31 martie 2026 este ultima zi în care Europa Liberă va mai publica vreun material în România. Publicația este urmașa Radio Europa Liberă, legendarul post de radio care, în timpul Războiului Rece, a fost o sursă de informație necenzurată pentru țările est-europene. În timpul regimului Ceaușescu, postul care emitea din orașe occidentale era ascultat clandestin în România, dar după 1990 a început și emisia locală. În 2008, aceasta a fost întreruptă, odată ce România a devenit membră UE, dar în 2018, odată ce s-au amplificat valurile de dezinformare, Europa Liberă a revenit în România, cu publicația online. Ca urmare a tăierilor bugetare decise de administrația Trump, redacțiile Europa Liberă din lume se închid treptat.
La finalul acestei călătorii, am vrut să înțelege mai bine ce pierdem. Am invitat un fost reporter tânăr al Europei Libere să stea de vorbă cu Liviu Tofan și Sabina Fati – jurnaliști din două generații diferite, care au jucat roluri cheie în viețile redacției.
Nu mai țin minte când am spus ultima oară „Bună ziua, sunt Norbert Nemeș și vă sun din partea Europei Libere”. Și nici nu știam neapărat că va fi ultima. Știam că finalul urmează să vină – știrea fusese deja dată – dar de fiecare dată aveam impresia că mai prind încă un material.
Câteodată îmi doream să se termine „my RFE/RL era”. Simțeam că nu fac față deadline-urilor, că nu mă potrivesc în redacție și că, pe scurt, nu mai pot. Dar acum, când activitatea Europei Libere se încheie oficial, parcă aș mai fi stat puțin. Sfârșitul vine cu un fel de gol în stomac și un nod în gât. Ca și cum pierzi pe cineva. Deși, de fapt, nu moare nimeni.
Unele dintre primele amintiri pe care le am despre Europa Liberă vin din perioada în care mă pregăteam pentru bacalaureatul la istorie; nu-mi amintesc să se fi vorbit prea mult în familie nici despre comunism, nici despre Europa Liberă, așa că am aflat relativ târziu ce era, de fapt, postul de radio și care era misiunea lui.
Apoi, pe fast-forward, terminasem facultatea și îmi căutam un loc de muncă. La un moment dat am dat peste un anunț de internship pentru serviciul român al Radio Free Europe. Am aplicat, dar o vreme am fost convins că aplicația mea – scrisă într-o engleză chestionabilă – a ajuns în spam.
N-a fost cazul. După un interviu cu directoarea serviciului, Elena Vijelie Tănase, am început, în plină pandemie, să lucrez ca reporter pentru Europa Liberă. Nu mai țin minte cui i-am dat ultimul telefon pentru un interviu, dar îl țin minte pe primul: către o asociație de pompe funebre. Departe de a fi cel mai fericit apel.
Din octombrie 2021, până de curând, am ajuns la aproape 200 de articole. Rămân pe site. Cineva sigur va mai intra din când în când pe el.
Am sărit garduri, am ratat deadline-uri, am învățat din mers și am prins și o nominalizare la Superscrieri (2023) pentru un reportaj despre o familie care a oferit adăpost refugiaților ucraineni. Am scris despre istoria recentă – despre femei în comunism, despre cartiere întregi rase și înlocuite de ambiții dictatoriale, despre îndoctrinarea politică de la vârste mici și despre viața din căminele comuniste. Am scris și despre cei care ne înconjoară: oameni fără adăpost, femei în fotbal, tineri în politică, dar și despre poveștile celor care au fugit de războiul de la graniță.
De fiecare dată când mă blocam, apărea vreun coleg: cu un contact, cu o idee, cu un „sună-l pe x”, cu ajutor pe video, cu o corectură la timp.
Dincolo de tot ce a însemnat Europa Liberă ca instituție – și asta se va vedea mai bine în poveștile celor care au construit-o – pentru mine se pierde și primul loc în care am învățat meseria. De care nu credeam că o să mă atașez atât.
În același timp, e greu să nu te uiți la imaginea de ansamblu. În Statele Unite, odată cu revenirea lui Donald Trump în prim-plan și cu schimbările de direcție, instituții precum U.S. Agency for Global Media au intrat din nou în discuții legate de finanțare și priorități. Nu e ceva nou, dar situația pare mai apăsată acum.
În regiune, Europa Liberă s-a retras deja din unele țări, precum Ungaria sau, mai nou Bulgaria. Iar dacă te uiți la ce se întâmplă pe plan intern, lucrurile nu indică nici ele foarte multă stabilitate. În ultimii ani, au dispărut sau s-au oprit proiecte precum DoR, Panorama sau VICE.
Nu toate din aceleași motive, dar sentimentul e cam același: locurile în care poți să stai, să documentezi, să faci lucrurile pe îndelete, par din ce în ce mai puține.
Am detestat mult timp portocaliul din logo-ul Europei Libere. Acum, cred că o să-mi fie dor de el. O să-l păstrez, cumva, printr-un creion furat din redacție – bucata mea de portocaliu care rămâne.
„Cel mai important fenomen mediatic din perioada comunismului”
Pentru generațiile care au prins comunismul, Europa Liberă a fost o voce care venea din afară și intra în case pe unde putea. Se auzea printre bruiaje, pe frecvențe schimbate des, ascultată cu volumul mic. În România anilor ’50-’80, în plin regim comunist condus de Gheorghe Gheorghiu Dej, respectiv Nicolae Ceaușescu, informația trecea prin filtrul Partidului, presa și radioul fiind controlate de stat și folosite ca instrumente de propagandă.
Pentru România, emisia începuse în 1950, din München, unde funcționa sediul central al Radio Free Europe pentru Europa de Est, finanțat și susținut de Statele Unite în contextul Războiului Rece, de unde transmitea constant către o țară închisă informațional.
***
În anii ’70 și ’80, pentru mulți români, postul devenise un punct de reper, iar vocile unor jurnaliști precum Noel Bernard, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca sau Cornel Chiriac, care difuzau știri, comentarii și analize absente din presa oficială, erau ascultate constant.
În acest context, l-am întrebat pe Liviu Tofan, jurnalist al Europei Libere, plecat din România în 1973, la 25 de ani, și ajuns în Germania de Vest, unde a lucrat în redacția de la München, cum i-ar explica asta unui tânăr de vârsta pe care o avea el atunci. Nu a încercat să simplifice.
„Ar fi foarte greu. S-au schimbat profund atât de multe lucruri de atunci, de la radio, la sistemul politic, la tot ce vrei, încât ar fi o sesiune lungă de explicat. E o problemă pe care mi-am pus-o și când am scris «Ne-au ținut în viață»”.
Cartea, în care a documentat istoria Europei Libere, bazată pe arhive și mărturii din interiorul redacției, spune el, a fost încercarea de a pune ordine într-o istorie complicată. Când discuția se mută spre un rezumat al experienței Europa Liberă în câteva cuvinte, răspunsul vine altfel, mai concentrat.
„Aș recurge la niște citate și aș reproduce afirmațiile unor oameni poate mai obiectivi și mai pricepuți decât mine, care au spus, de pildă, că Radio Europa Liberă a fost cel mai important fenomen mediatic românesc din perioada comunismului”.
De aici, explicația merge mai departe, spre rolul mai larg al postului.
„Pe de altă parte, Europa Liberă a fost numită cea mai eficientă armă a Războiului Rece. Asta în plan geopolitic. Și știu că anul 1989, al eliberării de comunism în Europa, nu s-ar fi produs atunci și așa cum s-a produs fără Europa Liberă. A fost esențială această instituție, pe care Statele Unite au întreținut-o și sprijinit-o zeci de ani, pentru a realiza ce și-a propus”.
În interiorul redacției, spune el, obiectivul părea greu de atins, iar munca de zi cu zi nu dădea impresia că ar putea schimba cursul istoriei.
„Ca într-un vis, Europa Liberă, denumirea instituției, era programul ei – eliberarea Europei de comunism. Lucru care, mărturisesc că nu l-am crezut posibil nici noi, care eram acolo, la Europa Liberă. Adică nu intra în orizontul nostru atingerea acestui obiectiv. Ni se părea ceva nerealizabil. Dar, în cele din urmă, a fost a dream come true, cum s-ar spune”.
Apoi, l-am întrebat cum ar fi arătat România fără Europa Liberă.
„Era și așa destul de disperată România, chiar și cu Europa Liberă. Am văzut în decembrie ‘89 cum s-a manifestat acea disperare a românilor, nu? Așa că, fără Europa Liberă, nici nu știu cât de teribil ar fi fost. Poate ceva gen Coreea de Nord de astăzi. Poate așa ar fi fost”.
Europa Liberă din interior: multă presiune și un declin care a venit încet
Parcursul lui Liviu Tofan în redacție a fost rapid. În 1980, la 32 de ani, a preluat conducerea redacției de știri – iar buletinele de știri erau emisiunile cea mai ascultate ale postului. Era, practic, în punctul în care decidea zilnic ce ajunge în țară și cum ajunge, într-un moment în care fiecare informație conta.
„Responsabilitatea a fost foarte mare și am resimțit-o destul de acut. Eram cel mai tânăr șef din toată Europa Liberă. M-a promovat Noel Bernard, care a crezut în mine. Asta m-a motivat foarte mult, dar a pus și foarte multă presiune pe mine, să fiu la înălțimea așteptărilor lui”.
Presiunea nu rămânea doar în redacție. Se prelungea în afara programului, în nesiguranța constantă că deciziile luate sunt cele corecte. Într-un loc în care miza era atât de mare, îndoiala făcea parte din fișa postului.
„Am avut coșmaruri multă vreme, dacă fac bine ce fac și pot să fac ce trebuie să fac. Altfel, Europa Liberă a fost, pentru mine, cea mai importantă experiență profesională din viața mea”.
Dincolo de tensiune, rămâne și sentimentul că a făcut parte din ceva care depășea meseria în sine. Pentru el și pentru colegii lui, Europa Liberă însemna participare directă la un moment istoric mult mai măreț, pentru care este se simte îndatorat și în prezent.
***
După 1989, contextul s-a schimbat rapid. România intra într-o perioadă de tranziție, iar Europa Liberă trebuia să-și găsească un loc într-un peisaj media complet diferit. Redacția funcționa în continuare din străinătate, dar în 1991 a fost deschis și un birou la București, ca parte a încercării de a se apropia de realitatea din țară. În acest context, Liviu Tofan a început să lucreze direct din România, ca director al postului, după aproape decenii la München. Pentru el, următorii ani au fost marcați de încercări și frustrări.
„A fost o perioadă tristă pentru mine, văzând că Europa Liberă nu reușește să facă tranziția, să se adapteze la noile condiții din Europa Răsăriteană, din România. Încă de când au creat redacția din București, am încercat să conving managementul să transfere întreaga redacție la București, să devenim un post de radio românesc, pentru că nu mai avea nicio justificare prezența noastră în Occident”.
Planul nu a mers mai departe. Decizia a rămas în altă parte, iar explicațiile nu au fost niciodată pe deplin clare pentru el.
„A fost destul de trist să văd cum de la notorietatea extraordinară pe care o aveam în 1990 și aprecierea extraordinară din partea românilor, toată Europa Liberă s-a dus încet-încet pe apa sâmbetei”.
Declinul nu a fost brusc, ci treptat, vizibil în timp. Mutarea sediului din 1995, de la München la Praga, a marcat o schimbare clară de statut și de influență.
„Europa Liberă nu a reușit să facă tranziția și să rămână ce a fost cândva. A fost o victimă a propriului său succes”.
„Jurnalismul de calitate este la marginea orizontului publicistic”
Pe finalul interviului cu Liviu Tofan, discuția ajunge la o dublă pierdere: cea din anii ’90 și cea de acum. Despre trecut vorbește ca despre o oportunitate ratată – momentul în care Europa Liberă nu și-a găsit locul. „Nu am știut să ne integrăm în noul peisaj românesc”, spune el, adăugând că, deși misiunea inițială fusese îndeplinită, postul ar fi putut continua ca reper de presă.
Accentul cade, însă, pe prezent.
„Pierdem o redacție independentă. O redacție unde se practică standardele de jurnalism, de calitate, și care nu depinde de publicitate, nu este comercială, nu depinde de subvențiile mai mult sau mai puțin clandestine din partea nu știu cui”.
Felul în care vorbește despre pierdere duce mai departe decât închiderea unei redacții: dispare și un tip de jurnalism care se găsește tot mai greu.
„Europa Liberă e o redacție cum nu sunt multe altele. Jurnalismul de calitate, la noi în țară, este la marginea orizontului publicistic. Slavă Domnului, că mai există, dar din ce în ce mai puțin. În presa mainstream, din păcate, aproape că nu mai apare”.
2018: revenirea Europei Libere și miza investigațiilor
După închiderea biroului din București în 2003 și oprirea oficială a Serviciului Românesc în 2008, Europa Liberă a revenit în România în 2018, pe platforme digitale, într-un moment în care independența presei era pusă sub semnul întrebării, iar dezinformarea devenea tot mai prezentă. Relansarea a fost coordonată de Sabina Fati, care mai lucrase pentru Europa Liberă în anii ’90 și continuase ca freelancer pentru serviciul din Republica Moldova.
Revenirea a însemnat, în cazul de față, reconstrucția aproape de la zero, cu o direcție clară încă de la început.
„Când am redeschis redacția, în 2018, ideea mea era că Europa Liberă ar trebui să facă investigații. Aveam bani și aveam acest scop – ceva ce în România se face foarte greu: investigații juridice, economice, despre ce se întâmplă pe dedesubt, unde ceilalți nu au resurse să ajungă”, spune Sabina Fati.
Miza mergea dincolo de investigații și ținea de felul în care funcționează statul și de rolul presei în acest proces.
„Din acest punct de vedere, eu cred că Europa Liberă ar fi fost în continuare necesară, tocmai pentru că noi nu avem încă un stat de drept suficient de funcțional – și pentru că astfel de investigații există, dar sigur că cu cât sunt mai multe, cu atât mai bine. Da, avem nevoie de cât mai multe instituții media care să ajute România să devină un stat de drept”.
Pentru Sabina Fati, Europa Liberă înseamnă și o linie de transmisie între generații, legată de oamenii care au construit postul și de felul în care au înțeles jurnalismul.
„Europa Liberă a avut această istorie a egalului, a libertății, a construcției democratice, a vorbirii unei limbi românești, unei limbi curate. Și toți cei care au construit și care au fost mentorii mei – pe unii i-am cunoscut, pe unii, nu – mentorii mei spirituali și culturali, și de la care am învățat ascultând Europa Liberă, sigur că ei sunt în continuare acolo”.
În perioada de aproape doi ani în care a condus redacția, Fati a încercat să păstreze și o legătură cu forma clasică a postului. Motivul era unul pragmatic.
„Împreună cu un coleg, am făcut o arhivă audio, care poate fi găsită, în speranța că, la un moment dat, Europa Liberă va reveni ca radio. Încercam să-i convingem atunci pe americani – încă nu începuse războiul – și le spuneam că, dacă ar începe și s-ar întâmpla nenorociri, internetul ar cădea și am avea din nou nevoie de radio, pentru că radio poate ajunge oriunde”.
„E sfâșietor” – despre a doua închidere a Europei Libere
Pe final, discuția cu Sabina Fati se strânge în jurul prezentului și gravitează în jurul a ce dispare acum, concret, din peisajul media. Pentru ea, pierderea începe cu o voce independentă.
„Pentru că Europa Liberă nu avea partipriuri. Îmi aduc aminte că Nestor Rateș (n.r.: fost director al Serviciului românesc și corespondent al Europei Libere la Washington) ne spunea că Europa Liberă e un post echilibrat, dar asta nu înseamnă că nu avem păreri. Pentru că atunci când ești într-un război, întotdeauna cineva e agresorul și celălalt e victima. Și trebuie să fii de partea victimei”.
În același timp, dispare și un spațiu de lucru – unul în care, spune ea, lucrurile funcționau altfel decât în multe redacții din țară. Un loc în care puteai să faci investigații, să lucrezi fără presiuni, fără telefoane, fără intervenții din afară.
„Pierdem posibilitatea unei noi redacții, care putea să adune în jur mai mulți oameni dedicați investigațiilor. A fost tot timpul un loc în care nu a existat niciun fel de cenzură. Eu n-am cunoscut niciodată niciun fel de cenzură acolo, nici înainte de 2003, și nici după aceea, cu atât mai puțin”.
În spatele acestui tip de libertate exista, însă, și o fragilitate constantă. Europa Liberă a funcționat mereu cu această incertitudine, chiar dacă din exterior părea o instituție stabilă.
„Nestor Rateș ne povestea că, în Statele Unite, în fiecare an exista o dezbatere în comisiile de specialitate – dacă trebuie închis sau nu departamentul românesc sau alte departamente. Și exista cumva mereu această sabie a lui Damocles”.
De aici, pierderea se vede și altfel. Ține de jurnalism și de oamenii care au lucrat acolo, dar și de ceva care a contat pentru multă lume, de-a lungul timpului. A revenit într-un moment tensionat și, spune ea, mai avea încă un rol de jucat.
„Pierdem un simbol care ne-a adus optimism în vremuri complicate și care s-a redeschis în perioada Dragnea. Asta a fost atunci, perioada în care Liviu Dragnea făcea acele mitinguri anti Soros, în care vorbea despre o democrație de tip Viktor Orban”.
Din punctul de vedere al Sabinei Fati, lucrurile nu se încheiase. Sarcinile Europei Libere nu erau finalizate și redacția mai avea suficiente obiective de atins. Și poate că aici se vede cel mai clar felul în care se leagă toate: scopul, oamenii, contextul, prezentul.
„Fiecare dintre noi își asumă o misiune când face jurnalism, își propune anumite lucruri. Europa Liberă avea misiunea de a menține lumina democrației și a statului de drept aprinsă. Îmi pare rău, e sfâșietor în multe feluri, mai ales că e a doua închidere”.
Imaginea principală: Centrul de emisie Radio Free Europe, Munchen. Sursa: RFE, via Liviu Tofan
