Viață&co / Femei

„Ești ca un iepure într-o haită de lupi” - 6 artiste despre abuzurile din lumea artei

de Scena 9, ilustrații de Sorina Vazelina

Publicat pe 12 mai 2022

Pe scena Galei Gopo din acest an - „cel mai important eveniment dedicat cinematografiei din România” - , actrița Viorica Vodă a vorbit despre hărțuirea sexuală din industria teatrului și filmului de la noi, a cărei victimă a fost după rolul ei de „ispită” din Filantropica, filmul-cult al anilor 90, în regia lui Nae Caranfil. Reacția colegilor de pe scenă și din sală a fost la jumătatea drumului între tăcere perplexă și bășcălie. Excepția e Katia Pascariu, desemnată cea mai bună actriță într-un rol principal pentru prestația ei din filmul Babardeală cu bucluc sau porno balamuc, de Radu Jude, care i-a mulțumit Vioricăi Vodă pentru curaj și a încurajat la solidaritate și reflecție asupra subiectului abuzului în lumea artistică și în societate. 

Pentru ca subiectul să nu dispară printre atâtea alte scandaluri ale zilei, am rugat câteva artiste importante de la noi să ne răspundă la două întrebări:

1.De unde începem o discuție despre hărțuirea femeilor în domeniile artistice în România? Și cum facem să și aibă efecte? 

2. E lumea de la noi mai pregătită acum să reacționeze la cazurile de abuz ca în urmă cu 20 de ani? 

P.S. Urmează o parte a doua a acestei anchete, în care vom invita la dialog și bărbații. Iar săptămâna viitoare publicăm un tur de forță de mărturisiri despre abuzurile din facultățile vocaționale.

Lavinia Braniște, scriitoare

1. Discuțiile pot începe de oriunde, cred că se ivesc aproape zilnic situații care pot declanșa dezbateri necesare, doar că sunt prea puțini cei care reacționează, iar vocile lor se pierd în marea de prostie, ignoranță și individualism în care trăim. Pentru ca discuțiile să aibă efect, trebuie ca ele să adune cât mai multe voci, care să meargă un pic mai departe de postările indignate de pe Facebook, acestea nu vor fi niciodată de ajuns. Cred că mai e nevoie ca femeile să fie mai solidare în situațiile de abuz, dar și bărbații de bună credință să aibă mai mult curaj să le susțină. Public, dar nu neapărat, e binevenită orice reacție, la catedră, în redacție, pe holuri etc.

2. Îți vine să spui că da, au trecut douăzeci de ani, lumea s-a mai deschis la minte, dar apoi vezi grimasele lui Mircea Diaconu în spatele Vioricăi Vodă și-ți aduci aminte că individul a fost ministru al culturii (și director de teatru, în incompatibilitate, situație care nu l-a jenat câtuși de puțin) și-ți dai seama că țesătura din care e făcut omul politic în România e aceeași de multe decenii și nici nu dă semne să se schimbe.

Nu ne ajută sângele nou, dacă el e clonat după sângele vechi și dacă noi, ca societate, suntem în continuare incapabili să impunem în instituții niște persoane competente și verticale.

Poate că unii sunt pregătiți să discute în moduri mai articulate despre abuz în mici bule de social media (din păcate, se pare că nu și cei care sunt sau au trecut prin UNATC, deși de foarte multă vreme se tot vorbește pe la colțuri despre ce se întâmplă acolo), dar noi ca societate nu suntem și nici nu vom fi atâta vreme cât rămânem săraci și needucați, și guvernați de principiul că se salvează cine poate.

Ca de fiecare dată când sunt invitată să răspund la astfel de întrebări, rămân cu frustrarea că trebuie spus mult mai mult, că se putea spune mai bine și că schimbarea nu poate începe cu mine, vorba cântecului, deși mi-aș dori să schimb o mulțime de lucruri. La care se adaugă sentimentul de impostură venit din gândul că dacă nu mi s-a întâmplat mie însămi ceva îngrozitor, nu pot vorbi împotriva lucrurilor îngrozitoare. Fiindcă primim prea ușor etichete, fiindcă uitându-te în jur nu știi unde se termină implicarea și unde începe oportunismul, fiindcă nu știi cât e empatie și cât e imagine și fiindcă în lumea asta zgomotoasă, plină de justițiari și de eroi, trăim în continuare cu prea multă teamă.

Ilinca Manolache, actriță

1. Din punctul meu de vedere, un loc cu o expunere mare, cum e o gală a cinematografiei, este un loc foarte potrivit să ataci subiecte atât de grele cum e hărțuirea sexuală din această industrie și din societate. E important să se vorbească despre subiecte care ne scot din zona de confort, tocmai pentru că rolul artiștilor este să producă idei, să chestioneze situații și, mai ales, să provoace publicul să facă la fel.

Cum foarte bine a spus doamna Viorica Vodă pe scenă la Gala Gopo, suntem total nepregătite ca femei și ca artiste, de marea patriarhală, sexistă și misogină în care urmează să ne scufundăm. În facultate suntem reduse la niște tipologii, ni se proslăvește feminitatea și nu feminismul, iar fetișizarea femeii e dusă la rang de performanță.

Din păcate, așa ieșim din facultate. Ținte sigure, numai bune de înghesuit prin colțuri de cât de feminine și frumoase suntem. 

După ce m-am întristat și m-am frustrat în fața laptopului din cauza lipsei de reacției a sălii triste și înghețate, a venit actrița Katia Pascariu să-și ia premiul pentru cea mai bună actriță într-un rol principal și a reamintit tuturor de curajul și importanța discursului doamnei Vodă, peste care s-a trecut foarte repede. Katia a vorbit apoi despre solidaritatea femeilor din această industrie și nu numai, despre generozitate, despre empatie, despre conștiința a ceea ce înseamnă să fii artist, despre faptul că performanța nu se atinge de una singură, ci în colectiv, și mai ales a arătat că se poate să-ți folosești platforma pe care o ai pentru a da înapoi și altora

Dacă nici la Gopo nu este potrivit să vorbești despre realele probleme cu care ne confruntăm ca societate, gala asta rămâne doar un pretext de a ne etala noi pe noi în ținute care mai de care mai nimerite sau mai neinspirate, să mai facem niște glumițe și să ne întoarcem la casele noastre goliți de cât de bine și degeaba am relaționat unii cu alții lăsând un sistem greșit să-i dea înainte fără a fi corectat.

2. Cred că societatea e mai woke. Cred că multe femei sunt conștiente că nu sunt singure și că genul asta de abuzuri nu pot să rămână nepedepsite. Chiar dacă procentul e mic, cred că e o mare diferență între cum sunt femeile acum și cum erau acum douăzeci de ani. Chiar dacă schimbările sunt minore și iată, în America tocmai se interzice avortul, totuși vocea femeilor este mult mai articulată, mai auzită, mai asumată. Chiar și faptul că femeile își găsesc curajul și forța să spună #metoo este un strigăt care nu este și nu va fi în van. 

Oricât de cinică și pesimistă aș fi, nu am cum să nu observ că o deșteptare există și că femeile se solidarizează unele cu altele și că există din ce în ce mai multe voci care își asumă rolul de luptătoare. Pot da multe exemple, de la actrițe foarte tinere cum sunt Ioana Bugarin sau Silvana Mihai până la Raluca Aprodu sau Ada Galeș, până la voci feministe mai radicale ca Mihaela Drăgan, Zița Moldovan sau Alice Monica Marinescu, și sigur că lista poate continua, artiste care vorbesc constant și articulat în spațiul public despre ce înseamnă să fii femeie în această industrie, lăsând astfel loc tinerelor fete să se poziționeze corect și cu curaj în fața abuzurilor și nedreptăților la care, din păcate, o să fim supuse toată viața. Dar sper că o să avem curajul și tăria să combatem, să condamnăm și să cancelăm agresorii, hărțuitorii și abuzatorii mascați în artișți și creatori. 

Închei prin a lansa o întrebare. Cum este posibil ca un regizor agresor ca Andriy Zholdak, care a lovit o actriță, deci a agresat-o fizic, să fie invitat la Teatrul Național din Craiova să monteze un spectacol ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat cu doar câțiva ani înainte? Ce facem în situația asta, stimați oameni de cultură? Cum reacționăm?

Rucsandra Pop, scriitoare

1. Orice discuție începe de la ascultare. E o vorbă înțeleaptă care spune că avem două urechi și o singură gură și că ele ar trebui folosite respectând proporțiile. Deci, primul pas e să învățăm să ascultăm. Pe bune. Nu doar așteptând să termine celălalt de vorbit ca să-i dăm o replica superioară sau ca să-l desființăm. Apoi ar trebui să existe niște platforme care să își asume crearea unor contexte în care aceste conversații inconfortabile să aibă loc. Festivalurile ar putea face un pas în direcția asta, să creeze spații de dialog pentru oamenii din industrie deschiși să vorbească despre asta, niște spații safe – cu moderator și cu un psiholog eventual. Pentru că, hai să fim sinceri, lucrurile astea se discută oricum la party-uri. Nimic din ce a spus Viorica Vodă pe scena premiilor Gopo nu e un secret pentru nimeni. Toți cunoaștem aceste realități – femei sau bărbați, dar probabil că avem versiuni diferite ale acelorași povești și deschidere zero să ascultăm ce crede și ce simte celălalt. Eu spun că suntem destul de maturi să transformăm bârfele de culise într-o conversație asumată.   

Ok, să presupunem că aceste discuții au loc - la festivaluri, sau în orice alt context. Pentru ca aceste discuții să producă schimbări în lumea reală, trebuie să ne uităm care sunt problemele sistemice care permit ca hărțuirea femeilor în domeniile artistice să fie o practică comună. În timp ce vorbim despre elefantul din cameră, trebuie să îl și tăiem în bucățele. O primă problemă sunt banii. Mediul artistic trăiește într-o precaritate care se adâncește pe zi ce trece. Însă nu există nici un studiu care să ne spună cât câștigă bărbații artiști versus femeile artiste. Eu aș băga mâna în foc că distanța e uriașă. De multe ori, a accepta avansurile unui regizor libidinos e o chestiune de supraviețuire, și aici nu mă refer strict la bani, ci și la posibilitatea de a juca. Nu spun că a accepta lucrul ăsta e moral, dar se întâmplă foarte des. A spune NU pentru mulți oameni din țara asta e un lux. Mai mult, pentru că n-avem o educație în acest sens, de multe ori victimele nu recunosc abuzul. Și despre asta trebuie să vorbim. Lumea artei are mare nevoie de sprijin emoțional. Ducem după noi multe traume personale și colective care se adâncesc, pentru că ne e rușine să vorbim despre ele. O altă problemă e felul cum fucționează sistemul de putere. În establishment nu ajungi doar în baza talentului, ci a sistemului de relații pe care îl dezvolți. Aceste relații nasc obligații și impun tăcere. Cei puternici nu vor ca aceste conversații să aibă loc, iar celor vulnerabili e mai ușor să le închizi gura dacă nu există solidaritate. Tocmai de aia, gestul Katiei Pascariu are o semnificație atât de mare. Și tot din aceeași cauză, reacții ca cea a Marei Nicolescu trebuie amendate public.       

2. Eu zic că da, pentru că mă văd pe mine cât de mult mai pregătită sunt să vorbesc sau să scriu despre acest subiect.

Acum 20 de ani nu depistam nici măcar abuzurile a căror victimă eram chiar eu. Pentru că nu aveam conștiința că propriul meu corp îmi aparține. Pentru că nu știam și nu eram pregătită să spun NU sau PÂNĂ AICI. Pentru că mi se părea normal să fiu o victimă. Pentru că târam după mine o vinovăție cosmică și o rușine catastrofală.

Însă ani de terapie, de căutări și de conversații pe tema asta m-au ajutat să fiu gata să sar în apărarea mea sau a altor femei, dacă e cazul. Același lucru s-a întâmplat cu multe dintre femeile din generația noastră. Și bărbații din mediul artistic – cei care au vrut să audă – au trecut printr-un proces similar: și-au modificat comportamentele, au redefinit limitele și au vorbit pe tema asta în spațiul public sau privat, între ei sau cu noi. Din fericire, generațiile mai tinere sunt mult mai conștiente de ce e ok sau nu e ok. Au avut acces la alt tip de informație și asta se vede din prima. Evident, eu vorbesc aici despre un mediu privilegiat, cu acces la educație și surse de informare, care însă nu e scutit de abuzuri, ba din contră. Este un mediu unde e mai rușinos să vorbești despre abuzuri cu voce tare, pentru că distrugi reputații. Oricum, „behind the scenes”, toată lumea știe cine ce face și ce poate. 

Opusul acestei schimbări în bine – în care oamenii sunt mai pregătiți să reacționeze – este radicalizarea discursului conservator și promovarea lui de către instituții, canale media și persoane în poziții de putere. Ca să nu mai spun că orașele mici și satele au rămas în evul mediu timpuriu. În multe locuri, bărbatul are încă drept de viață și de moarte asupra femeii.     

Într-o notă mai optimistă, aș spune că reacțiile din online la discursul Vioricăi Vodă de la Gopo ne arată că multă lume aștepta un prim gest de asumare publică ca cel al actriței. Am fost surprinsă de numărul de like-uri și share-uri și mai ales de comentarii, în care parcă nu a mai curs atâta venin. Cred că asta s-a întâmplat și pentru că discursul ei a fost unul echilibrat și plin de empatie. Nu vreau să spun că nu e nevoie de discursuri și mai radicale – toate sunt necesare – dar, ca să existe șansa unui dialog, trebuie să începem cu pași mici. Primul a fost făcut. Sunt convinsă că vor urma și alții. Și că încet-încet ne vom obișnui să avem aceste conversații inconfortabile. 

*

Primul meu contact cu lumea teatrului a avut loc la 17 ani, când făceam figurație la Teatrul Dramatic din Brașov, ca elevă la actorie la Școala de Populară de Arte. Mi-am petrecut mult timp în culisele teatrului la mijlocul anilor 90. Aveam spectacole de două sau trei ori pe săptămână. Plus repetiții. Pe mine mediul ăla m-a traumatizat profund. Erau niște relații foarte toxice acolo – unele construite pe ură și dispreț față de ceilalți, altele pe libidinoșeală sau interese. Era un continuu exercițiu de umilire. Ca puștoaică ți-o luai de la toată lumea – de la marile dive care urau orice fată mai tânără, de la regizori și actori care își perminteau orice timp de comportament. Glumele cu tentă sexuală erau la ordinea zilei, la fel și pipăitul. După doi ani de figurație în Dramatic am hotărât să nu mai dau la ATF, cum se numea pe vremea aia facultatea de teatru și film. Aud că sunt teatre unde lucrurile stau la fel și acum.   

Iulia Popovici, critic de teatru

1. Discuția începe cu ceea ce în americănește s-a numi „debunking”: luînd fiecare dintre reacțiile standard la invocarea hărțuirii și demontîndu-i absurditățile. „Femeile fac carieră prin sex” – femeile nu fac sex singure, dacă un bărbat își bazează deciziile de promovare pe sensibilitatea erotică, oare problema nu e la EL, mai curînd (asta, în ipoteza că bărbații nu sînt niște ființe perfect și exclusiv condiționate de organele lor sexuale, de care nu pot fi apărați decît prin ascunderea corpurilor feminine după văluri și haine largi)? „Actrițele sînt curve” – așa, și bărbații „ie porci”, ia să vedem, i-ați spune asta în față Oanei Pellea, Maiei Morgenstern sau Marianei Mihuț? 

Argumentul „Mircea Diaconu”, „sînt cazuri punctuale, n-are sens să vorbim despre ele”? Tocmai, dacă-s doar cazuri punctuale, nu suferă nimeni dacă discutăm, nu se jignește întregul sistem.

„De ce nu dă lumea nume concrete, ce-i aia, că unele au fost hărțuite?” – ceea ce contează este experiența femeilor, cum s-au simțit ele, nu cine e X și cine e Y. Fiindcă, dacă întrebi femeile din lumea culturală, cele mai multe resimt o atmosferă generală de sexualizare a prezenței lor, nu acțiunea concretă a unuia sau altuia. Ești ca un iepure într-o haită de lupi – nu e ca și cum ar conta cum îl cheamă pe fiecare, ci faptul că-s lupi și în haită.

Altfel, mai puțin combativ, orice discuție începe de la acceptarea faptului că sistemul educațional în universitățile vocaționale are, în prezent, un potențial uriaș de abuz psihologic. Mai ales în artele performative (și mai ales în actorie), unde „instrumentele de lucru” sînt înseși corpul și emoțiile individului, iar procesele de lucru (extinse apoi în lucrul profesionist) sînt intens bazate pe filozofia ciocnirii de voințe și pe „modelarea” performerului. Nu există așa ceva la părintele actoriei contemporane, Stanislavski, iar „munca actorului cu sine însuși” nu se referă la anularea propriei personalități ori a încrederii în sine, care, în final, creează condițiile altor feluri de abuz. Sînt convinsă că nici modelul maestrului în arte vizuale ori în muzică nu depinde intrinsec de dominarea psihologică a discipolului, asta e doar un produs local.

2. Eu sînt nesemnificativ mai tînără decît Viorica Vodă, aparținem, de fapt, aceleiași generații. Acum 20 de ani, eu n-am înțeles decît mult post-factum că mi se făcuseră niște avansuri foarte insistente (nu, n-am fost hărțuită) – și am priceput așa greu fiindcă, pentru mine, un bărbat de vîrsta tatălui meu nu era perceptibil sexual. Acum 20 de ani, eu nu știam să disociez între „casual sex” și sentimente/o relație – sexul era consecința a ceva și începutul/mijlocul a altceva –, între flirt „cu bune intenții” și abuz. Cred că și dacă m-ar fi hărțuit cineva, n-aș fi avut, la acea vreme, instrumentele mentale și emoționale să recunosc așa ceva. Și ca mine o mulțime de femei de-aceeași vîrstă – crescute să creadă, în astfel de situații, că e vina lor, c-au făcut ele ceva, n-au înțeles semnalele și intențiile, au transmis mesajele greșite, n-au „convins” bărbatul.

Așa că da, acum sîntem mult mai pregătiți decît acum 20 de ani, pentru că tinerele femei – ele contează cel mai mult – în cultură sînt mult mai asertive, au o altă conștiință a corpului și a sexualității. Iar democratizarea comunicării publice, deși dă liber la excese de expunere și reacție, protejează în fața autoprotecției sistemului, oferă platforme de dezbatere în afara unei bule organizate pe criterii de putere și, mai ales, permite ca practicile din acest sistem să devină cunoscute, inclusiv viitorilor studenți și studente.  

Petronela Rotar, scriitoare și psihologă

1. Cred că trebuie începută de la cazuri concrete, dar pentru asta este nevoie ca oamenii să fie pregătiți pentru a primi astfel de adevăruri cu empatie și compasiune. Ne-am obișnuit prea multă vreme fie să normalizăm hărțuirea și abuzul – dacă ne uităm la ce tipuri de mesaje există și circulă în mentalul colectiv pare că va fi greu de făcut asta, fie să le ascundem sub proverbialul preș. Pentru asta e nevoie de multă educație emoțională, psihologică și chiar sexuală.

Poporul român este un popor suficient de abuzat la nivel colectiv cît să fi normalizat și minimizat abuzul ca mecanisme de coping. Femeia româncă se află în aceeași situație. E greu de reperat și recunoscut abuzul, hărțuirea, dacă el face parte din viața ta dintotdeauna.

Cred că orice femeie onestă în primul rînd cu ea însăși poate găsi cu ușurință un moment în care a fost hărțuită și nu a reacționat, fiindcă nu știa că poate, că e voie, că va fi ascultată, că va fi crezută sau a considerat că e normal, face parte din viața noastră asta. Iar mediul artistic nu e cu mult diferit de orice alt mediu –  e un mediu controlat în mare parte de bărbați, suficient de misogin pentru ca astfel de întîmplări să nu fie, din păcate, niște evenimente izolate.

2. Lumea este mai pregătită azi decît acum 20 de ani să reacționeze la cazurile de abuz – mai ales acea bulă care se educă emoțional – este cea care a și reacționat și în cazul Vodă. Însă populația generală nu e foarte departe de unde era acum 20 de ani, să nu ne mințim despre asta.

E foarte important să înțelegem de ce victimele nu vorbesc – tocmai pentru că nu simt că au spațiu de compasiune, de înțelegere, de încredere oferit de cei cărora le-ar putea încredința aceste situații extrem de traumatice. Victimele nu vorbesc pentru că simt că nu ar fi crezute – iar să nu fii crezută într-un astfel de moment e la fel de traumatic ca evenimentul în sine.

În urmă cu niște ani am povestit și eu un astfel de moment din viața mea, a fost prima oară cînd am vorbit public despre faptul că am fost violată în adolescență – una dintre urmări a fost că au apărut inclusiv articole în care eram bullied, defăimată, necrezută, insultată, am fost acuzată că urmăresc publicitate cu asta șamd. Eram suficient de puternică și făcusem suficientă terapie cît să nu mă las doborîtă de astfel de reacții – însă ele m-ar fi putut ucide la propriu dacă s-ar fi întîmplat atunci imediat după acea traumă. E motivul pentru care doar cîteva prietene au știut, nici părinților nu le-am zis, pentru care nu m-am dus la poliție – riscam să fiu transformată în bătaia de joc a liceului, să fiu acoperită de rușine și umilință – or, asta era ceva care m-ar fi împins cu siguranță la sinucidere atunci. 

Fiecare mărturisire, fiecare abuz denunțat – indiferent cînd – face ca o altă femeie să nu se mai simtă singură în drama ei, să prindă curaj să vorbească, să ceară ajutor, de asta fiecare voce care se ridică e extrem de importantă.

Așa vom reuși să oprim cercul acesta vicios al abuzurilor în orice mediu, nu doar în cel artistic. Dar pentru a avea curajul să facem asta, e nevoie ca cei cărora ne adresăm să aibă exersați mușchii empatiei și compasiunii. Or, lucrul acesta e imposibil atunci cînd te afli în negare, în mecanisme de apărare care te protejează de propriile dureri. E nevoie de muncă colectivă de vindecare, de educare. Care, iată, se întîmplă ușor, ușor. Vreau să fiu optimistă, dar nu de pe margine, ci implicîndu-mă direct în asta, aducîndu-mi aportul în mod direct prin munca mea de scriitoare, de psihologă, de mamă, de femeie. E singura cale, să privim fenomenul acesta personal.

Ilinca Harnut, actriță

1. Eu cred că e vorba în primul rând de raporturi de putere combinate cu niște obiceiuri moștenite și cimentate în ani de zile. Am să mă refer cu precădere la artele performative, pentru că aici mi se pare că problema se pune într-un mod specific și foare problematic. Atractivitatea sexuală a unui performer este mereu evaluată, atât de către public cât și de către colaboratori. Nu e ceva secret, o facem cu toții, chiar și fără să vrem. Ideea asta că „sexul vinde” este peste tot și e întărită permanent, așa că deseori omitem care sunt ramificațiile ei.

O studentă la actorie descoperă devreme că rolurile în care e distribuită sunt determinate nu doar de abilitățile ei interpretative ci, în mare parte, de aspectul ei fizic. Așa că începe să-și trateze corpul ca pe un bun care trebuie comodificat, cu atât mai mult cu cât în facultate i se repetă constant că asta trebuie să facă, că o mare parte din valoarea ei pe piața oricum suprasaturată a tinerelor actrițe e strâns legată de atributele ei fizice, iar atenția sexuală din partea unui bărbat, mai ales a unuia aflat într-o poziție de putere, nu e invazivă, ci e un răspuns legitim la atractivitatea ta sexuală și o confirmare.

Când eram studentă, unul dintre profesorii noștri ne-a explicat, cât se poate de serios, că fundamental pentru succesul unei actrițe este să îl aibă pe „poate” în priviri. Să dea, în permanență, senzația colaboratorilor ei, și mai ales celor care sunt în funcții de decizie, că ar putea fi disponibilă sexual.

Discursul ăsta este în sensul tuturor poveștilor pe care le auzeam ulterior, despre x sau y care s-au culcat cu z ca să fie distribuite, povești care puteau fi, deseori, false, fără ca asta să modifice impactul lor. În felul ăsta se perpetuează existența unei piețe pe care se tranzacționează sexualitatea, care devine o monedă de schimb. Am asistat, nu o dată, în timpul facultății, la interacțiuni (live sau prin mesaje) în care un bărbat aflat într-o poziție de putere pretindea o formă de răspuns sexual ca schimb sau recunoștință. E șocant să citesc acum interviul dat de rectorul UNATC celor de la „Cultura la dubă”, știind care era de fapt atmosfera din facultate, unde unii profesori menționau zilnic cât de importantă e sexualitatea actrițelor. Iar aceste atitudini erau grefate pe teoria conform căreia „bărbatul e dator să încerce”.  Cum ar putea generații întregi care au fost îndoctrinate cu tipul acesta de discurs să fie eliberate de o tradiție atât de toxică? Mai ales când sancțiunile întârzie să apară, deoarece tendința sistemului e să se coalizeze împotriva celei care amenință status-quo-ul, a celei care „strică distracția”.

Acum, post pandemie, oportunitățile sunt chiar mai puține decât înainte, actorii din spațiul independent au pierdut spații, nu sunt bani, e o luptă pentru supraviețuire. De asta se înghit multe. De frică și de foame. Pentru o actriță care are de plătit o lunar o chirie, bazându-se pe niște venituri inconstante și mult reduse, să se expună atacurilor sistemului e foarte dificil. Fără o stabilitate financiară, e foarte greu să fii revoluționar. Discursul Vioricăi Vodă de la Gopo și reacțiile ulterioare ne-au arătat, încă o dată, cât de rezistent e sistemul la schimbare și cât de dispuși sunt mulți dintre cei care au ajuns să fie hrăniți de acest sistem să facă orice ca să-l apere. Așa că nu mă aștept ca schimbarea să vină doar din interiorul breslei. Pentru că pentru un teatru principal e să-și apere gâștele de aur, adică cei care aduc public în sală sau cei care decid distribuirea banilor. Dacă directorul sau regizorul invitat sau vedeta spectacolului vor hărțui o tânără debutantă, nu e greu de ghicit pe cine se vor da toți peste cap să-l susțină. (Vezi cazul Zholdak) Așa că oricât de mult ne-am dori să generăm schimbarea dinăuntru, cred că e foarte dificil. Ca și în cazul corporațiilor care poluează, cred că publicul are o putere cel puțin la fel de mare. Publicul poate să boicoteze spectacolele sau filmele realizate de genul acesta de indivizi. Cred că este singura instanță care are pârghiile necesare pentru a genera o schimbare, mai ales într-o țară în care legislația privind agresiunile sexuale e atât de permisivă ca la noi. 

2. E mai dispusă să le asculte într-o oarecare măsură, iar victimele sunt mai puțin vulnerabile. Dar fluviul de atacuri împotriva Vioricăi Vodă și a caracterului acesteia care au urmat discursului de la Gopo, e un indicator foarte bun al climatului real din sânul generațiilor anterioare. M-a șocat să văd câte femei s-au alăturat atacurilor împotriva acesteia. Însă constat cu bucurie că genereațiile mai tinere au depășit mentalitatea asta de blamare a victimei. Așa că simt și sper că începe să se deschidă o poartă. 

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK