Media&digital / Competență

Cum am ajuns să ne credem la fel de deștepți ca experții

de Ionuț Sociu

Publicat pe 11 aprilie 2019

S-a vorbit mult despre emisiunea în care „s-au confrunat” Olivia Steer și doctorul Mihai Craiu pe tema vaccinării obligatorii. „Pe de o parte o avem pe una dintre una dintre cele mai cunoscute voci antivaccinare”, spunea prezentatorul Cove, „pe de cealaltă parte îl avem pe renumitul pediatru Mihai Craiu”. Vâlva stârnită de emisiune nu e legată doar de tema în sine, ci și de formula sub care s-a desfășurat: un specialist în dialog cu o nespecialistă pe o temă științifică.

E o întâlnire atipică, pe care n-am fi văzut-o la TV în urmă cu un deceniu sau două, dar care reflectă o dezbatere mai amplă și despre care se vorbește tot mai mult la nivel global: conflictul între cetățean și expert. 

Despre acest conflict e vorba și în cartea lui Tom Nichols, Sfârșitul competenței, apărută recent la Editura Polirom. 

Nichols, care e profesor de securitate națională la US Naval War College și la Harvard Extension School, mărturisește că a scris această carte „din îngrijoare”. Panica lui e legată de cunoștințele de bază ale americanului mediu care „au ajuns la un nivel atât de scăzut”, încât au trecut de pragurile neinformat și informat greșit și „acum sunt în cădere liberă spre eroare într‑un mod agresiv”. Problema nu e una nouă, zice el, diferența e că astăzi oamenii nu numai că acceptă să creadă în tot felul de aberații, dar sunt atât de atașați de convingerile lor, încât se opun învățării. Anul trecut, de pildă, doar 66% dintre respondenții unui sondaj realizat în SUA credeau cu fermitate că Pământul e rotund. 

„În ultimii ani însă am început să aud aceleaşi poveşti de la doctori. Şi de la avocaţi. Şi de la profesori. Şi, după cum am văzut, de la mulţi alţi specialişti ale căror recomandări sunt de obicei mai greu de contrazis. Relatările lor m‑au uimit: nu erau despre pacienţi sau clienţi care puneau întrebări de bun‑simţ, ci care le spuneau profesioniştilor direct de ce sfaturile lor erau greşite. În fiecare caz, ideea că expertul ştia ce face era eliminată aproape de la bun început.”

Autorul pune această autosuficiență  pe seama unui anume narcisism generalizat și a unui dispreț față de competență foarte răspândit în societatea americană. Ideea de la care pleacă Nichols este că în momentul de față asistăm la o conversație epuizantă, „nu numai între experţi şi cetăţenii obişnuiţi, ci şi între toţi oamenii”. Și dacă ne uităm la cum stau lucrurile chiar la cel mai înalt nivel - acolo unde lideri ca Trump și Bolsonaro contestă încălzirea globală (ca să dau doar un exemplu) -  înțelegem de ce îngrijorările astea sunt justificate. Orice poate fi pus la îndoială într-o epocă în care totul se rezumă la părerea mea e la fel de valabilă ca părerea ta și adevărul meu e la fel de solid ca al tău. Faptul că eu nu am expertiza necesară e deja un detaliu nesemnficativ.

Cartea e structurată pe capitole tematice în care sunt analizate posibilele motive pentru care s-a ajuns aici, începând cu studiile superioare (și universitățile care se comportă ca niște showroom-uri auto și-i transformă pe studenți în „clienți” care au mereu dreptate), continuând cu presa și  internetul și sfârșind cu erorile experților înșiși. Ar mai fi și efectul Duning-Kruger, identificat de niște cercetători de la Cornell University în 1999, și care „se referă la faptul că, cu cât ești mai prost, cu atât ești mai convins că de fapt nu ești prost.” Asta ar putea explica multe.

În situația asta primul instinct e să dai vina pe internet, dar, așa cum observă și Nichols, problema e ceva mai veche, iar atacurile duse împotriva cunoașterii tradiționale au o istorie lungă. „Internetul e doar cel mai recent instrument într‑o problemă recurentă care în trecut a folosit televiziunea, radioul, tiparul şi alte inovaţii în acelaşi mod greşit.” Spre deosebire, însă, de mediile vechi, unde dezbaterile erau mediate de realizatorii radio și TV, pe internet toți cei câteva miliarde de oameni conectați putem interacționa direct și putem dezbate, mai mult sau mai puțin informat, despre subiectele hot ale zilei, chiar dacă multe dintre ele nu fac parte din aria noastră de competențe. Facebook, de pildă, e arena în care cetățenii polemizează pe rând, cu egală convingere, despre politici fiscale, chichițe juridice, eficiența vaccinurilor sau macroeconomie. Tot acolo circulă la foc continuu nenumărate informații chestionabile și neverificate, multe de-a dreptul nocive, care își câștigă constant adepți ale căror păreri vor fi din ce în ce mai greu de demontat cu discursuri ancorate științific. 

Cât despre educație, ea ar trebui să fie un proces continuu, care durează toată viața. Doar că felul în care sunt organizate studiile superioare azi „fac din însușirea de informații un final, nu un început”. Cu alte cuvinte, studenții-clienți care plătesc pentru aceste „servicii” se simt îndreptățiți să primească note cât mai mari (se vorbește aici despre o inflație de diplome și note mari), să li se dea mereu dreptate și să pună un semn de egalitate între pregătirea lor și cea a profesorilor. Nichols, care e republican (dar și un critic dur al lui Trump), vede lucrurile exact pe dos: educația nu trebuie să fie o experiență prea confortabilă, trebuie să dezvolte gândirea critică și să te expună la viziuni diferite de ale tale.

Experții fac la rândul lor greșeli și se înțelege de ce sunt atâția oameni sceptici în privința lor. Avem atâtea exemple: thalidomida (medicament prescris în anii 50-60, cu efecte secundare îngrozitoare), experții de pe Wall Street (de dinaintea ultimei crize economice), neoconservatorii care susțineau invazia Irakului (și mai demult a Vietnamului) pe baza unei expertize eronate ș.a.

Plus că experții au fost asociați mereu cu un grup restrâns de oameni, rupt de restul lumii, format în principal din bărbați.

„Într‑adevăr, poate că sfârşitul competenţei e un semn al progresului. Până la urmă, specialiştii cu studii superioare nu mai deţin monopolul cunoaşterii. Secretele vieţii nu mai sunt ascunse în mausolee gigantice de marmură, marile biblioteci ale lumii ale căror săli îi intimidează până şi pe relativ puţinii oameni care le pot vizita. Date fiind aceste condiţii, în trecut exista mai puţină tensiune între experţi şi oamenii obişnuiţi, dar numai pentru că cetăţenii pur şi simplu nu erau capabili să‑i conteste pe experţi în nici un fel relevant. Mai mult, în era anterioară comunicării în masă, existau puţine ocazii publice în care să lansezi asemenea provocări. Participarea la viaţa politică, intelectuală şi ştiinţifică până la începutul secolului XX era mult mai limitată, dezbaterile despre ştiinţă, filosofie şi politici publice purtându‑se într‑un mic cerc de bărbaţi cu studii, care aveau stilouri şi cerneală. Nu erau chiar vremuri bune şi nici nu a trecut foarte mult timp de atunci. ”

Profesorul Nichols insistă însă pe ideea că nu oricine poate fi expert și că rateurile unor specialiști nu legimitează impostura altor nespecialiști. „A ști ceva nu e același lucru cu a înțelege. Competența nu e un joc de salon cu speculații”, spune el. Și ar mai fi o distincție crucială între experți și restul lumii: „experții știu mai bine decât oricine capcanele propriei profesii”. Nichols îl citează pe fizicianul Werner Heisenberg, care spunea că un expert „e cineva care știe unele dintre cele mai grave greșeli care se pot face în domeniul său și cum să le evite”.

Se vorbeșete în Sfârșitul competenței și despre vaccinare (inclusiv despre „bufoneriile cruciaţilor împotriva vaccinării cum ar fi actorii Jim Carrey şi Jenny McCarthy”) și despre felul în care persoane publice & celebrități și oameni din medii privilegiate speculează mituri și informații eronate. Iar efectele acestor „mutații” petrecute la nivelul dezbaterii publice sunt cât se poate de vizibile. Chiar în urmă cu două zile, administrația orașului New York declara stare de urgență după ce valul de pojar afectase aproape 300 de persoane. Majoritatea, copii și adolescenți din comunitatea newyorcheză de evrei ortodocși care nu fuseseră vaccinați sau nu primiseră dozele corespunzătoare de vaccin.

„În cazul vaccinurilor, de exemplu, ratele scăzute ale participării copiilor la programele de vaccinare de fapt nu sunt o problemă în rândul mamelor cu studii medii din oraşele mici. Aceste mame sunt nevoite să accepte vaccinarea copiilor lor datorită cerinţelor impuse de şcolile publice. Se dovedeşte că e mai probabil ca aceia care se opun vaccinării să se afle printre părinţii cu studii superioare care locuiesc în suburbiile din Marin County, San Francisco. Deşi aceste mame şi aceşti taţi nu sunt doctori, ei sunt suficient de educaţi încât să creadă că au pregătirea necesară pentru a contesta cunoaşterea medicală tradiţională. Astfel, printr‑o ironie contraintuitivă, părinţii cu studii superioare iau de fapt decizii mai proaste decât cei cu mult mai puţină şcoală şi îi pun în pericol pe copiii tuturor.”

Cartea lui Tom Nichols pleca la tipar chiar în toamna în care Trump era ales președinte. Între timp a fost tradusă în multe limbi și e clar că multe dintre temele de aici sunt valabile și la noi. Tind însă să cred că, în România, problema e încă și mai cețoasă și scepticismul față de experți e și mai bine înrădăcinat. Există o venerație față de figuri ca doctorul Craiu, dar ei sunt mai degrabă văzuți ca niște eroi, nu ca niște simpli profesioniști dintr-un sistem. Ce pare să „funcționeze” foarte bine la noi este bias-ul de confirmare - un concept despre care vorbește și Nichols - și care se referă la „tendința de a căuta informații care doar ne confirmă opiniile, de accepta fapte care doar ne întăresc explicațiile preferate și de a respinge datele care pun sub semnul întrebării ce acceptăm deja ca fiind adevărat.”

În condițiile în care se discută permanent despre corupția generalizată, despre incompetență, despre exodul creierelor, în contextul în care vedem știri virale despre profesori care se fac de râs în fața elevilor, despre medici falși, despre experți în justiție care fac jocuri politice, despre magistrale de metrou încremenite în proiect, când toate astea se adună, ni se activează bias-ul de confirmare, iar tendința e să ne panicăm și să generalizăm. Și poate că de multe ori e justificată panica, dar ar fi bine să nu uităm că mai avem și specialiști. Doctori, avocați, profesori, jurnaliști, șoferi, zugravi, pompieri  - oameni competenți care își fac treaba discret, fără să apară la TV, și care nu se bat cu pumnii în piept. Până la urmă, experții sunt personaje nespectaculoase prin excelență, dar care ne contestă certitudinile. De aia ne și scot atât de tare din minți.

Tom Nichols, Sfârșitul competenței. Discreditarea experților și campania împotriva cunoașterii tradiționale, Editura Polirom, 2019, traducere de Cristian Fulaș.

Array ( [0] => owl.carousel [1] => script-article )

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK