Teatru

În căutarea tatălui pierdut. Teatrul confesional al lui Eugen Jebeleanu

de Oana Stoica

★★★★★☆☆☆☆☆
Publicat pe 29 septembrie 2022

Ce spun poveștile personale despre lume și ce spune istoria la scară mare despre individ? Cele două teme joncționează într-una singură și formează una dintre cele mai puternice direcții din teatrul european al ultimilor 15 ani. Aș aminti aici numai trei spectacole: La Reprise (2018), regia Milo Rau, combină biografiile personale ale actorilor, parțial amatori, cu investigarea unei crime violente, posibil homofobe și rasiste, care s-a petrecut în 2012 la Liège și a șocat Belgia; In my room (2020), regia Falk Richter, un spectacol care, prin poveștile reale și diverse ale taților celor cinci actori, oferă o reflectare intersecțională asupra masculinității în anii postbelici din perspectiva clasei, genului și a rasei; Liebestod. The smell of blood does not leave my eyes Juan Belmonte (2021), un spectacol de Angélica Liddell în care povestea personală de dragoste a artistei și teoria și practicile sale teatrale unice se împletesc într-un discurs performativ incendiar care pune la încercare limitele suportabilității. 

Prin urmare, biografia personală și istoria mare se intersectează în formule diverse și generează reflecții variate asupra trecutului recent sau prezentului, fiind prin excelență formate performative care se conectează puternic cu publicul. Eugen Jebeleanu a explorat această direcție dramatică într-un spectacol de anvergură, Pescărușul după Cehov la TNB, în care folosea identitățile etnice ale unora dintre actori și situația instituției, aflată în derivă, pentru a pune în discuție mizele teatrului contemporan. Acum a reluat ideea într-un format de cameră, în care autobiografia se conectează cu investigarea unui domeniu mai puțin cunoscut, dansul sportiv din România, și cu o reflecție asupra familiei. 

Foto: Oana Monica Nae

Prețul aurului este un spectacol-confesiune, reflexiv, povestit la persoana I de însuși personajul principal, care este și creatorul său. Jebeleanu funcționează aici ca un fel de expert al vieții cotidiene (persoană care se autoreprezintă pe scenă, nefiind actor) și ca narator, alternativ cu personajul (uneori joacă scenele, alteori le comentează, chiar retrăgându-se în afara spațiului de joc, în zona „civilă”, pentru a asigura o perspectivă mai cuprinzătoare, nu neapărat obiectivă). A trecut mult timp de când Jebeleanu nu a mai jucat într-un spectacol, preferând zona regiei, inclusiv de film, și a dramaturgiei. În acest spectacol, în care revine pe scenă, prezența sa este mai aproape de performativitate decât de actorie. Într-o oarecare măsură, poziționarea lui în spectacol, ca narator-performer, textul propriu-zis, emoționant, cu accente lirice, și construcția dramatică, cu imagini din arhiva personală a autorului, scene imaginare, inserturi de dans și discuția, de regulă postspectacol, integrată în corpul spectacolului, toate acestea îl aduc pe Jebeleanu mai aproape de teatrul lui Pippo Delbono, un artist care construiește din biografiile reale ale performerilor și a sa și din scene imaginare un discurs politic specific, de mare forță, cu o doză mare de patos și liric. 

Tăcerea dintre părinți și copii 

Jebeleanu a început să facă dans sportiv la 5 ani și a parcurs un drum greu, pe care și l-a dorit însă, ca să ajungă campion. Este începutul unei alegeri nu doar personale, ci a întregii familii (și fratele artistului a făcut dans sportiv) care va transforma dansul sportiv în afacere proprie (va deschide un club de dans). De aici, lucrurile se duc în două mari direcții: către analiza dinamicii familiale, cu sinuozitățile sale, și către ridicarea cortinei din spatele ringului strălucitor de dans, cu antrenamente dure și abuzuri. Pentru asta, sunt invitați doi dansatori profesioniști, Laura și Ștefan Grigore, care ilustrează anumite momente — materialul dramaturgic este împărțit în capitole intitulate după secțiunile competiționale de dans sportiv, uneori dansatorii oferind exemple live —, dar nu se limitează la atât. Ei devin parteneri de dans, de joc (actorie) și de discuție pentru Jebeleanu. Și ei glisează între identitatea proprie și una ludică, între performarea conform abilităților și reflecția asupra muncii și domeniului lor.  Dacă abuzurile din dans nu sunt tocmai o surpriză, deși ele nu au făcut niciodată subiectul unor știri de prim-plan, modul în care ele sunt prezentate are accente remarcabile. De exemplu, Laura Grigore face câteva observații fine despre modul în care corectitudinea costumului de dans este verificată la dansatoare de către bărbați, asta implicând atingeri inadecvate, intime, care creează un disconfort fetelor. 

Foto: Alex Ștefan

Cealaltă direcție investigată în spectacol este dominantă. Relațiile de familie, modul în care dansul afectează întregul univers casnic, dinamica cuplului parental sunt subsumate perspectivei unei relații neîmplinite, fiu-tată. Dedicat tatălui său, deja dispărut, spectacolul lui Jebeleanu este o epistolă performativă post-mortem în care fiul face un efort de a-și înțelege părintele acum, din perspectiva adultului, și de a recupera tandrețea dintre ei, intimidată în trecut de vremuri și de depresia tatălui. Este aici un filon documentar pe care Jebeleanu îl lasă, poate voit, mai puțin explorat: conexiunea dintre depresie și violență domestică pe fundalul unei societăți în care tulburările psihice nu sunt considerate boli cât să fie tratate, ci doar ca să fie stigmatizate. Probabil, o investigație în această direcție ar necesita un spectacol întreg numai pentru asta. Și mai este un alt fir narativ adus doar în trecere în discuție, identitatea de gen anormativă în relație cu dansul și cu familia (Jebeleanu este unul dintre puținii artiști care a vorbit deschis despre identitatea sa de gen și despre homofobia din România). Dar cred că artistul a urmărit mai degrabă recuperarea unei relații personale prea repede degradate, derulată între niște limite tacit acceptate de ambele părți, o relație în care prea mult timp s-au spus prea puține lucruri. O relație cum mulți dintre noi avem cu părinții noștri. 

FOTO main: Alex Ștefan

Prețul aurului
Text și regie: Eugen Jebeleanu
Cu: Eugen Jebeleanu, Laura și Ștefan Grigore
Scenografie: Velica Panduru
Colaborator artistic: Yann Verburgh
Consultant dramaturgie: Mihaela Michailov
Coregrafie: Laura și Ștefan Grigore
Asistent regie: Ugo Léonard
Video design: Elena Găgeanu
Asistentă scenografie: Sabina Reus
Lighting design: Eugen Jebeleanu, Radu Apostol
Echipa tehnică: Alex Gorghe, Luiza Mihăilescu
Echipa de producție: Gabi Albu, Viorel Cojanu
Mulțumiri: Emilia, Andreea și Emanuel Jebeleanu
Coproducție: Centrul de Teatru Educațional Replika și Compagnie des Ogres
Producător delegat: ThéâtreOuvert
Limita de vârstă: 14+
Proiect co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național. 

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK