Lui Eugen Raportoru i se spune „pictorul suburbiilor”. Pânzele sale arată fosta mahala bucureșteană, în care artistul și-a petrecut copilăria, demolată în anii 80 pentru a face loc noilor construcții comuniste. Lucrările lui mai vorbesc și despre „ceea ce nu se spune”: istoria romilor, realitatea comunităților în fața cărora întoarcem privirea.
În 2022, când instalația lui, „Răpirea din serai”, a fost prezentată la Bienala de Artă de la Veneția din 2022, prin European Roma Institute for Arts and Culture, presa de la noi l-a prezentat drept „primul artist român de etnie romă”. Raportoru mărturisește că-l deranjează această etichetă; și-ar dori să fie prezentat doar ca „pictorul Raportoru. Punct. Adică nu de etnie.” La urma urmei, „pictura e universală”.
L-am vizitat în atelierul lui din București, unde lucra la o serie de picturi inspirate de Marcela, o lucrătoare sexuală din cartierul unde a crescut. Am povestit despre copilăria sa în mahalaua care azi nu mai există, despre începuturile sale în lumea artei, alături de celebrul Corneliu Baba, și despre cum, după ani buni în care a lucrat ca zugrav, cărăuș sau salahor, a decis să se dedice picturii cu normă întreagă. „Gata, că nu mai am timp. Îmbătrânesc.”
Ne aflăm în Sectorul 5 din București, într-o clădire modernistă de la începutul secolului trecut, unde se află și Cinema Eforie. Pe un perete al clădirii, o plăcuță anunță că aici „a creat, între 1973 și 2010, pictorul Constantin Dipșe.” Atelierul pictorului e mic și plin de culoare, iar de la ferestrele lui se întinde orașul. Pânzele stau sprijinite de pereți precum cărțile într-o bibliotecă răvășită.
De obicei, spune că vine la atelier pe la 6-7 dimineața, dar nu știe când mai pleacă. Dacă are „țigări, cafea, alcool”, poate rămâne și câte-o zi întreagă. Povestește amuzat că, uneori, soția îi atrage atenția: „Te duci ca nebunul acolo, pe vremea lui Ceaușescu nu te duceai așa la muncă.”
Pe un perete al atelierului stă un tablou cu Vladimir Putin și o capră neagră care ridică semne de întrebare. Spune că l-a primit la schimb de la artista Dalina Bădescu. „Dacă citești Dostoievski, [spun unii că] devii putinist. Lucrurile nu trebuiesc amestecate,” crede Raportoru. „De-al naibii l-am pus chiar pe perete la mine în atelier. Să vedem, mă face lumea putinist din chestia asta?”. Pe peretele alăturat, un afiș coperta cărții lui Eric Frattini despre Mossad, recuperat din atelierul unui vecin care-a murit, și unul cu Liviu Dragnea din campania electorală. „Mi l-au adus amicii, să râdă de mine. Că eu eram mai de stânga un pic într-o perioadă.” Eugen Raportoru spune că nu-l interesează coloratura politică a celor care vor să-i cumpere tablourile. „Mă interesează bănuțul lor. Eu trăiesc din pictură”, spune în timp ce-l dezlipește pe Dragnea de pe perete.
Cu ochii curați și sufletul deschis / Uźe jakha aj putadrdo odǐ e una dintre primele cărți pentru copii în limba romani, apărute în România. Face parte proiectul Bare rroma, prin care Asociația Cu Alte Cuvinte a creat o serie de cărți despre eroine și eroi romi, care să-i inspire pe copii. Cartea e disponibilă gratuit online.
Eugen Raportoru are 65 de ani, dintre care ultimii 20 i-a dedicat exclusiv artelor. Cu toate acestea, pictează încă din copilărie, când l-a cunoscut pe Corneliu Baba, al cărui atelier se afla chiar pe strada lui.
„Eugen, cu inima cât un purice, s-a apropiat de ferestre, descoperind o lume plină cu pensule și culori. Unele pânze așteptau să prindă viață, iar chipurile de pe altele parcă îl priveau. Voia să le vadă de aproape, să le atingă.” Așa își imaginează scena acestei întâlniri Ana Crăciun și Ecaterina Ciupercă, două tinere autoare rome, într-o carte pentru copii despre Eugen Raportoru, publicată în română și romani, cu ilustrații de Veronica Neacșu.
O altă influență decisivă pentru Raportoru a avut-o Ion Brodeală, artist interesat de peisaj pe pânză și compoziții religioase pe vitralii. „Meșterul” lui, cum îl numește pictorul, alături de Corneliu Baba, au fost cele două forțe care i-au dat încrederea că, deși venea dintr-o familie modestă, Eugen putea visa să devină pictor.
Prima dată a pus mâna pe pensulă în mahalaua unde trăia și unde cei doi artiști își aveau atelierele, într-o zonă a Bucureștiului demolată masiv în urma cutremurului din 1977. Locuințele familiilor din cartierele Uranus–Antim–Rahova au fost distruse pentru a face loc Casei Poporului și Centrului Civic, iar locuitorii au fost relocați în blocuri de la periferie. Raportoru a fost marcat definitiv de aceste demolări. „O mahala este o comunitate în care trăiesc mai multe etnii și categorii sociale diferite. Acolo se întâmplau lucruri minunate,” povestește azi pictorul. „Oamenii se ajutau între ei, chiar dacă se certau azi, mâine se împăcau. Dacă cineva vedea un copil talentat, cei din jur încercau să-l ajute, să observe că e ceva special la el și îl încurajau să meargă la școală, unde putea să avanseze. Acest lucru care nu mai există la bloc, unde te bagi în cămăruța ta și, dacă sună cineva la ușă, te uiți pe vizor.”
Chiar dacă în Bucureștiul de azi aceste mahalale nu mai există, ele continuă să trăiască în lucrările lui Raportoru. În tablourile lui supraviețuiesc vechile case, dar apar și cupele de buldozer care le-au dărâmat. Când l-am vizitat în atelier, la MNȚRplusC erau ultimele zile când mai putea fi văzută una dintre cele mai cunoscute instalații ale sale: Je suis Mahala. Sălile de la subsolul muzeului se transformaseră în sufrageriile de la începutul anilor ’70–’80, în care se organizau, într-o atmosferă intimă, petreceri cu lăutari care însuflețeau mahalaua. „Am zis să fac un chef, dar să fie și cu cină, ca la nuntă,” povestește Raportoru. „Pun «Cina cea de Taină», interpretată de mine.” Cina asta epică e pictată în culori viscerale, iar în fața ei se întinde o masă de petrecere frântă în două, de parcă ar fi călcat pe ea uriașii sistemului. Într-un colț al spațiului de expoziție, e imaginată clasica toaletă din fundul curții, tapetată cu postere de femei senzuale, alături de decupaje cu Decebal și Ceaușescu. Instalația lui Raportoru, recreată cu mobila și recuzita vremii, pune în scenă un banchet întrerupt brusc de un dezastru.
Din lumea aceea acoperită de dărâmături, apoi înlocuită de blocuri și bulevarde, Raportoru continuă să recupereze imagini și personaje. Unul dintre ele e Marcela, o femeie din cartierul copilăriei nevoită să fie lucrătoare sexuală pentru a-și crește copiii. În seria „Marcela după Instagram” a adunat deja vreo 40 de picturi, portrete de femei îmbrăcare sumar, inspirate de un personaj din cartierul copilăriei.
Am povestit cu Eugen Raportoru despre drumul lui, de la mahalaua în care a crescut, la cea din pânzele lui. Am transpus interviul la persoana întâi și l-am editat pentru claritate.
„Poate azi nu mai existam ca artist”
Am știut de mic că sunt daltonist, dar am ascuns-o pentru că mi-era frică de meșter. Mă gândeam că îmi spune „Păi și tu ce cauți aici?”. Meșterului meu i-am zis după 30 de ani, deja intrasem la facultate, și a râs și a zis „Băi, nene, de asta pictezi așa bine. Bravo!” Pentru că el îmi spunea: „Vezi verzurile alea de acolo?”, iar eu mă uitam după degetul lui, știi? Mai am doi frați daltoniști, deci e chestie moștenită. Mama vedea toate culorile; de semănăm cu mama, era bine.
Când m-am apucat serios de pictură, în 1999, aveam 45 de ani. Mi-am zis că, dacă nu mă apuc acum, nu mă apuc niciodată. Dar de pictat, pictez de la 12 ani. Pictam ce vedeam. Pe urmă, când am intrat la Liceul de Arte Plastice „Nicolae Tonitza” din București, am început să fac și eu natură statică, din astea.
Încurajarea mai venea și de la Corneliu Baba, unde mergeam după școală. Îmi dădea culori și spunea ,,Pictează, puiule, pictează!”. Uneori îmi mai dădea și bani, pe care îi duceam mamei și el uneori îmi mai cumpăra chiar și lucrările, tot în semn de încurajare. În atelier la Corneliu Baba, te influența prezența lui și era de ajuns. Un artist mai mare ca el eu nu am întâlnit. Și acum îl visez noaptea. Avea în el o bunătate și o grandoare, și așa a fost un artist desăvârșit. Era un tip răsărit, făcuse Conservator de vioară, filologie, filosofie, învățase școala bisericească de la Gheorghe Baba.
La „Tonitza” am fost eliminat pe ușa din dos. Nu vreau să-mi mai aduc aminte. Până la urmă, ăsta a fost destinul meu. Ca să explic diplomatic: m-au lăsat corigent în clasa a opta și nu mai puteam să dau examen, să intru la ei. Eu, ca boul, am învățat, și răspunsul a fost ceva de genul: „Gata, ai terminat opt clase, locuri nu mai sunt. Ce mai cauți? Dacă vrei, du-te la alt liceu.” Toate astea au fost mecanisme pe care nu le-am înțeles. Eu, într-adevăr, mai chiuleam de la ore, dar prost nu eram. Trecând peste asta, situația mi-a făcut, până la urmă, un bine: m-a călit, am devenit mai filosof. Am cunoscut viața altfel și, după aceea, am luat totul foarte în serios. Dacă intram la facultate la 19–20 de ani, nu știu ce s-ar fi întâmplat. Nu am crescut pe lauri, dacă mergeam în acel timp pe laurii pe care eram văzut de alții, acest ,,copil minune”, poate clacam într-un timp scurt. Așa a fost mai bine că m-au întărit perioadele astea și mi-au dat răgaz să văd lucrurile altfel și să devin mult mai serios. Poate azi nu mai existam ca artist. Apoi am tot făcut serale, clasa XI-a de șase ori, fiindcă eram exmatriculat pe chestii de absențe, că trebuia să muncesc și nu aveam cum să ajung și seara (la cursuri, n.r.). Deci, pentru mine, liceul a fost o corvoadă pe care, până la urma urmei, l-am terminat.
,,De la sărăcie încep toate”
Am avut o copilărie zdruncinată acasă. Tata, bețiv, o bătea pe mama. Nu aveam liniștea aia de genul „Ei, ce faceți? V-ați făcut temele, copii?” etc. Despre morți, numai de bine, ce să mai faci? Pe noi ne iubea, dar el era gelos pe mama. Mama nu avea timp, pentru că trebuia să spele după copii, să facă mâncare la opt draci, să spele, să facă curățenie. Despre ce vorbim? Și când mai venea și tata, noi trebuia să stăm drepți. Când nu era tata, era mișto: mâncam cu toții în liniște. Lucrurile astea te amuză acum. Când a murit tata, mai ziceam: „Rău cu rău, dar mai rău e fără rău.” Totuși, era un stâlp al casei.
Violența domestică este prezentă mai ales în zonele social sărace, că de acolo încep toate. Se auzeau și când eram copil, pe străzi, bârfe: „Ai auzit, bă, că la aia, până la două noaptea, a ținut cearta?”. Dar nu suna nimeni la poliție. Cum să suni? Îi dădea ăluia amendă, și el de unde o plătea? Pe urmă ți-l mai făceai și dușman, că l-ai lăsat fără bani și n-are ce mânca.
Viața mea, copilăria mea a fost zbuciumată, mama-mă-sii! Adică să te bucuri că dormi liniștit sau că mama a făcut mâncare – cinci zile prăjituri, zugrăveli, că așa făcea ea la sărbători – și să vină tata beat și s-o bată, iar mama să fugă, și noi după mama. Lași tot, în momentele alea, toată frumusețea care se crease. Și noi să ne ducem să vedem tiptil: „A adormit tata?”
Dar, până la urmă, a făcut parte din viață. Vrei, nu vrei, era tata. L-am iubit. Mama a fost deportată la Bălți în 1942. (În acel an, România a deportat în Transnistria peste 11.400 de romi nomazi, majoritatea erau copii, n.r.)
N-am vorbit lucrurile astea mai mult și-mi pare rău acum. Era o femeie foarte deschisă, dar n-a fost să fie s-o întreb. Nu realizam lucrurile astea, s-o întreb „Cum a fost?”, „Ce-ai făcut atunci?”
Pe urmă, după Revoluție, am înnebunit cu toții, iar după asta, mama s-a prăpădit, în ’94. Aveam 33 de ani atunci. Aș putea să caut pe la arhive, dar nu mă mulțumește să găsesc doar niște date. Eu voiam povestiri, pentru că mama povestea frumos.
„Am avut toate meseriile din lume”
M-am însurat, viața a decurs cum a decurs şi a fost bine. Mulțumesc lui Dumnezeu că am o nevastă şi suntem de 46 de ani împreună. Am făcut apoi munci necalificate, calificate, la negru, am muncit continuu, iar de pictat, pictam foarte rar, sâmbăta, duminica, când aveam timp, pentru că trebuia să-mi câștig pâinea de zi cu zi. Era greu. Îmi ziceam „Hai, gata, termin lucrarea asta (pe șantier, n.r.) și pe urmă gata, mă apuc doar de pictură.” Și, la un moment dat, am pus punct și am zis: „Gata, că nu mai am timp. Îmbătrânesc!”
Trebuia să fac facultate, era visul meu. Și mai e o chestie, care cred că e mentalitate românească, și probabil estică, asta cu „vrei carieră, trebuie să ai facultate”. Auzeam lumea cum spunea în sala de expoziție: „E talentat, dar păcat că e amator.” Și mă durea chestia asta.
Când am dat la facultate, tata a fost un pic cam neîncrezător. A zis că o să ajung un pictor bețiv, dar s-a dus meșterul meu la el, Ion Brodeală, și l-a liniștit, spunându-i că sunt talentat, că ceea ce fac eu poate fi o capodoperă. Și atunci tata mi-a dat bani de culori și m-a lăsat în pace.
Pe mine facultatea m-a ajutat enorm, pentru că mi-a dat încredere în mine.
„Cu frica foamei”
Am ales pictura și am început să trăiesc din asta, dar tot cu frica foamei, știi? În ăia trei ani [de facultate, n.r.] am reușit și cu greu, și cu ușor. Când vindeam câte un tablou, eram cel mai fericit. Nu știam cum să împart banii mai repede. Asta era acum 20 de ani.
Îmi cumpăram multă mâncare, umpleam congelatorul, că nu știam dacă mai vând. Apoi, încet, lucrurile au început să meargă normal.
Au venit și bani vin din lucrări, dar umilindu-te cu prețuri mici, ca să faci lucruri mari. Eu nu vreau finanțările alea care durează foarte mult timp, pentru că eu nu mai am timp. Mi-a venit ideea, mă apuc de aia. Am prieteni care îmi dau culori pe datorie, care-mi dau pânză pe datorie, și le dau banii tot timpul, că asta se întâmplă de zeci de ani. Eu așa funcționez.
Și chiar am muncit. N-am lipsit de la facultate nici măcar o zi. Nevastă-mea se mai lua de mine: „La muncă nu te duceai așa”. ȘI acum, când mă duc la atelier, tot la fel: „Te duci ca nebunul acolo, pe vremea lui Ceaușescu nu te duceai așa la muncă.” Păi nu mă duceam, pentru că nu mă simțeam bine acolo și munceam ca un nebun. Nu mi-a plăcut niciodată să stau și să păcălesc munca. Eu chiar munceam.
Când am vrut să fac o expoziție, am început să apelez la amici. „Bă, cunoști pe cineva de acolo? Vreau să fac acolo”. Și, bineînțeles, a fost cu acord. Și am avut noroc tot timpul de înțelegere și un fel de simpatie.
Dacă ți se închide o ușă, bate la încă cinci; una ți se va deschide cu siguranță. Deci trebuie să fie și voința artistului, să nu rămână dezamăgit. Adică să nu zici: „Am fost respins o dată, de două ori sau de zece ori”, ci să crezi în tine și atât.
,,Îi vedem ca societate pe toți romii ori lăutari, fierari sau corturari”
Se întâmplă când te duci și le zici că ești pictor, ridică o sprânceană. Îi vedem, ca societate, pe toți romii ori lăutari, fierari sau corturari. Și e așa, ca și cum „Uite maimuța care pictează.” E dureros. Simți lucrurile astea din priviri. Problema e că nu se discută în școală. În primul rând, nu există în istorie că ei au fost deportați. Și când se mai vorbea în familie, era așa, în șoaptă.
De multe ori se mai întâmplă ca noi să muncim de două sau de trei ori mai mult, ca să dovedim că suntem buni. Uite, o chestie care mă doare: sunt ,,singurul pictor român de etnie romă. Nu, domnule, sunt pictor și atât. Pictura e universală. Spune, frate pictorul Raportoru. Punct.”
,Am avut perioade când am zis eu: „Nu sunt țigan.” Din cauza societății. Dar simt o altfel de bucurie de a trăi. Și parcă viața țiganului e mai intensă. Nu, nu vreau să fiu călcat și sugrumat. Eu sunt în atelier și fac ce vreau. Nu-mi place să fiu constrâns de ceva anume. „Fă asta, că merge.” Nu, domnule, fac asta, că-mi place mie sau că o simt.
Lucrările lui Eugen Raportoru au fost expuse la Academia de Arte din Londra, precum și în muzee din Oslo și Stockholm. În 2022 a reprezentat România la Bienala de la Veneția, sub egida Institutului European al Romilor pentru Arte și Cultură. A primit în 2024 Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Cavaler.
Hai să-ți spun un lucru: când ajutam la vitralii pe meșterul meu, (Ion Brodeală, n.r.), eu aveam vreo 25 de ani așa și am avut o perioadă de trei luni în care, de dimineață până seara eram la meșter, iar de la meșter mai mergeam la un concert, mai mergeam la câte un film bun, la o piesă de teatru. Dimineață iar la atelier și tot așa.
După trei luni de zile, mi-a venit cheful de un chiot, măi! Ai înțeles? Deci urla țiganul din mine! Prea multă viață frumoasă, clasică, știi? Adică chiotul, ca și la tine, probabil, când vrei să te mai duci la o discotecă, a venit pentru că simțeam nevoia de o descătușare, că m-am simțit strâns. E în noi chestia asta, nu moare niciodată chestia asta.
„E o aventură pentru mine pictura”
La atelier vin de obicei pe la 6–7 dimineața și nu știu când mai plec. Pot să plec și a doua zi dimineață. Stau și câte 24 de ore aici dacă am țigări și cafea. Eu lucrez tot timpul și, dacă dorește cineva să-mi cumpere o lucrare, îi arăt ce am. Deci am scăpat de nebunia asta (a lucrărilor la comandă, n.r.). Am mai făcut în tinerețe câte un portret la comandă.
Eu pictez „alla prima” (tehnică italiană în ulei realizată dintr-o singură aplicare, n.r.). Când am pânza albă în față, știu ce aș dori să fac, dar nu știu ce-o să iasă, pentru că las emoția să vorbească. Sunt un pictor emotiv. Încerc să duc figurativul spre abstract. Gândesc lucruri simple, de compoziție cromatică și de compoziție picturală de desen. Țin foarte mult la compoziție, la exprimare, la ce vreau să transmit și atât.
Eu nu știu nici când termin o lucrare. De multe ori mi se întâmplă să semnez lucrări și, pe urmă, să lucrez din nou, să revin, iar să revin și să nu mai semnez după aceea, să zic că mai am de lucru. Și când o văd după o săptămână, zic: „Asta e gata”. O și las nesemnată și, culmea, mi se întâmplă să vând lucrarea nesemnată și să mă roage omul s-o semnez.
E o aventură pentru mine pictura, și așa trebuie să fie. Eu așa cred. Eu nu sunt un pictor academist. Eu nici nu știu de unde încep lucrarea. Când o termin, cum o fac? E o nebunie și o aventură, bineînțeles. Aventura e cea mai frumoasă în artă.
„Je suis Mahala”
Eu am crescut odată cu lăutarii și mi-am propus să fac o cameră care arată perioada anilor 1980. Toată poezia asta a fost distrusă cu demolările din vremea lui Ceaușescu, în care s-au construit cartierele mamut în care erai înghesuit. Eu am trăit acele demolări și m-au marcat.
Acolo nu erau doar comunitățile de romi. O mahala, de fapt, e o comunitate în care trăiesc mai multe etnii și nu doar, sunt și clase sociale diferite: muncitori, medici, lăutari. Acolo se întâmplă lucruri minunate, în care se ajută oamenii între ei. Chiar dacă se ceartă astăzi, mâine se împacă. Dacă văd pe cineva un copil talentat, cei din jur încearcă să-l ajute, că observă ceva în acel copil și îl îndrumă la o școală unde poate să avanseze. Deci cam așa se întâmplă într-o mahala. În bloc nu mai există, te băgai undeva în cămăruța ta, te închideai și asta era. Adică s-a transformat într-o chestie închisă.
Lucrurile au pornit acum în 2024. Mi-a venit această idee ascultând muzică lăutărească și, cu un pahar cum îl am și acum, am zis: „Băi, să fac ceva în care să fie și lăutarii cu care crescusem, lăutarii magnifici, care acum chiar sunt geniali: Ionică Minune, Mieluță Bibescu.”
În expoziția ,,Je suis Mahala” am arătat cum au dărâmat casa, camera aceea mobilată în care se trăia, cu pătuț de copil. Pătuțul copilului a rămas încă neatins, pentru că, știi cum e, soarta face în așa fel încât pe copil îl ferește de cataclisme și așa mai departe. Am încercat eu o filosofie așa, mai neaoșă, mai pe înțelesul meu. Că fiecare dintre noi e un filosof în felul lui, cu siguranță.
Am vrut să fac un chef cu cină ca la o nuntă. Am pus ,,Cina cea de Taină”, interpretată de mine. Și apoi ce face omul? Se duce la toaletă – e un cordon ombilical pe care nu ai cum să-l ascunzi. Un lucru normal al vieții. Asta înseamnă viață. Veceul e viață. Adică n-am făcut blasfemie, nu e un lucru de care să ne ascundem după deget.
Și am zis că eu vreau veceul ăla din fundul curții, pentru că încă mai există în curțile din școli, să duc copiii acolo, și se mai întâmplă tot felul de nebunii.
Am făcut asta ca să construiesc o atmosferă și o realitate. Consider că n-am făcut blasfemie, cum m-au mai acuzat unii.
***
Din familie, toți frații sunt talentați, toți desenau foarte mișto. Îmi aduc aminte de desenele lor, dar eu am fost singurul care am pus culoare. Eu nu am copii, dar dacă aș avea, m-aș fi dăruit copiilor pentru că îi iubesc. Acum n-am cui să predau ștafeta, dacă vreun nepot chiar și-ar dori poate, dar eu nu vreau să-i chem, că nici pe mine nu m-a chemat nimeni. Eu le rupeam ușile artiștilor, înțelegi? Dacă văd că unul are chemare, chiar îl voi ajuta.
Dacă ar fi să dau un sfat tinerilor care vor să devină pictori, să-și vadă de treaba lor: să picteze. Să creadă în karma lor. Îl avem pe domnul Facebook: postează acolo, te vede lumea. Fă expoziții, să ai ceva de spus în expozițiile alea. Să știi că în artă, în arta românească, avem peste 2.000 de Ghenie. Dar el a avut o șansă.