Libertatea presei nu dispare dintr-odată. Se erodează lent, pe etape: prin legi ambigue, discursuri care instigă împotriva jurnaliștilor, apoi tăcere, propagandă și chiar arestări. În multe locuri din lume, jurnalismul independent a devenit o formă de rezistență, față de un regim, un lider sau, uneori, chiar față de o întreagă cultură politică care tratează adevărul ca pe o amenințare.
În România pare că ne-am relaxat, după două runde de alegeri prezidențiale în timpul cărora am dansat intens pe marginea prăpastiei iliberalismului. Pericolul, de fapt, n-a trecut deloc, ba chiar riscă să ne „ia din nou prin surprindere”, data viitoare fără cale de scăpare, la următorul tur de scrutin. Ca să vedem ce putem face să nu ajungem acolo, am vorbit cu cinci jurnaliști din țări unde presa a fost deja pusă sub asediu. I-am întrebat cum se simt făcându-și onest meseria, zi de zi, în contexte nedemocratice, ce îi motivează să continue și, mai ales, cum s-a ajuns aici? A fost un proces lent de alunecare spre autoritarism sau un moment de ruptură clară, în care țara lor s-a îndepărtat de democrație?
Ungaria a fost printre primele țări membre UE care a adoptat deschis modelul iliberal: presa independentă a fost marginalizată treptat, în timp ce guvernul Fidesz a consolidat un sistem mediatic loial lui Viktor Orbán. În Georgia, partidul pro-rus de guvernământ Visul Georgian a pus capăt parcursului european al țării anul trecut și a escaladat represiunea împotriva protestatarilor și jurnaliștilor, culminând cu adoptarea unei legi draconice care limitează libertatea presei. În Turcia, transformarea a fost treptată, dar sistematică: de la presiuni și epurări până la închiderea în masă a instituțiilor media și acuzarea jurnaliștilor de „terorism” sau „dezinformare”. Polonia traversează un deceniu de guvernare conservatoare, în care televiziunea publică s-a transformat în aparat de propagandă și organizații fidele regimului au direcționat fonduri publice către propagandă în folos propriu. Iar în Statele Unite sub al doilea mandat Trump, polarizarea extremă a dus la atacuri directe asupra presei din partea autorităților și la subminarea instituțiilor media publice.
Dincolo de diferențele dintre toate aceste contexte, mărturiile de mai jos sunt străbătute de un fir roșu: hotărârea de a rămâne în presă, chiar și atunci când alegerea asta devine riscantă. A fi jurnalist în astfel de condiții nu mai e doar o profesie, ci o armă de apărare a adevărului – au spus-o toții cei pe care i-am întrebat, fiecare în felul său. Presa liberă e printre primele ținte atunci când o democrație începe să se clatine. Dar e și una dintre ultimele redute.
Ungaria: „Cu cât încearcă mai mult să ne reducă la tăcere, cu atât știm mai clar că munca noastră are impact”
Pentru Ungaria, totul a început de fapt în România, în 2014, când, în discursul său anual de la Băile Tușnad, Viktor Orbán a anunțat că democrația a eșuat, iar noua normă se numește iliberalism. Eu terminam liceul pe-atunci, așa că realitatea politică în care am pășit ca tânără adultă era deja plină de contradicții. Generația mea plănuia să-și trăiască viața departe de trecutul sovietic al țării, în timp ce generația părinților și bunicilor noștri încă se obișnuia cu ideea de democrație. Dar democrația maghiară nu avea prea multe șanse. Viktor Orbán, pe când încă era un tânăr plin de aspirații, îi trimitea pe ruși înapoi la ei acasă. Facem un salt în timp până-n zilele noastre, când tot el invită propaganda rusă în țară. Au fost multe momente în care ne-am gândit că Fidesz, partidul de guvernământ, nu va îndrăzni să depășească anumite limite, dar a îndrăznit întotdeauna, iar noi ne-am readaptat realitatea la legile care ne-au furat, rând pe rând, drepturile.
Ca tânără jurnalistă, am fost forțată să fiu creativă de la bun început, pentru că știam că politicienii nu vor vorbi cu mine și că a fi jurnalistă în Ungaria este un act de rezistență în sine. Îmi iubesc țara și nu vreau ca politicienii naționaliști de dreapta să-mi fure asta. Cu toate acestea, în perioada premergătoare alegerilor parlamentare din 2026, Fidesz face tot posibilul. Recent introdusa „Lege a transparenței” este un proiect legislativ similar legii împotriva agenților străini pe stil rusesc. Dacă va fi adoptată în toamna aceasta, jurnaliștii nu se vor confrunta doar cu un limbaj dezumanizant și provocări retorice din partea politicienilor de frunte, ci și cu obstacole legale în a-și face treaba. Continuăm, pentru că este de datoria noastră să creăm jurnalism bazat pe fapte, să informăm societatea și să dezvăluim nedreptatea acestui regim politic. Cu cât încearcă mai mult să ne reducă la tăcere, cu atât știm mai clar că munca noastră are impact. Știu că o mare parte din viața mea a fost condusă de acest regim iliberal, dar mai știu și că timpul este de partea mea și cred într-un viitor democratic pentru Ungaria. (Noémi Martini, reporteră HVG.hu)
Georgia: „Este o onoare să rămânem în țară și să muncim din greu pentru profesia noastră”
Transformarea țării mele într-un regim iliberal a fost un proces, și încă unul lung. Pur și simplu speram că fiecare pas către autoritarism va fi ultimul sau că indignarea publică îi va face să bată în retragere. Cu toate acestea, presiunea asupra presei libere creștea, iar drepturile omului erau din ce în ce mai flagrant încălcate. Anul trecut, parcursul către autoritarism a culminat pe 28 noiembrie, odată cu decizia guvernanților de a stopa eforturile Georgiei de aderare la Uniunea Europeană.
Așadar, putem spune că a fost un proces pe care speram că-l putem răsturna, dar acea decizie a guvernului a pus, în cele din urmă, capăt democrației liberale în Georgia. S-a manifestat prin reprimarea violentă a protestelor începute după această schimbare de situație, prin deteriorarea bruscă a legislației, escaladarea persecuției asupra jurnaliștilor etc.
Chiar și după întreg procesul care se îndrepta clar către această realitate, tot a fost un real șoc. Dar cu ajutorul poliției, propagandei și instituțiilor erodate, partidul Visul Georgian a reușit să supraviețuiască unui val uriaș de oprobriu public, pe care nici nu ni-l puteam imagina acum câțiva ani. Astfel, un proces lung și lent ne-a adus la o decizie luată peste noapte, de a instaura oficial autoritarismul în țară.
Chiar și acum, când partidul de guvernământ încearcă să suprime presa independentă și libertatea de exprimare în țară, noi, jurnaliștii, luptăm în fiecare zi pentru a supraviețui și a ne continua munca. Am asistat deja la diferite moduri de represiune. Brutalitatea poliției împotriva jurnaliștilor, bărbați neidentificați care ne atacă sub ochii poliției, discursuri de ură și propagandă, atacuri verbale zilnice din partea autorităților; cel mai eficient mod, aș zice eu, este legislația care reprimă presa din ce în ce mai mult, zi după zi.
Jurnalismul nu rămâne o simplă profesie pentru noi, ci o alegere de viață, un aspect fundamental al luptei pentru libertatea de expresie, pentru drepturile omului și pentru a fi vocea celor asupriți. Pentru mine, jurnalismul este la fel peste tot în lume. Nu pot să-mi imaginez oameni care aleg această profesie strict pentru salariu sau pentru un stil de viață confortabil. Mai ales aici, unde jurnaliștii sunt mai necesari ca întotdeauna, este o onoare să rămânem în țară și să muncim din greu pentru profesia noastră și pentru oamenii care au nevoie de noi. (Aleksandre Keshelashvili, jurnalist și fotojurnalist pentru publicația online Publika)
Turcia: „Presiunea guvernamentală își poate schimba oricând direcția, iar guvernul poate găsi întotdeauna un nou «dușman»”
Ideea că Turcia a trecut de la o democrație funcțională, deși defectuoasă, la un regim iliberal este contestată. Unii consideră că primul deceniu la putere al lui Erdoğan a fost o perioadă de progres semnificativ, prin comparație cu guvernele de coaliție instabile din anii 1990, invocând ca argumente progresul în procesul de aderare a țării la UE din anii 2000, precum și recunoașterea de către stat a problemei kurde și inițierea unui proces de pace pentru a o rezolva.
Dar, în același timp, chiar și în acea așa-numită perioadă democratică au avut loc evenimente care au pus bazele „iliberalismului” – inclusiv politici care au subminat sindicatele, eforturi de a reduce rolul femeilor în societate la cel de mame, o presiune editorială sporită asupra instituțiilor media și un val de arestări de jurnaliști.
Autoritarismul s-a accelerat și mai mult în urma tentativei de lovitură de stat din 2016 [prin care o facțiune din Armata Turciei a încercat să înlăture regimul Erdoğan, n.red.]. În timpul epurărilor ulterioare, nu doar grupul din spatele tentativei de lovitură de stat a devenit țintă, ci și grupările de stânga și cele pro-kurde. Apoi, a urmat transformarea Turciei într-un regim prezidențial.
Cu toate astea, în ultimii doi sau trei ani, am observat și o creștere remarcabilă a influenței presei pro-opoziție și independente, în ciuda presiunii continue la care este supusă. În urmă cu doisprezece ani, protestele masive din Parcul Gezi, la care au participat milioane de oameni, nu au fost reflectate aproape deloc la TV. În urmă cu doar trei luni, protestele în sprijinul primarului Istanbulului, acum suspendat, au fost transmise aproape non-stop de canalele pro-opoziție, care au ajuns de data asta la publicul larg.
De asemenea, asistăm la un nou pas către rezolvarea problemei kurde. Deși regimul politic își menține natura autoritară, guvernul se așează acum la masă cu liderul PKK pentru a aborda una dintre cele mai vechi probleme cu care se confruntă republica.
Per total, cred că ultimii 20 de ani din Turcia sunt prea complecși pentru a fi reduși la o simplă narațiune „de la liberal la iliberal”.
În acest context, e greu de zis c-ar fi ușor să rămâi jurnalist onest în Turcia. În ultimii ani, o serie de reglementări legale au oferit autorităților o gamă largă de instrumente pentru a suprima vocile disidente, atât în mass-media tradiționale, cât și în rețelele sociale.
De exemplu, chiar dacă publici un reportaj bazat pe informații provenite de la surse bine informate și autorizate, poți fi pus sub urmărire penală pentru „răspândirea dezinformării”, dacă afirmațiile surselor tale se dovedesc a fi false. Iar canalele cu afinități față de opoziție pe care le-am menționat anterior se confruntă în mod regulat cu sancțiuni din partea autorității media a țării. Adesea, aceste sancțiuni nici măcar nu vizează critici dure la adresa regimului, ci simple comentarii.
Incriminarea activității profesionale a jurnaliștilor prin acuzații precum cea de „terorism” a început în anii 2010 și a vizat inițial reporterii naționaliști seculari. De la jumătatea anilor 2010 încoace, atenția s-a mutat către instituțiile media apropiate mișcării kurde și a dus la încarcerarea a zeci de jurnaliști.
Mai recent, au început să fie vizate chiar și figuri populare din mass-media mainstream. Un bine-cunoscut jurnalist și expert a fost reținut și apoi arestat chiar weekendul trecut.
După arestarea primarului Istanbulului în martie 2025, Sözcü TV, unul dintre cele mai urmărite posturi din țară, a fost sancționat cu suspendarea totală a transmisiei timp de 10 zile, pentru că acoperise protestele de stradă. O instanță a anulat ulterior decizia, dar este evident că spațiul pentru libertatea presei se micșorează. Presiunea guvernamentală își poate schimba oricând direcția, iar guvernul poate găsi întotdeauna un nou „dușman”.
La bianet, cea mai veche publicație independentă de știri din Turcia, trei dintre colegii noștri au fost reținuți în ultimii doi ani și s-au confruntat cu procese. Mulți jurnaliști independenți se duc la culcare în fiecare seară știind că ar putea fi săltați într-o razie în zorii zilei. Totuși, cumva, reușesc să reziste și continuă să-și apere profesia. (Volga Kuşçuoğlu, editor de limbă engleză la Bianet.org)
Polonia: „E un sentiment oribil să vezi cum propaganda statului ia în colimator diverse grupuri și să știi că și tu poți fi vizat într-o zi”
După ce guvernul de dreapta al Poloniei a început să încalce principiile statului de drept, primul sentiment a fost de neîncredere. „Nu pot pur și simplu să ignore regulile constituționale. Nu pot pur și simplu să ignore avertismentele de la Bruxelles și verdictele Curții Europene de Justiție, suntem în Uniunea Europeană”, m-am gândit. Apoi, mi-am dat seama că, având o majoritate parlamentară și un președinte care îi susține, da, pot de fapt să încalce procedurile și să ignore toate criticile, atât interne, cât și externe.
Evoluția țării mele către un regim iliberal a fost un proces, deși am putea sublinia câteva momente cheie, în care a devenit clar cât de serios și hotărât era guvernul de dreapta. Unul dintre acele momente a fost ziua în care au înlocuit angajații cu experiență din presa de stat cu jurnaliști prietenoși cu politicienii de dreapta, transformând astfel mass-media publică într-un instrument de propagandă de prost-gust. Un alt moment a fost când s-a dezvăluit că Fondul pentru Justiție, un fond public, creat pentru a sprijini victimele criminalității, este folosit pentru a transfera bani publici către organizații catolice, naționaliste și pro-guvernamentale. Nu doar că au ignorat vocea opoziției (deci a unei jumătăți din societate, la propriu), ci au folosit taxele tuturor contribuabililor pentru a consolida propaganda sistemului.
Când au reușit să schimbe legea anti-avort într-una și mai dură, care interzice, practic, avortul în Polonia, și apoi au ignorat sau au suprimat marșurile de protest ale femeilor, s-a născut sentimentul de furie și neputință. Nu este deloc ușor să vezi cum oamenii protestează pe străzi, iar poliția îi adună și îi forțează să rămână pe loc ore întregi sau îi arestează pe cei mai activi, iar apoi prim-ministrul vorbește despre niște „vandali” care fac mizerie, în timp ce majoritatea polonezilor sunt foarte mulțumiți de acțiunile guvernului. În plus, e un sentiment oribil să vezi cum propaganda statului ia în colimator diverse grupuri – femei, persoane LGBT, migranți – și să știi că și tu, ca om de stânga, poți fi vizat într-o zi.
În meseria de jurnalist mă menține sentimentul de a face ceva care contează. Când lucram cu normă întreagă pentru publicații de stânga, dar și mai târziu, ca freelancer, am relatat adesea despre evenimente pentru care alte mass-media aveau puțin interes sau despre știri străine care, de asemenea, atrăgeau o atenție foarte limitată din partea mass-media mainstream de limbă poloneză. Chiar am simțit că au nevoie de mine oamenii care au protestat, care au luptat pentru drepturile lor, care au făcut greve – și care au fost adesea ignorați de ambele tabere ale principalului conflict politic, și de suveraniștii aflați la guvernare și de opoziția pro-europeană, care a criticat guvernul pentru încălcarea statului de drept, dar a rămas indiferentă față de problemele sociale. De asemenea, credința mea a fost că oamenii au dreptul să fie informați pe bune și, prin urmare, am avut o sarcină de care să mă achit – să contribui la răspândirea acestor informații. Acest sentiment mă motivează încontinuu. (Małgorzata Kulbaczewska-Figat, jurnalistă, co-creatoare a proiectului Cross-Border Talks)
SUA: „Faptul că știu că avem un scop bine definit în tot acest haos mă menține motivat”
E o perioadă neliniștitoare să fii jurnalist în America, mai ales dacă munca ta este să scrii despre mass-media.
Autoritățile federale de reglementare au lansat anchete motivate politic asupra unor emisiuni precum 60 Minutes [emisiune TV de investigații cu o tradiție de 57 de ani, n.red.] și au amenințat în mod repetat alte publicații care încearcă să tragă guvernul la răspundere. Pare o încălcare evidentă a protecției libertății de exprimare prevăzute de Primul Amendament și totuși continuă să se întâmple. Din ce în ce mai mult, pe zi ce trece. Cât de departe vor merge?
Apoi, există amenințările la adresa presei publice. Președintele și legiuitorii conservatori ar putea reuși în curând să reducă finanțarea federală pentru Radiodifuziunea Publică Națională și Sistemul Public de Radiodifuziune, despre care republicanii susțin de mult timp că sunt părtinitoare împotriva lor. Aceste atacuri, în mod special, mă sperie. Nu doar pentru că emisiunea mea se bazează pe această finanțare, ci și pentru că ar putea duce la dispariția ecosistemelor de știri locale în locuri unde au rămas deja prea puține.
Eu sunt un om destul de sensibil și e dureros și greu de analizat și digerat să văd că se-ntâmplă lucrurile astea în domeniul meu și în țara mea. Chiar dacă e meseria mea să urmăresc știrile, există o limită a cât pot suporta. În unele zile petrec ore-n șir citind articole, dar puține informații îmi rămân în minte. În alte zile mă trezesc că ignor complet subiectul.
Toată această agitație politică a făcut să pară că munca mea la On the Media, o emisiune de analiză de știri, are o miză mai mare ca niciodată. Ascultătorii noștri sunt super implicați în acest moment. Mulți ne-au scris să ne mulțumească pentru munca noastră și să ne spună cât de ancorați îi face să se simtă. Mesajele astea chiar îmi ridică moralul. Faptul că știu că avem un scop bine definit în tot acest haos mă menține motivat. De asemenea, sunt recunoscător că lucrez pentru o emisiune care nu se dă în lături să dea unde doare; am senzația că alți jurnaliști nu se bucură de aceeași libertate. Sper să privesc în urmă la perioada asta și să simt că emisiunea noastră s-a ridicat la înălțimea momentului. (Micah Loewinger, realizator radio WNYC)
Răspunsurile au fost traduse din limba engleză și ușor editate pentru claritate.
Fotografie principală de Ioan Stoleru. București, decembrie 2024.
