În fiecare an, sute de adolescenți și tineri din România ajung în fața judecătorilor după ce au comis infracțiuni. Cum îi ajută statul român să nu-și repete greșelile? Acest articol a apărut inițial în numărul 6 al revistei Scena9 pe hârtie.
Un an mai târziu, în noiembrie 2025, deputata USR Oana Murariu a organizat în Parlamentul României o dezbatere pe marginea unui proiect legislativ, de a scădea sub 14 ani vârsta de la care minorii pot fi internați în centre educative. Dat fiind că, în 2024, în România erau înregistrate 2903 cazuri de infracțiuni săvârșite de minori cu vârste sub 14 ani, cu o creștere de aproape 900 de cazuri în patru ani, Murariu consideră că soluția se află în astfel de centre. „Prin noul proiect de lege le vom da o șansă reală acestor minori nu numai la reintegrare socială, ci și la un viitor corect și onest, la o viață normală,” spune deputata, a cărei propunere a stârnit critici.
„Acești copii sunt victime, nu infractori,” arată Victoria Stoiciu, senatoare PSD. „Victime ale sărăciei, ale abandonului statului, ale legislatiei făcute cu picioarele. Ei au nevoie de ajutor și de protecție, iar legea are nevoie de o schimbare. (...) În ultimele decenii, politica penală, punitivă, a ținut loc de politici sociale. În loc să întindem o mână de ajutor unor copii aflați în situații dificile, le facem dosare penale, sperând că închisoarea va rezolva ceva. În fapt, distrugem vieți.”
Cum arată realitatea din centrele de detenție pentru cei mai tineri cetățeni care comit infracțiuni și cum se învață reintegrarea, aflați pe larg din reportajul de mai jos.
O „caleașcă“ goală coboară de la etajul trei la etajul doi. Urcă înapoi cu o sticlă de cola și câteva pungi de snacksuri. Aici, o caleașcă înseamnă o sacoșă legată cu o sfoară, care circulă de la o fereastră la alta. Trebuie să îndeplinească o singură condiție: să încapă în spațiul îngust dintre două gratii. „Când faci o alegere, schimbi viitorul“, scrie pe unul dintre geamurile clădirii unde trăiesc cei care au inventat această caleașcă.
Aici îl întâlnim pe Dragoș*, un tânăr de 17 ani, slab, tuns aproape periuță. Stăm de vorbă în biblioteca Centrului de Detenție Brăila-Tichilești, care se află vizavi de un câmp, pe o stradă cu numele lui Eminescu. Dragoș a împlinit 17 ani cu două zile în urmă și se află aici de câteva luni, în așteptarea verdictului. Este arestat preventiv pentru tâlhărie calificată. „Eu am încadrarea de la trei la zece ani. Dar e prima faptă la dosar, ce vrea Dumnezeu și instanța“, spune băiatul. „N-am avut nici măcar un avertisment, dar s-a întâmplat să fie. Până nu treci și prin asta, nu ești om.“ E vară și speră să se întoarcă acasă până la Crăciun.
Există mai mulți termeni pentru a descrie condiția celor aflați aici sau în celelalte trei centre din țară unde ajung minorii și tinerii care au săvârșit infracțiuni: internați, în detenție, închiși, în funcție de cine vorbește. Legea folosește cuvântul internare. Dragoș și colegii lui de centru spun că sunt închiși la bighidii, care în argou înseamnă deținuți minori. Cei responsabili cu educarea și reabilitarea lor le spun PPL – persoane private de libertate. De-a lungul timpului, aceste locuri și-au schimbat de mai multe ori numele: au încetat să mai fie școli de corecție sau penitenciare pentru minori și tineri, și au devenit centre educative sau de detenție, unde accentul se pune pe reabilitare și pe educație. Cei care ajung aici sunt fie în arest preventiv, fie au primit o condamnare și aici petrec timpul pe care l-a indicat un judecător – mandatul.
În România, răspunderea penală se aplică persoanelor care au împlinit vârsta de 14 ani dacă se dovedeşte că au săvârşit fapta cu discernământ. De la 16 ani, răspunderea penală este inerentă: minorii sunt judecați pentru faptele lor, potrivit legii.
În loc să fie trimiși la închisoare, așa cum se întâmplă cu adulții, sunt trimiși în centre unde pot merge la școală și participă la diferite programe desfășurate de angajați sau de ONG-uri: alfabetizare, muzică, pictură, teatru, utilizarea imprimantelor 3D etc. În toate centrele din țară vin să țină cursuri profesori de la școala arondată penitenciarului, deși în realitate băncile rămân deseori goale, fiindcă procesul de înscriere este unul foarte birocratizat și, în general, doar cei care petrec mult timp în centre ajung realmente la școală. Cei ca Dragoș, care nu au o condamnare definitivă, nu se pot înscrie la școală, în ciuda faptului că internarea lor are, conform legii, un scop educativ. Unii dintre cei care o pot face devin aici elevi pentru prima dată în viață, alții revin la ore după ani de abandon.
La cursurile profesionale de la Tichilești, poți alege dintre profilurile de agricultor sau de confecționer textile. La ora de matematică de la clasa a XI-a, la care participăm, elevii învață adunarea și scăderea matricelor.
– Am 1 în buzunar și trebuie să dau 2. Ce fac? întreabă profesoara.
– Ziceți, doamna, cu țigara, sugerează un elev. Rămân cu o țigară dator. E mai simplu, asta facem deja.
Sistemul
În total, în cele patru centre, Brăila-Tichilești, Craiova, Târgu Ocna și Buziaș, se află astăzi în jur de 500 de persoane, număr relativ constant în ultimii ani. În spatele cifrelor este vorba despre tineri și tinere care au încălcat legea când nu împliniseră încă 18 ani. Cei mai mulți dintre ei provin din medii vulnerabile, din familii dezorganizate sau din sistemul de protecție socială. În România, 40% dintre copiii şi tinerii între 0 și 17 ani se aflau în 2021 în risc de sărăcie sau de excluziune socială. Majoritatea celor ajunși în detenție sunt de sex masculin, iar în două dintre centre sunt închise și fete.
Dacă în urmă cu cinci-șase ani majoritatea faptelor comise de minori erau împotriva patrimoniului, astăzi tot mai multe dintre cazurile care ajung în instanță sunt fapte grave, îndreptate împotriva persoanei: tentativă de omor, furt prin efracție, trafic de droguri. Cum cei mai mulți dintre ei nu sunt supravegheați de părinți, aderă la ceea ce judecătorul Raul Alexandru Nestor numește „subculturi bazate pe risc“. „Dorința de a se afirma în grup, de a arăta celorlalți că este puternic și merită să fie acceptat în grup conduce la implicarea unor minori în fapte extrem de grave“, explică magistratul de la Tribunalul București, cu o vechime de 23 de ani în meserie.
La Centrul de Detenție Brăila-Tichilești, alături de Dragoș, mai sunt închiși 167 de minori și de tineri. Realitatea celor de aici este redusă la camerele unde sunt cazați, în general câte patru, la cele câteva săli de activități și la curtea îngrădită și permanent supravegheată. Când tinerii au voie să iasă „la aer“, ai senzația că te afli în curtea școlii, în pauza mare.
„Suntem la graniță, între educativ și penitenciar“, se spune în prezentarea centrului. Spațiul există din 1958, când a apărut Secția Tichilești a Penitenciarului Brăila. Apoi, între 1981 și 1988, a funcționat aici Școala Specială de Muncă și Reeducare Minori. Din 1991 funcționează constant, sub diferite denumiri. „Un fel de internat, dar mai cu supraveghere. Rolul nostru aici este să intervenim în personalitatea ta, să te ajutăm“, punctează Nicușor Sterian, directorul centrului. „Nu au venit de cuminți la noi, vin dezorganizați. Să te trezești la program, să te speli, să-ți faci patul, de aici începem.“
Camelia Enache, directoare adjunctă responsabilă cu reintegrarea socială, povestește cum uneori merge „pe camere“ și îi găsește pe cei închiși cu televizorul pornit pe desene animate. Enache lucrează aici din 2008 și crede că „problema e în societate“: 90% dintre minorii și tinerii de aici sunt analfabeți, mulți nu-și știu nici data nașterii, nu știu să citească ceasul sau nu cunosc anotimpurile. „Ei au sărit peste niște etape firești, etapele copilăriei.“
„Sunt niște oameni absolut normali, ca noi, doar că au făcut o greșeală“, explică Mirabela Dima, șefa Serviciului de Educație, la bază asistent social. „Eu, ca specialist, nu mă uit atât la faptă, cât la comportament și parcurs. La faptă se uită judecătorul. E fapta lui, și-a asumat-o, el trage pentru ea. Rolul meu este să-l fac din tot răul ăsta să iasă cu ceva bun“, adaugă Dima, zâmbitoare, în uniforma ei bleumarin.
Lucrează la Brăila-Tichilești de aproximativ șapte ani și spune că și-a găsit în sfârșit locul, chiar dacă apropiații nu au înțeles inițial cum o femeie cu studiile ei alege să lucreze într-un centru de detenție. Conform fișei postului, ar trebui să facă activități educative și să mențină contactul cu comunitatea, dar în realitate se adaptează și la nevoile celor cu care lucrează. Uneori, cea mai importantă activitate e să-i asculte pe tinerii de aici. Spune că rolul ei e să-i facă să înțeleagă că ceea ce i-a adus aici a fost doar o greșeală, pe care nu trebuie să o repete. „Sunt niște copii“, subliniază ea.
„Zile critice“
În biblioteca unde ne întâlnim, Dragoș povestește că a terminat șase clase la școala din orășelul unde s-a născut, după care a abandonat. „Nu prea mi-a mai plăcut așa mie școala, mi-a plăcut mai mult viața“, spune el, după care face o pauză. „Ca să vă spun așa, mai amănunțit, eu sunt un jucător de noroc. Mie îmi place să mă joc. Am dependența să mă joc la aparat.“
Își amintește că prima dată a intrat într-un cazinou la 14-15 ani. Conform legii, minorii nu au voie să intre și să joace în sălile de noroc, dar de multe ori nu-i controlează nimeni. „M-am gândit, ia, mă, să mă duc și eu acolo, dacă văd că toată lumea se duce, eu de ce să nu mă duc? Eu, minte de copil, ce să zic, ia, mă, ăștia e mai șmecheri decât mine? Și m-am dus și eu și când am văzut ce-i acolo, acolo am rămas.“
Spune că l-au atras posibilitatea unui câștig rapid și adrenalina. „Era distracție.“ La cazinou, inteligența se măsura în câți bani putea scoate din aparat. „Nu eram foarte dependent. Cum ar veni, mă duceam, mă uitam, mă jucam o sumă mică și de la suma aia mică mă ridicam mai sus, că așa e cu jocurile de noroc.“ O sumă mică însemna 200-300 de lei, dar ajungea uneori și la 5 000 de lei.
La un moment dat, Dragoș a rămas, inevitabil, fără bani de jocuri de noroc. „M-am dus și am făcut rost de ei, într-un fel sau altul.“ „Într-un fel sau altul“, așa cum zice Dragoș, înseamnă „săvârșirea unei fapte de tâlhărie“, așa cum spune legea. „Apoi, vă dați seama. A trecut o zi, au trecut două, trei, o săptămână, au venit domnii polițiști la mine acasă, mi-au zis să merg până la secție.“
După câteva săptămâni în arestul poliției, a ajuns în Centrul Brăila-Tichilești. Aici a intrat în carantină, o perioadă obligatorie de 21 de zile, în care nou-veniții sunt supuși unor evaluări sociale, medicale și psihologice și au timp să se obișnuiască cu regulile locului. „Zile critice, le zicem noi“, explică responsabilii din centru. „Descoperă și ei ce e starea de detenție și îi descoperim și noi pe ei.“ După perioada lui de carantină, Dragoș a fost mutat „pe secție“, unde a fost înscris la câteva activități, în așteptarea deciziei instanței.
Libertate sub supraveghere
„Noi încercăm să punem în context ce s-a întâmplat“, spune Cătălin Ionete, consilier de probațiune în București. Aici, în biroul lui înghesuit de dosare prăfuite, în care ascultă muzică clasică, scrie referatele de evaluare ale celor ce ajung în fața instanței. Serviciul de Probațiune e un serviciu public cu sedii în toată țara, responsabil de supravegherea persoanelor care comit infracțiuni și primesc pedepse neprivative de libertate sau sunt liberate condiționat, înainte de termen. Referatele și recomandările pe care le fac Ionete și colegii lui ajută instanța să ia decizii.
Atunci când are de-a face cu cazuri ce implică minori, consilierul preferă să meargă personal la ei acasă, să bată la ușă. Așa are acces la „bogăția de informații“ care există acolo, poate face interviuri în comunitate, și scrie astfel o evaluare mai nuanțată. Face însă totul pe cheltuiala lui, pentru că, spune el, sistemul e subfinanțat de ani buni și nu decontează drumurile consilierilor de probațiune.
Dacă instanța decide că un minor merită o măsură educativă ce nu-l privează de libertate, acesta va fi monitorizat de către consilierul de probațiune care i-a scris referatul. Există patru tipuri de măsuri prin care statul încearcă să-i „îndrepte“ pe cei mai tineri dintre cei care încalcă legea, fără să le ia libertatea. Supravegherea înseamnă că adolescentul găsit vinovat merge la școală și participă la programe educaționale care să prevină comiterea unor noi infracțiuni. Prin asistarea zilnică, el are obligația să respecte un program zilnic stabilit de serviciul de probațiune. Stagiul de formare civică presupune participarea la un program de cel mult patru luni, pentru a înțelege consecinţele legale şi sociale la care se expune atunci când comite infracțiuni. Când primește consemnarea la sfârșit de săptămână, minorul nu are voie să iasă din casă sâmbăta și duminica, între una și trei luni. Un consilier poate avea însă și câteva sute de cazuri în grijă, astfel încât monitorizarea tuturor devine practic imposibilă.
Și înainte de toate, spune Cătălin Ionete, aceste măsuri au o mare provocare de ordin tehnic. „Sunt concepute atât de nefericit: măsura durează prea puțin, între două și șase luni, și nu ai timp să intervii efectiv.“ De exemplu, dacă judecătorul decide că un tânăr trebuie să meargă la un stagiu de formare, dar această măsură este valabilă două luni, se poate ca în acest interval să nu existe niciun stagiu adecvat sau să fie perioada vacanței de vară. Astfel, decizia instanței nu poate fi pusă în aplicare.
În timp ce sistemul de justiție vorbește despre măsuri educative, cei trecuți prin ele le numesc în continuare pedepse și spun că, de fapt, nu este nicio diferență între centrele educative și cele de detenție, respectiv penitenciarele de adulți, așa cum susțin legiuitorii.
Consilierul de probațiune este și el de părere că, mai departe de nomenclatură, nu există nicio diferență între centrele de detenție și centrele educative, chiar dacă în lege și în teorie diferențele există. Centrul educativ e mai ușor, ar trebui să fie mai deschis, iar minorii să aibă mai multă libertate de mișcare, să aibă parte de un regim mai puțin dur decât la detenție și să aibă mai multe ieșiri în comunitate. Ce au în comun este că, la finalul condamnării în aceste centre, tinerii nu ies cu cazierul pătat, spre deosebire de adulții liberați dintr-un penitenciar. Ce trăiesc înăuntru nu este însă complet diferit.
La vizită
În timp ce vorbim cu Dragoș, printre gratiile ferestrei se văd câțiva colegi ai lui care joacă fotbal în curte. „Cred că dacă nu ajungeam aici, eram tot așa, printr-un cazino“, spune tânărul. „Prima oară ce zici? Nu mă duc eu la pușcărie, și dacă mă duc, ce ușor e. Dar când vii aici și vezi cum este, te gândești, nu mai fac, nu e bine, plec de lângă familie… Eu nu-mi văd frații crescând, eu nu alea, mai bine mă duc acasă și stau cuminte.“
Spune că părinții și frații îl vizitează aproape săptămânal. „Mai bine să stea cuminți în banca lor, că eu am trecut deja prin asta și n-aș vrea să treacă și ei“, le spune fraților mai mici la vizită. Apoi ei pleacă și el rămâne. E unul dintre cei norocoși, fiindcă cei mai mulți nu sunt căutați „la vizită“. Chiar dacă ar avea cine să-i vadă, distanța și costurile de transport îngreunează accesul, explică cei care lucrează cu minorii și tinerii aflați într-o astfel de situație.
Uneori, vizita se desfășoară într-o sală cu mese și cu scaune rotunde, cu pereții pictați cu personaje din desene animate. Alteori, fiecare stă pe partea lui de realitate, despărțiți de un plexiglas sau de un ecran, în cazul vizitelor online.
La câteva luni după ce a ajuns la Brăila-Tichilești, Dragoș a plecat acasă, măsura arestului preventiv fiind înlocuită cu cea a arestului la domiciliu.
Fapte și pedepse
„Nici nu știu cu ce să încep“, spune Irina*, o tânără de aproape 20 de ani, atunci când ne întâlnim, în vară, într-o sală de activități a Centrului de Detenție de la Craiova. E îmbrăcată în negru, are părul lung, iar pe mâini poartă mai multe tatuaje. Surâde de câteva ori, ca și cum ne-ar arăta o schiță din zâmbetul ei adevărat. Stăm în bănci, ca la școală, în încăperea cu pereții tapetați cu citate motivaționale și cu sfaturi de dezvoltare personală.
Purtătoarea de cuvânt a penitenciarului, o tânără aranjată și mereu cu zâmbetul pe buze, ne asistă, chiar dacă Irina este majoră și am putea vorbi doar cu ea. După câteva momente de liniște, tânăra găsește un punct de pornire: „Sunt o persoană amuzantă, îmi place să glumesc cu oamenii“. Din când în când, se uită la purtătoarea de cuvânt, are emoții și răspunde telegrafic.
Din aproape-n aproape, spune și de ce a ajuns aici: „Pe la 16 ani am intrat într-un anturaj cu niște prieteni și am furat o mașină“. A fost judecată în libertate aproape doi ani, pentru furt calificat. „Îmi trecea timpul foarte greu, pentru că stăteam mereu cu gândul acolo – ce o să se întâmple cu mine, unde o să ajung? Unde o să mă duc? Chiar nu știam nimic“, își amintește tânăra. În cele din urmă, a primit o pedeapsă de doi ani, din care mai are de executat câteva luni. O particularitate a pedepselor pentru minori și tineri este că, dacă respectă regulile centrelor, pot fi liberați condiționat după ce execută jumătate din timp. La Craiova, Irina a aflat pe propria piele ce auzise în copilărie că a trăit și tatăl ei, închis pentru o vreme. Alături de ea, aici mai sunt închise zece fete.
Viața în centru, spune tânăra, este repetitivă. „Aici deșteptarea e la 6. Până la 7 trebuie să fim pregătiți, camera făcută, patul, tot, pentru că intră Apelul. La 7.30 avem ușile deschise.“ În jurul orei 8 încep activitățile pe secție, până la ora 11, când vine masa. Urmează programul de liniște până la 13.30, când se reiau activitățile. La programele din centru, Irina a învățat despre grădinărit, autocunoaștere, dezvoltare personală și despre cum să nu recidiveze. Cel mai mult îi plac atelierele unde coase și pictează. „La 15.30 avem baia și tot așa încontinuu. La 22 e stingerea. Aici tot așa merge, de luni până vineri. În weekend pauză, nu avem activități.“
Rutina din centre e percepută de unii dintre cei închiși ca „o dezumanizare“. Pentru a se putea întoarce mai repede în societate, spun că trebuie să învețe să fie „ca niște roboți“, „să fie cuminți“, „să stea în pătrățica lor“. Alții, în schimb, simt că rutina îi ancorează în realitate și îi ajută să-și construiască un viitor departe de infracțiuni. Mulți vorbesc despre reziliență și autocunoaștere, maturizare.
Irina a terminat o clasă în libertate și în prezent este înscrisă la școala din centru, în clasa a doua. Spune că vrea să-și continue studiile și după ce va ieși. „Când am fost afară, nu prea am avut posibilități să mă duc la școală. Părinții mei au fost ocupați cu alte chestii.“ Viața în centru, spune tânăra, a însemnat o schimbare radicală. „Eu eram un copil care nu știam. Dacă îmi zicea cineva să-mi fie bine pentru mine, eu făceam ca mine, adică mergeam pe calea aia, să fac numai rău. Aici m-am maturizat și am învățat niște chestii.“ Crede că înainte se lăsa prea mult influențată de grup și de aceea a luat decizii proaste. „Am făcut o greșeală. Nu am crezut că o să ajung aici, eu am crezut că nu mă ia, că nu îmi face nimeni nimic.“
Deocamdată nu se gândește la cum îi va fi viața de afară. „În momentul ăla când o să ies și o să plec de aici, eu atunci o să mă gândesc pe loc ce fac. Bun, am și timpul ăsta să mă gândesc, că aici nu am ce să fac, decât să stau, și pot să mă gândesc și la asta, dar nu prea mă duce gândul spre chestiile astea.“ Ce știe e că ar vrea să se angajeze. „Să fac ceva cu viața mea.“
Recidiva
„Toți zicem că vrem să protejăm copiii atâta timp cât sunt inocenți, dar imediat ce au făptuit, nu ne mai interesează. Nu mai e copil, devine o entitate care trebuie pedepsită“, e de părere Ana Vlădescu, manager pentru „Acces la Justiție“, unul dintre proiectele pentru minorii și tinerii închiși, derulate de organizația elvețiană Terre des hommes. Pedeapsa înseamnă de multe ori detenție, dar consecințele pot avea chiar efectul opus.
„Când trăiești într-un microunivers psihologic restrâns, îți creezi o altă versiune a realității“, explică specialiștii ce lucrează cu tinerii din centre. Studiile criminologice arată că, după şocul iniţial, care durează, în medie, șase luni, cei foarte tineri se adaptează la mediul carceral în care sunt trimiși. În cuvintele judecătorului Raul Alexandru Nestor, „aderă la un anturaj infracţional, specific mediului de detenţie, şi beneficiază, ca urmare a fenomenului de contagiune criminală, de o specializare infracţională“. În felul acesta, „mugurii credinţelor antisociale înfloresc în conştiinţa minorului“. Treptat, li se conturează percepţia că au fost abandonați de societate şi de familie, și aderă la un nou anturaj care să-i valideze. „Constrângerile psihologice încep din prima clipă, prin faptul că ești închis. Învață să trăiască într-o nouă realitate dictată de abuzuri, contrabandă, frică“, explică și Mihai Enache, absolvent al Facultății de Asistență Socială și manager de proiect la Terre des hommes.
Mai mult, spune Enache, cei mai mulți dintre tineri nu știu să gestioneze libertatea după o perioadă lungă de restricții. Dacă nu au contact cu societatea pe timpul detenției, în momentul eliberării sunt debusolați. „Și atunci apare dorința recidivei: se întorc astfel într-un mediu cunoscut, în centrul de detenție, unde sunt deja integrați într-un sistem ierarhic.“ Iar dacă ținem cont de faptul că, după liberare, mulți dintre tineri se confruntă cu lipsa unor resurse minime – un loc de muncă, o casă, un grup de prieteni –, recidiva rămâne singura alternativă fezabilă.
„Au fost cazuri în care au recidivat doar pentru că nu știau încotro să meargă“, povestește Enache. „Erau eliberați, puși în fața porții centrului și pur și simplu stăteau acolo, băteau în poartă solicitând să fie lăsați să se întoarcă. Au fost chiar cazuri când stăteau o zi, două, trei lângă poarta penitenciarului. O fată a stat pe o pătură pe un câmp lângă centrul de detenție aproape o lună și lucrătorii din centru îi aduceau mâncare pentru că o știau.“
Mirabela Dima, șefă a serviciului de educație la Centrul Brăila-Tichilești, a mai observat un fenomen: mulți ies vara și se întorc când vine frigul. „Comit infracțiuni tocmai pentru că vor un adăpost pe perioada frigului.“ Nu au casă sau familie, iar singurul acoperiș pe care și-l permit e cel sub care sunt închiși. Cei care se întorc sunt cei cu fapte ușoare, cum sunt furturile. Cei care au stat închiși mulți ani pentru omor sau alte infracțiuni grave rareori se întorc.
Legea prevede ca minorii care ies pe poarta centrelor să fie așteptați de un tutore, însă de multe ori acest lucru nu se întâmplă. „Așa cum a știut să dea în cap, știe să vină și acasă.“ „Mai țineți-l o zi, două, să fac rost de bani de mașină.“ Sunt răspunsuri des auzite de angajații centrelor când sună familia înainte de ziua liberării. Cei care au împlinit deja 18 ani cât timp erau închiși sunt din start lăsați singuri în fața lumii.
„Un fel de junglă“
Direcția noii vieți în libertate depinde mult și de cum a fost timpul petrecut în detenție, iar asta nu ține de alegerile pe care le fac tinerele și tinerii închiși. Ține de organizarea sistemului, de cei care lucrează în centre, de contextul în care s-a format fiecare dintre cei deveniți infractori, de întreaga societate.
„E un fel de junglă“, rezumă Andrei*, un tânăr care a fost internat într-un centru de detenție. Nu spune exact cât timp a petrecut acolo, nici pentru ce „faptă“, fiindcă vrea să nu fie identificat și să-și păstreze accesul în centre, unde lucrează în prezent cu alți tineri închiși. Ține cursuri de pregătire pentru libertate și activități sociale și educative. Zice că pregătirea lui pentru jobul ăsta a însemnat, de fapt, timpul petrecut înăuntru. „Experiența mea a fost primordială. Știam multe lucruri ascunse ochilor.“ A decis să lucreze cu tinerii închiși pentru că vrea ca ei să sufere mai puține abuzuri decât cei cu care a împărțit el detenția.
„Sunt perfect de acord cu justiția în momentul în care condamnă un minor pentru o faptă pe care o comite. Într-adevăr, sunt fapte odioase care se comit și chiar trebuie să plătești pentru ceea ce faci dacă greșești“, e de părere Andrei. „Doar că eu văd deficitul sistemului, și nu este al justiției. Este al administrației penitenciarelor, care nu reușește să reabiliteze sau să reeduce, cum se numesc aceste centre. Din contră, ei mai rău înrăiesc persoanelele care ajung acolo pentru că sunt aruncate într-un fel de junglă și trebuie să reziste, să se descurce și să iasă afară. Dar nu poți să faci lucrul ăsta decât luptându-te.“
Andrei povestește într-un videocall că, în timpul cât a fost închis, norocul lui a însemnat familia, care l-a vizitat și i-a asigurat un trai decent. L-au ajutat și cursurile oferite de ONG-uri, care le aduceau ceva nou lui și colegilor de detenție. Atunci se simțea văzut și ascultat. Mai spune și că-n timpul cât n-a avut parte de libertate a încercat să învețe cât mai mult. „Am reușit să-mi țin creierul în formă și să nu o iau razna și toată perioada asta m-a transformat într-un alt om.“
„Sunt foarte multe neajunsuri în centru“, povestește Andrei. „Majoritatea persoanelor provin din familii destrămate, cu neajunsuri și, automat, tot nedetoate au și acolo.“
Întrebați despre mâncarea pe care o primesc, cei din toate cele patru centre au răspuns în unanimitate că este de proastă calitate, arată un raport al organizației Terre des hommes din 2019. „Nu există diversitate în dieta zilnică în toate centrele, porțiile de carne sunt mici, adesea insuficient gătite, aproape necomestibile“, aflăm din raport. Deținuții au mai spus că „au găsit adesea în mâncare pietre, sticlă spartă, gândaci, muște moarte, păr și alte tipuri de impurități“.
Lipsa personalului specializat pentru nevoile tinerilor închiși, cum sunt psihologii, este o altă problemă a sistemului, identificată de experți și relatată de cei care trec prin sistem. Munca puținilor specialiști este extrem de birocratizată și în cea mai mare parte a timpului sunt nevoiți să completeze hârtii. „Printr-o hârtie bună nu trece nici glonțul“, glumesc angajații.
Abuzurile dinăuntru
În lumea tinerilor închiși, pe lângă susținerea familiei, există mai multe monede de schimb. „Ori ai bani, ori ești mare și ai mușchi“, rezumă Andrei. Dacă nu, rămâi și ești tratat ca „un lache“. Adică vei fi mereu abuzat și nu vei avea niciun cuvânt de spus, explică tânărul.
âAsta a observat și Mihai Enache, de la Terre des hommes: cei lipsiți de protecția familiei „intră într-un soi de exploatare, sunt puși să facă patul, să facă curat în camere, să spele hainele etc.“. Concluzia lui apare și în raportul realizat de organizația la care lucrează: „Principalele diferențe pe care le face personalul față de tinerii infractori se bazează pe clasă, sprijinul familiei și educație. Rasismul este mascat în discursurile legate de aceste tipuri de categorii pe care le stabilește personalul“.
Vara asta, centrele pentru minori și tineri au apărut pe harta opiniei publice după ce au fost făcute publice imagini cu doi adolescenți din Centrul Educativ Buziaș bătuți de doi gardieni ai centrului. Dar în afară de astfel de știri, viața minorilor închiși este invizibilă pentru societate.
„Așa sunt învățați paznicii“, e de părere Andrei, care a fost și el martor la diferite situații abuzive. „În momentul când sunt acolo, ei sunt tot un fel de deținuți. Trăiesc dintr-o dobândă de țigări pe care o iau de la deținuți (…), iau suc de la deținut, îl favorizează pe deținut, îi lasă televizorul pornit pentru un pachet de țigări încă două ore în plus. Sau îl lasă să-l bată pe altul dacă are ceva probleme cu el. Așa îi transformă sistemul.“
„Aproximativ 30% dintre copiii intervievați au declarat că au fost victime ale abuzurilor fizice (inclusiv viol), cele mai multe comise de către ceilalți copii deținuți“, arată un raport al Avocatului copilului, instituție care apără drepturile persoanelor de până la 18 ani. „Două treimi dintre copiii abuzați fizic nu au raportat actele de violență unui adult, cei mai mulți de teama repetării abuzului.“
Abuzurile sunt rareori raportate, confirmă și raportul Terre des hommes. „Personalul unor centre nu-și amintește ca abuzurile sexuale să fi fost vreodată declarate oficial. De cele mai multe ori, tăcerea celor abuzați este păstrată cu țigări, haine sau mâncare.“ Cercetările din teren au arătat că personalul medical care lucrează în aceste centre nu raportează abuzurile suferite de deținuți din partea personalului de securitate, deși în unele cazuri există semne și răni pe corpurile lor. „Sunt învățați că nimeni nu îi ajută, că nimeni nu e acolo pentru ei“, mai completează Vlădescu.
Noțiunea de a cere ajutorul este ștearsă de legi nescrise, explică Andrei. „Dacă tu te duci și reclami lucrul acesta, din momentul ăla o să fii abuzat de o sută de ori mai mult. Și o să fii stigmatizat de toată lumea. Pentru că o să primești o etichetă care se numește acolo sifon. Și paza o să aibă teama că o să-i spui și pe ei cu neregulile pe care le fac ei. Înțelegi?“
Ce-i de făcut?
Realitatea tinerilor care ajung în centrele statului român e departe de cea schițată în legi, regulamente și filosofii. E departe și de „modelul nordic“, despre care au pomenit mulți dintre cei cu care am vorbit. De obicei, în țările scandinave, minorii primesc pedepse cu suspendare, probațiune sau câteva luni într-o închisoare deschisă. Acolo, au parte de au securitate minimă și deținuților li se permite să-și petreacă cea mai mare parte a zilei în afara închisorii. „Norvegienii sunt mentorii noștri“, spune și Cătălin Ionete, consilierul de probațiune.
După toată experiența alături de tineri închiși, Terre des hommes are o serie de recomandări pentru ca viața în detenție să fie mai bună. O alocație telefonică cu minute gratuite sau apeluri video Skype și transport gratuit pentru părinții care nu-și pot permite să-și viziteze copiii-deținuți sunt două măsuri punctuale care ar avea efect. În martie anul acesta, președintele României a promulgat o lege care prevede înființarea mai multor centre de detenție și educative, în fiecare regiune a țării, dând astfel curs unei propuneri legislative din 2018, lucru care ar putea micșora distanța fizică dintre cei închiși și casele lor.
Avocatul copilului și alte instituții și organizații recomandă protocoale prin care copiii ar putea raporta în siguranță actele de violență la care sunt supuși în detenție. Experții în educație spun că sunt necesare intervenții din partea serviciilor de asistență socială și programe locale care să-i susțină pe cei ce abandonează școala să se întoarcă în bănci.
Mirabela Dima, șefa Serviciului de Educație de la Centrul Brăila-Tichilești, spune că ea și colegii ei au transmis Ministerului Justiției propunerea de a le acorda minorilor și tinerilor care ies din centre o locuință unde să poată rămâne timp de un an, plătind doar jumătate din chirie, pentru a-și putea găsi mai ușor un loc de muncă. Li s-a transmis că acest lucru va fi luat în calcul, dar de atunci au trecut trei ani. În Suedia, de exemplu, acest lucru se aplică deja de ani buni în cazul foștilor deținuți.
„Tinerii au nevoie să iasă de acolo cu o diplomă. Să aibă șansa să-și găsească faptic o slujbă“, spune și Ana Vlădescu, de la Terre des hommes. Andrei, care a fost la rândul lui în detenție, îi învață acum pe cei care urmează să revină în societate cum să redacteze o scrisoare de intenție, cum să-și caute un job, cum să se prezinte la un interviu. Dar este nevoie ca astfel de inițiative izolate să devină regulă și ca toți cei care trec prin centre să aibă posibilitatea reală de a-și continua studiile și de a se angaja, în cele din urmă. Vlădescu vorbește și despre o hartă a angajatorilor incluzivi, care angajează persoane cu backgrounduri diferite, în încercarea de a reduce din discriminare.
În timpul internării într-un centru, este esențial ca tinerii să nu fie rupți complet de realitatea exterioară, de aceea, proiectele în care e implicată și comunitatea sunt importante. O spun și lucrătorii din centre, și experții, printre care se numără și Mihai Enache, de la Terre des hommes. Măsurile educative nu pot funcționa decât dacă permit păstrarea unui contact cu societatea. E important ca tinerii dinăuntru să știe cum se dezvoltă societatea în continuare, să poată avea contact cu oameni din libertate, să poată ieși afară. Mirabela Dima, care lucrează la centrul de la Tichilești, mai spune ceva: că e esențial ca deschiderea să existe de ambele sensuri. Nu doar tinerii închiși să poată ține legătura cu lumea din afara gratiilor, ci și comunitatea să-i poată cunoaște. Doar în felul ăsta etichetele și stigma pot dispărea încet-încet: „Vezi-mă, uite cum sunt“.
Update 17 noiembrie 2025:
La începutul lui octombrie 2025, peste 200 de polițiști de penitenciare au protestat în fața Centrului de Detenție Craiova, unde se aflau 146 de minori și tineri privați de libertate. Motivul: Administrația Națională a Penitenciarelor (ANP) anunțase că centrul urma să fie comasat și să devină o secție a Penitenciarului Craiova, pentru a reduce costurile și supraaglomerarea sistemului penitenciar. „O decizie pripită și lipsită de argumente solide”, a reacționat atunci Sindicatul Național al Polițiștilor de Penitenciare, care „nu doar ignoră realitățile juridice, sociale și administrative, dar riscă să dezechilibreze profund funcționarea unității și a sistemului în ansamblu.”
Pe 11 noiembrie, ANP a anunțat că a renunțat la decizia inițială, iar Centrul de Detenţie Craiova nu se va desființa, dar alături de tineri și minori, vor fi aduse și persoane de alte vârste. Obiectivul, arată ANP într-un răspuns pentru Scena9, este „creșterea gradului de ocupare de la 44,65% (conform analizei din 20 august a.c.) la 100%“. Ca urmare a acestei decizii, 108 dintre tinerii și minorii de la Craiova au fost relocați la Centrul de Detenție Craiova au fost relocate la Centrul de Detenție Brăila-Tichilești, unde, spune ANP, există specialiști și dotări corespunzătoare pentru a asigura procesul de reintegrare socială a tinerilor aflați în custodie.
* Numele au fost schimbate, pentru a proteja identitatea persoanelor.
Andrada Lăutaru este jurnalistă independentă. A studiat sistemul penitenciar la un master în Cluj și cu o bursă în Kazahstan și a făcut practică în Penitenciarul Aiud.
Bogdan Dincă este fotojurnalist independent, interesat de subiecte sociale. E membru fondator al Documentaria.ro, o comunitate de fotografie documentară.
