Schimbare / Opinie

Executăm mediocritate pe bandă rulantă

de Cristian Lupșa

Publicat pe 2 iunie 2016

Ce/Pe cine ai descoperit mișto/relevant/de dat mai departe în ultima vreme (în muzică, literatură, film, în parc, în spațiul public, în presă etc. etc.) de la noi și de aiurea?

Îmi e greu să aleg un singur lucru, pentru că îmi dă senzația că asta ar presupune o cunoaștere aprofundată; mă simt mai acoperit cu câte două alegeri din fiecare spațiu. 

De la noi:
- Mihaela Drăgan, actriță romă și fondatoarea teatrului feminist Giuvlipen, și Patrick Brăila, regizor și activist pentru drepturile persoanelor trans. Apreciez la amândoi felul în care își cultivă un discurs de identitate culturală care nu e adversativ, în ciuda discriminării din afara comunităților din care vin și presiunilor de a se conforma unui „standard” de activism din interiorul lor.

De aiurea:
- Maggie Nelson, o scriitoare americană care scrie niște eseuri zdrobitoare, care acoperă incredibil de mult spațiu – de la artă, la suflet, la lumea contemporană.
- Silicon Valley – un serial de comedie pe HBO, care e parțial o satiră a lumii startupurilor, parțial o odă a curajului antreprenorial de a-ți urma un vis, oricât de pueril.

Trailerul Silicon Valley

Ce crezi că ar fi important să existe în spațiul cultural-social de la noi și de ce (încă) nu există?

Dincolo de nevoi specifice (produse, tipuri de conținut, tipuri de discurs etc.) resimt lipsa discernământului. Pentru că trăim în acest spațiu cultural, nu înțelegem pe deplin semantica, standardele, procesele și etica numeroaselor domenii creative – mai ales în „creativitatea aplicată”, să-i spunem așa: de la jurnalism, la publicitate, la design, ș.a.m.d. Ne plac multe dintre formele pe care le vedem afară, dar nu depunem efortul de a le înțelege substratul sau rigorile. Și atunci executăm mediocritate pe bandă rulantă, dar suntem prea des convinși că e echivalentul a ce se produce afară. N-am nicio îndoială că putem produce calitate; doar că ar trebui să înțelegem în primul rând ce presupune ea în domeniul fiecăruia. Ca să pun degetul pe ceva ce mă doare pe mine e modul în care s-a trivializat ideea de storytelling, veche de când lumea (și da, mai trendy de vreo doi-trei ani), dar infinit mai complexă decât e redată și înțeleasă la noi. Nu mai vorbesc de ideea de jurnalism narativ, care suna extraterestru în branșă când o foloseam acum 10 ani, iar azi o aud folosită nonșalant de mulți oameni, deși nu stăpânesc conceptul.

Cât de greu este pentru o publicație independentă să reziste în peisajul jurnalistic actual? Care sunt tehnicile de negociere cu diversele branduri și corporații care finanțează DoR, ca să nu intervină în conținutul editorial?

E infernal de greu, tocmai din cauza răspunsului la întrebarea anterioară. Cantitatea de negociere și compromis pe care o faci în România (și probabil în spațiul balcanic, în general) e mai mare decât se întâmplă pe piețe mai mature și mai așezate, chiar dacă și ele suferă de lipsă de resurse. Sunt multe motive și discuția e infinită, dar are un miez de la care pornim – aproape niciun brand și nicio companie nu privește jurnalismul (de orice fel) ca act necesar în societate.

Am să folosesc DoR ca exemplu, ca să continui ideea.

Cu excepția abonaților, care finanțează DoR pentru conținutul pe care îl are, mai toate celelalte relații există pentru că DoR poate construi conținut pe care finanțatorul nu îl are sau nu îl găsește. Ce vreau să spun cu asta e că în România nu prea avem finanțatori care să vrea să-și îndeplinească o nevoie (de vizibilitate, de noblețe, de responsabilitate, orice ar fi) sprijinind o entitate media care deja face ceva bine, ci avem finanțatori care văd o entitate media care face bine ce face și vor să o sprijine să facă (și) altceva, deseori pentru platforme/canale create de ei. Altfel spus, nu vin să finanțeze ce vrea DoR să facă, ci vin la DoR să finanțeze ce-și doresc ei să vadă, iar asta, pentru noi, creează adesea conflicte de resurse și priorități.

Ce e important de reținut e că asta nu e o judecată de valoare și nici o „intervenție în conținut” așa cum e înțeleasă în România – control, mogulism, manipulare. Nici vorbă. E mai degrabă o realitate a lipsei noastre, a tuturor – jurnaliști, branduri, agenții intermediare – de cultură media, de înțelegere a cum se construiește un anumit tip de conținut, de vocabular împărtășit.

Povestește-ne câteva dintre experiențele pe care ai vrea să le uiți. (iată o solicitare paradoxală).

Am numeroase experiențe care au lăsat urme, dar niciuna pe care să îmi doresc s-o uit. A le uita sau a nu le sonda ar fi contrar tipului de căutare pe care îmi place s-o văd în poveștile spuse din realitate.

2 iunie 2016, Publicat in Lumea noastră /

text de

  • Cristian LupșaCristian Lupșa

    Cristian Lupșa este editor fondator al Decât o Revistă (DoR). După ce a absolvit un master la Missouri School of Journalism, Statele Unite, a decis să promoveze jurnalismul narativ în România și a început să organizeze o conferință anuală, The Power of Storytelling. 


Audio

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK