Carte / Idei

Exclusiv: „21 de lecții pentru secolul XXI”, de la Yuval Noah Harari

de Yuval Noah Harari, ilustrații de Sorina Vazelina

Publicat pe 19 septembrie 2018

Ultima carte a istoricului israelian Yuval Noah Harari este o colecție de eseuri despre cele mai importante teme ale agendei globale actuale: de la naționalism și terorism, până la invazia de știri false și ascensiunea lui Donald Trump. Ca și în cărțile lui anterioare, „Sapiens. Scurta istorie a omenirii” și „Homo Deus. Scurtă istorie a viitorului”, Harari e la fel de percutant și clar în felul în care-și expune ideile.  Homo sapiens este o specie „a cărei putere depinde de crearea și acceptarea unor ficțiuni”, spune el.  De aici și concluzia la care ajunge în „21 de lecții pentru secolul XXI”, și anume că oamenii au trăit dintotdeauna în epoca post-adevărului și unele știri false persistă, indiferent că vorbim despre negarea unor națiuni, istorii contrafăcute sau credințe religioase. Pe de altă parte, Harari nu neagă binefacerile religiei și recunoaște că ficțiunea se numără printre cele mai eficiente instrumente pe care omenirea le are la dispoziție: „Poate că o bună parte din Biblie este pură ficţiune, dar tot poate aduce bucurii pentru miliarde de oameni şi îi poate încuraja să dea dovadă de compasiune, curaj şi creativitate – la fel ca alte opere importante de ficţiune, precum Don Quijote, Război şi pace şi Harry Potter.”

Vă invităm să citiți în avanpremieră un fragment din „21 de lecții pentru secolul XXI”, în traducerea Luciei Popovici, Editura Polirom, Iași, 2018. Lansarea cărții va avea loc pe 27 septembrie.


 

Ni se tot spune în ultima vreme că trăim într o epocă nouă şi înspăimântătoare a „post-adevărului” şi că minciunile şi ficţiunile sunt pretutindeni în jurul nostru. Exemplele nu sunt greu de găsit. Astfel, la sfârşitul lunii februarie 2014, unităţi speciale ruseşti fără însemne militare au invadat Ucraina şi au ocupat clădiri cheie din Crimeea. Guvernul rus şi preşedintele Putin în persoană au negat în repetate rânduri că ar fi fost vorba de trupe ruseşti, prezentându-le drept „grupuri de autoapărare” spontane care se poate să fi achiziţionat echipament asemănător celui rusesc de la magazinele locale. Atunci când făceau această afirmaţie destul de ridicolă, Putin şi asistenţii săi ştiau prea bine că mint. 

Naţionaliştii ruşi pot justifica această minciună susţinând că a slujit un adevăr mai important. Rusia era implicată într un război drept şi, dacă e în regulă să ucizi pentru o cauză dreaptă, cu siguranţă e în regulă şi să minţi, nu? Cauza mai importantă care, chipurile, justifica invazia Ucrainei era conservarea sfintei naţiuni ruse. Potrivit miturilor naţionale ruseşti, Rusia este o entitate sacră care a dăinuit vreme de o mie de ani, în ciuda repetatelor tentative ale duşmanilor răuvoitori de a o invada şi ciopârţi. După mongoli, polonezi, suedezi, Grande Armée a lui Napoleon şi Wehrmacht ul lui Hitler, în anii 1990 NATO, SUA şi UE au fost cele care au încercat să distrugă Rusia smulgând bucăţi din ea şi transformându-le în „ţări false” precum Ucraina. Pentru mulţi naţionalişti ruşi, ideea că Ucraina este o naţiune separată de Rusia constituie o minciună mult mai mare decât orice ar fi spus preşedintele Putin în cursul misiunii sale sfinte de reîntregire a naţiunii ruse. Cetăţenii ucraineni, observatorii externi şi istoricii ar putea fi indignaţi de această explicaţie, considerând-o un fel de „minciună nucleară” în arsenalul rusesc al înşelăciunii. Afirmaţia potrivit căreia Ucraina nu ar exista ca naţiune şi ca ţară independentă trece cu vederea o listă lungă de fapte istorice – de exemplu, că din acei o mie de ani de aşa zisă unitate rusească, Kievul şi Moscova au făcut parte din aceeaşi ţară timp de doar aproximativ 300 de ani. De asemenea, încalcă numeroase legi şi tratate internaţionale pe care Rusia le-a acceptat înainte şi care au protejat suveranitatea şi graniţele Ucrainei independente. Cel mai important, nu ţine seama de modul în care se privesc pe ei înşişi milioane de ucraineni. Ei nu au nici un cuvânt de spus în legătură cu identitatea lor? 

