Carte / Harari

„Sapiens”, cea mai importantă carte pe care să o citești vara asta

de Yuval Noah Harari

Publicat pe 26 iulie 2017

Chiar dacă aflăm din studii că citim din ce în ce mai puține cărți cap-coadă, fiindcă tehnologiile de buzunar ne cam fac ferfeniță atenția, unele cărți sfidează statisticile-astea: e de-ajuns să-ți găsești un pic de timp ca să le deschizi, și atenția de cititor old-school, concentrat, își regrupează forțele. Sapiens. Scurtă istorie a omenirii” e fix genul ăsta: un rollercoaster de idei, teorii și argumente din care nu-ți mai vine să cobori. Publicată de istoricul israelian Yuval Noah Harari în 2011 și devenită bestseller tradus în peste 40 de limbi, „Sapiens” e o istorie a speciei din care facem parte toți cei 7. 521.202.470 de oameni care trăiau în secunda când am scris fraza asta. Cum se face că, dintre toate speciile de primate mari, doar una a ajuns să stăpânească lumea în doar 150.000 de ani, și, mai ales, cum a reușit să facă asta?

Pornind de la întrebările astea de bază, Harari analizează toate revoluțiile care au făcut posibilă trecerea oamenilor de la viața în savană, la viața în metropole - revoluția cognitivă, revoluția agricolă și revoluția științifică. Iar analiza asta presupune un zig-zag continuu între științe și istorie, prin care Harari construiește o rețea maniacal detaliată de răspunsuri: cum și de ce a apărut limbajul; cum înțelegem dezvoltarea societății; ce au în comun credințele primitivilor cu religiile de azi sau cu ideologiile politice și sistemele economice; ce rol a jucat știința în drumul ăsta care, potrivit lui Harari, a dus la sfârșitul lui Homo sapiens și la începutul unei alte etape din evoluția lui, pe care istoricul o numește Homo deus (și care dă titlul celui de-al doilea volum al lui); ce-avem de aflat despre capitalism de la primele triburi ș.a.m.d. La urma urmei, spune Harari, „obiceiurile noastre alimentare, conflictele şi sexualitatea noastră sunt toate rezultatul modului în care minţile noastre de vânători‑culegători interacţionează cu ambientul nostru postindustrial actual, cu megalopolisurile, avioanele, telefoanele şi computerele sale”. Iar ca să înțelegem mai bine unde ne aflăm acum și spre ce ne-am putea îndrepta, e necesar să înțelegem de unde am plecat și cum a arătat istoria noastră împreună. Harari e ghidul perfect, fiindcă transformă un subiect la prima vedere imposibil de comprimat, într-un text alert, unde nu te-mpiedici de note excesive de subsol, și-unde nu se ferește (ba dimpotrivă) s-arunce provocări aproape la fiecare pagină - invitația perfectă la o lectură-dialog. În timp ce citești, începi să te gândești la tot ce știi și mai ales la ce nu știi, te revolți sau ai mici momente de evrika, dar în niciun caz nu rămâi indiferent.   

„Sapiens”, una dintre cele mai importante cărți publicate în ultimii ani, a apărut săptămâna asta și în limba română, în traducerea lui Adrian Șerban, la Editura Polirom, care pregătește și traducerea lui „Homo Deus. A Brief History of Tomorrow”, volumul în care Harari face un posibil portret-robot al viitorului speciei umane. Până atunci, vă propunem să citiți un fragment din „Scurta istorie a omenirii” și să vă faceți timp pentru toate cele 340+ de pagini ale cărții. 

 

O a doua teorie e de acord că limbajul nostru unic a apărut ca un mijloc de a împărtăşi informaţii despre lume. Dar cele mai importante informaţii care trebuiau transmise erau cele despre oameni, nu despre lei şi bizoni. Limbajul nostru a apărut ca un mijloc de a bârfi. Potrivit acestei teorii, Homo sapiens este întâi de toate un animal social. Cooperarea socială este cheia supravieţuirii şi reproducerii noastre. Pentru bărbaţii şi femeile consideraţi individual nu e de ajuns să ştie unde se află leii şi bizonii. Este mult mai important să ştie cine urăşte pe cine în ceata lor, cine se culcă cu cine, cine este onest şi cine este un şarlatan.

Cantitatea de informaţii pe care trebuie să o obţină şi să o înmagazineze cineva pentru a fi la curent cu relaţiile mereu în schimbare care există până şi într‑un grup de câteva zeci de indivizi este uluitoare. (Într‑o ceată de 50 de indivizi, există 1.225 de relaţii interindividuale şi nenumărate combinaţii sociale mai complexe.) Toate primatele dovedesc un interes aparte pentru astfel de informaţii sociale, însă au probleme în a bârfi efectiv. Probabil că neanderthalienii şi Homo sapiens arhaic aveau la rândul lor dificultăţi în a se vorbi pe la spate – o capacitate care are o reputaţie proastă, dar care e de fapt esenţială pentru cooperare când e vorba de un număr mare de indivizi. Noile capacităţi lingvistice pe care le‑au dobândit sapiens moderni acum circa 70 de milenii le‑au permis să bârfească ore în şir. Informaţiile sigure despre indivizii în care puteai avea încredere însemnau că cetele mici aveau prilejul să se extindă în cete mai mari, iar sapiens puteau să dezvolte tipuri de cooperare mai strânse şi mai sofisticate.

Teoria bârfei poate părea o glumă, dar e susţinută de numeroase studii. Chiar şi astăzi, cea mai mare parte a comunicării umane – indiferent dacă e vorba de e‑mailuri, convorbiri telefonice sau articole de ziar – este reprezentată de bârfă. Ea ne este atât de naturală, încât pare că limbajul nostru ar fi apărut chiar în acest scop. Credeţi că, atunci când se întâlnesc la masă, profesorii de istorie discută despre cauzele primului război mondial sau că specialiştii în fizica nucleară îşi petrec pauzele de cafea de la conferinţele ştiinţifice vorbind despre quarcuri? Uneori. Mai des însă bârfesc despre profesoara care şi‑a prins soţul înşelând‑o, despre cearta dintre şeful de departament şi decan ori despre zvonurile potrivit cărora un coleg a folosit fondurile de cercetare pentru a‑şi cumpăra un Lexus. Bârfa se concentrează de obicei asupra faptelor condamnabile. Colportorii de zvonuri sunt a patra putere originară, jurnalişti care informează societatea despre şarlatani şi paraziţi şi astfel o protejează de aceştia.

Cel mai probabil, atât teoria bârfei, cât şi teoria leului‑de‑lângă‑râu sunt valide (teoria leului referă la apariția limbajului ca necesitate de a comunica celorlalți iminența unui pericol, cum ar fi prezența unui leu în apropiere, n.r.). Şi totuşi, trăsătura cu adevărat unică a limbajului nostru nu este capacitatea lui de a transmite informaţii despre oameni şi lei. Mai degrabă este capacitatea de a transmite informaţii despre lucruri care nu există deloc. După câte ştim, doar sapiens pot vorbi despre categorii întregi de entităţi pe care nu le‑au văzut, atins sau mirosit niciodată.

Legendele, miturile, zeii şi religiile au apărut prima oară odată cu Revoluţia Cognitivă. Multe animale şi specii umane puteau spune înainte „Atenţie! Un leu!”. Graţie Revoluţiei Cognitive, Homo sapiens a dobândit capacitatea de a spune „Leul este spiritul protector al tribului nostru”. Această capacitate de a vorbi despre ficţiuni este trăsătura cea mai aparte a limbajului sapiens‑ilor.

Este relativ uşor să cădem de acord că numai Homo sapiens poate să vorbească despre lucruri care nu există în realitate şi să creadă şase lucruri imposibile înainte de micul dejun. Nu am reuşi niciodată să convingem o maimuţă să ne dea o banană promiţându‑i că va primi în schimb după moarte oricât de multe banana va dori în raiul maimuţelor. Dar de ce este acest lucru atât de important? La urma urmei, ficţiunea poate fi periculoasă prin faptul că induce în eroare sau că distrage atenţia. S‑ar zice că cei care umblă prin pădure în căutare de zâne şi unicorni au mai puţine şanse de supravieţuire decât cei care umblă în căutare de ciuperci sau căprioare. Iar dacă petreci ore întregi rugându‑te la spirite protectoare care nu există, nu iroseşti timp preţios, timp pe care l‑ai folosi mai bine dacă l‑ai petrece căutând hrană, luptându‑te şi făcând sex?

Însă ficţiunea ne‑a permis nu doar să ne imaginăm lucruri, ci să facem asta în mod colectiv. Putem să creăm mituri comune precum povestea biblică a creaţiei, miturile Timpului Visului ale aborigenilor australieni şi miturile naţionaliste ale statelor moderne. Astfel de mituri le conferă sapiens‑ilor capacitatea fără precedent de a coopera în mod flexibil în număr mare. Furnicile şi albinele pot şi ele să colaboreze într‑un număr uriaş, însă fac asta într‑un mod foarte rigid şi doar dacă între ele există o relaţie strânsă de înrudire. Lupii şi cimpanzeii cooperează într‑o manieră mult mai suplă decât furnicile, dar pot face asta doar cu un număr mic de alţi indivizi pe care îi cunosc bine. Sapiens pot colabora în moduri extreme de flexibile cu un număr nelimitat de străini. Acesta e motivul pentru care sapiens conduc lumea, în timp ce furnicile mănâncă resturile noastre, iar cimpanzeii sunt închişi în grădini zoologice şi laboratoare de cercetare.

Sapiens. Scurtă istorie a omenirii, de Yuval Noah Harari, traducere de Adrian Șerban, Editura Polirom, 2017, Colecția Historia

26 iulie 2017, Publicat in Arte /

text de

  • Yuval Noah HarariYuval Noah Harari

    Doctor în istorie la Oxford şi profesor de istorie universală la Departamentul de Istorie al Universităţii Ebraice din Ierusalim. Atât Sapiens. O scurtă istorie a omenirii, cât și Homo Deus. Scurta istorie a viitorului, au devenit bestseller-uri la scurtă vreme după apariție.  


Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK