxy Music, The Doors, Neil Young, The Clash, muzica psihedelică a anilor 1960, Brian Eno și Beach Boys. „Nu vezi că am tot timpul căștile trase?”, m-a întrebat. „Dar Bowie asculți?”, l-am întrebat. Nu mi-a răspuns, a zâmbit doar și, ca în multe alte momente, nu am reușit să înțeleg ce spune acel zâmbet.
Ce știu cu siguranță e că noi doi nu am vorbit niciodată despre seara aceea, cu el la trei zile de viață și eu privindu-l în pătuțul lui, în timp ce „Moonage Daydream” se auzea încet din niște boxe ieftine. Despre cum am simțit, fie și pentru o secundă, că lumea în care trăiesc e perfectă așa cum e și că, deși asta nu o să țină mult, e suficient. Despre scânteile și razele pe care le vedeam proiectate într-o garsonieră mică din Militari. Despre cât de frică îmi era de totul atunci și continuă să-mi mai fie și azi, din când în când, doar că acum sunt băiat mare și nu prea mai contează.
N-am vorbit despre lucrurile astea cu el pentru că n-am apucat. Pentru că undeva pe drum, viața de zi cu zi și-a cerut înapoi dreptul la dramoletă, rutină și banalitate, iar muzica a rămas undeva în urmă.
Dar nu-i nimic, nu e prea târziu. Putem vorbi acum.
Freak out in the moonage daydream, boy!