Orice tabără aţi susţine, se pare că trăim într adevăr într o epocă înspăimântătoare a post-adevărului, în care nu numai unele incidente militare, ci şi istorii şi naţiuni întregi ar putea fi contrafăcute. Dar dacă aceasta este epoca post adevărului, care a fost, mai exact, epoca de glorie a adevărului? Anii 1980? Anii 1950? Anii 1930? Şi ce anume a declanşat tranziţia către epoca post-adevărului – internetul? Reţelele sociale? Ascensiunea lui Putin şi a lui Trump? O privire fugitivă în istorie ne dezvăluie că propaganda şi dezinformarea nu reprezintă o noutate; până şi obiceiul de a nega existenţa unor naţiuni întregi şi de a crea ţări false are o istorie îndelungată. În 1931, armata japoneză a înscenat atacuri asupra ei ca să justifice invadarea Chinei, după care a creat ţara falsă Manciukuo ca să şi legitimeze cuceririle. China însăşi a negat multă vreme că Tibetul a existat vreodată ca ţară independentă. Colonizarea Australiei de către britanici a fost justificată prin doctrina juridică terra nullius („pământul nimănui”), care a şters efectiv 50.000 de ani de istorie a aborigenilor. 

La începutul secolului XX, un slogan îndrăgit de sionişti vorbea despre întoarcerea „unui popor fără pământ [evreii] pe un pământ fără popor [Palestina]”. Existenţa populaţiei arabe locale a fost trecută în mod convenabil cu vederea. În 1969, prim ministrul israelian Golda Meir a rostit vorbele celebre potrivit cărora nu există un popor palestinian şi nici nu a existat vreodată. Asemenea puncte de vedere sunt foarte des întâlnite în Israel chiar şi astăzi, în ciuda deceniilor de conflicte armate împotriva unui lucru care nu există. De exemplu, în februarie 2016, deputata Anat Berko a rostit în faţa Parlamentului israelian un discurs în care a pus sub semnul întrebării realitatea şi istoria poporului palestinian. Dovada ei? Litera „P” nici măcar nu există în arabă, aşa încât cum ar putea să existe un popor palestinian? (În arabă, „F” îi ţine locul lui „P”, iar denumirea arabă a Palestinei este Falastin.)

Specia post-adevăr 

În realitate, oamenii au trăit dintotdeauna în epoca post adevărului. Homo sapiens este o specie post-adevăr, a cărei putere depinde de crearea şi acceptarea unor ficţiuni. Încă din Epoca Pietrei, rolul miturilor autoconsolidate a fost acela de a uni colectivităţi umane. De fapt, Homo sapiens a cucerit această planetă datorită (mai presus de orice) capacităţii unice a omului de a crea şi de a disemina ficţiuni. Suntem singurele mamifere care pot coopera cu numeroşi străini, deoarece numai noi putem să inventăm poveşti fictive, să le împrăştiem în toate părţile şi să convingem milioane de oameni să creadă în ele. Atâta vreme cât toată lumea crede în aceleaşi ficţiuni, cu toţii ne supunem aceloraşi legi şi, prin urmare, putem coopera în mod eficient. 

Aşadar, dacă daţi vina pe Facebook, pe Trump sau pe Putin pentru faptul că au inaugurat o epocă nouă şi înspăimântătoare a post adevărului, amintiţi-vă că acum câteva secole, milioane de creştini s-au închis într-o bulă mitologică autoconsolidată, fără să îndrăznească să pună la îndoială veridicitatea faptelor din Biblie, în vreme ce milioane de musulmani au dat crezare orbeşte Coranului. Vreme de mii de ani, o bună parte din ceea ce în reţelele sociale umane treceau drept „ştiri” şi „fapte” erau poveşti despre minuni, îngeri, demoni şi vrăjitoare, cu reporteri îndrăzneţi care transmiteau live direct din măruntaiele infernului. Nu avem nici o dovadă ştiinţifică potrivit căreia Eva a fost ispitită de Şarpe, sufletele tuturor necredincioşilor ard în iad după ce mor sau creatorului universului nu îi place atunci când un brahman se căsătoreşte cu un paria – cu toate acestea, miliarde de oameni au crezut în aceste poveşti vreme de mii de ani. Unele ştiri false persistă pentru totdeauna. 

Sunt conştient că mulţi ar putea fi deranjaţi de faptul că echivalez religia cu ştirile false, dar exact asta e ideea. Când o mie de oameni cred o poveste inventată timp de o lună, aceasta este o ştire falsă. Când un miliard de oameni o cred vreme de o mie de ani, e o religie – şi suntem avertizaţi să nu o numim „ştire falsă”, ca să nu rănim sentimentele credincioşilor (sau să le stârnim furia). Remarcaţi totuşi că nu neg eficienţa sau potenţialele binefaceri ale religiei. Dimpotrivă. Bună sau rea, ficţiunea se numără printre cele mai eficiente instrumente pe care omenirea le are la dispoziţie. Prin faptul că îi aduce pe oameni laolaltă, credinţele religioase fac posibilă cooperarea umană la scară largă. Îi inspiră pe oameni să construiască spitale, şcoli şi poduri, pe lângă armate şi închisori. Adam şi Eva nu au existat niciodată, dar Catedrala din Chartres tot frumoasă rămâne. Poate că o bună parte din Biblie este pură ficţiune, dar tot poate aduce bucurii pentru miliarde de oameni şi îi poate încuraja să dea dovadă de compasiune, curaj şi creativitate – la fel ca alte opere importante de ficţiune, precum Don Quijote, Război şi pace şi Harry Potter.

Dacă eşti un creştin fundamentalist, cel mai probabil vei insista că fiecare cuvinţel din Biblie este literalmente adevărat. Să presupunem pentru o clipă că ai dreptate şi că Biblia este cuvântul infailibil al unicului Dumnezeu adevărat. Atunci ce părere ai despre Coran, Talmud, Cartea lui Mormon, Vede, Avesta şi Cartea egipteană a morţilor? Nu eşti tentat să spui că aceste texte sunt ficţiuni elaborate, create de oameni în carne şi oase (sau poate de diavoli)? Şi cum priveşti caracterul divin al unor împăraţi romani precum Augustus şi Claudius? Senatul roman pretindea că are puterea de a-i transforma pe oameni în zei, iar apoi se aştepta ca supuşii imperiului să-i venereze pe aceşti zei. Nu era asta o ficţiune? De fapt, în istorie avem cel puţin un exemplu de zeu fals care a recunoscut cu gura lui ficţiunea. După cum spuneam mai devreme, militarismul japonez din anii 1930 şi de la începutul anilor 1940 a avut la bază credinţa fanatică în natura divină a împăratului Hirohito. După înfrângerea Japoniei, Hirohito a mărturisit public că acest lucru nu era adevărat şi că de fapt nu era zeu. Aşadar, chiar dacă suntem de acord că Biblia este cuvântul adevărat al lui Dumnezeu, tot rămânem cu miliarde de hinduşi, musulmani, evrei, egipteni, romani şi japonezi evlavioşi care au dat crezare vreme de mii de ani unor ficţiuni. Repet, nu înseamnă că aceste ficţiuni sunt neapărat lipsite de valoare sau dăunătoare. Ar putea fi totuşi frumoase şi înălţătoare. 

Desigur, nu toate miturile religioase au fost la fel de benefice. Pe 29 august 1255, trupul unui băiat englez de nouă ani, pe nume Hugh, a fost găsit într-un puţ din oraşul Lincoln. Chiar şi fără Facebook şi Twitter, au început să circule rapid zvonuri că Hugh ar fi fost ucis de evreii din partea locului în cadrul unui ritual. Povestea era înflorită de fiecare dată când era reluată, iar unul dintre cei mai vestiţi cronicari englezi ai vremii – Matthew Paris – a oferit o descriere amănunţită şi sângeroasă a modului în care câţiva evrei de seamă de pe cuprinsul Angliei s-au adunat la Lincoln ca să-l îngraşe, să-l tortureze şi, într-un final, să-l răstignească pe copilul răpit. Nouăsprezece evrei au fost judecaţi şi executaţi pentru aşa zisa crimă. Acuzaţii similare de omor ritualic la adresa evreilor au început să curgă şi în alte oraşe englezeşti, ducând la o serie de pogromuri în care au fost masacrate comunităţi întregi. În cele din urmă, în 1290, toată populaţia evreiască a fost expulzată din Anglia.

Povestea nu s-a încheiat aici. La un secol după alungarea evreilor din Anglia, Geoffrey Chaucer – părintele literaturii engleze – a inclus un omor ritualic comis de evrei, după modelul poveştii lui Hugh din Lincoln, în Povestirile din Canterbury („Povestirea Stareţei”). Punctul culminant al poveştii este spânzurarea evreilor. Acuzaţiile de omor ritualic lansate împotriva evreilor au devenit ulterior o marcă a tuturor mişcărilor antisemite din Spania Evului Mediu Târziu până în Rusia modernă. Un ecou îndepărtat se poate auzi până şi în „ştirea falsă” din 2016 potrivit căreia Hillary Clinton ar fi condus o reţea de trafic de copii, care erau sclavi sexuali în subsolul unei pizzerii îndrăgite. Îndeajuns de mulţi americani au crezut acea poveste, fiind astfel afectată campania electorală a lui Clinton, iar o persoană chiar s-a dus înarmată cu un pistol la pizzeria respectivă şi a cerut să vadă subsolul (s-a dovedit că pizzeria nu avea subsol).


Aici puteți citi un fragment din „Sapiens. Scurta istorie a omenirii”, iar aici cronica aceleiași cărți, semnată de Mihai Iovănel.

 
19 septembrie 2018, Publicat in Arte /

text de

  • Yuval Noah HarariYuval Noah Harari

    Doctor în istorie la Oxford şi profesor de istorie universală la Departamentul de Istorie al Universităţii Ebraice din Ierusalim. Atât Sapiens. O scurtă istorie a omenirii, cât și Homo Deus. Scurta istorie a viitorului, au devenit bestseller-uri la scurtă vreme după apariție.  

ilustrații de

  • Sorina VazelinaSorina Vazelina

    Ilustrator. E una jumătate designer grafic, un sfert ilustratoare și o pătrime autoare de benzi desenate.


Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK