Regizorii din competiție bat nervos din picior. Urmează gala de premiere a celui mai mare și important festival de film din România — Transilvania International Film Festival (TIFF). Piața Unirii, unde are loc evenimentul, e plina de actori, actrițe, regizori și cineaști, toți îmbrăcați la patru ace și proaspăt fotografiați. Undeva într-un colț al pieței, sub un cort negru, Cristian Hordilă privește la o duzină de ecrane cu imagini live de la gală. Aici sunt și o parte dintre tehnicienii festivalului — în pantaloni scurți și tricouri, cu căștile și microfoanele pornite, coordonează difuzarea galei online. În cortul de lângă sunt așezate dosare roșii de catifea, ce ar trebui să conțină diplomele laureaților festivalului. Nu e totul pregătit și asta îi stresează pe unii dintre organizatori.

Hordilă e relaxat. 

Titlul lui oficial este de manager al festivalului, dar el se descrie și ca pompier, și ca un call center format dintr-un singur om. Extensia mâinii lui pare să fie telefonul.

„Ăsta e rolul meu, să fac să se întâmple”, îmi spunea Hordilă la o cafea, cu o zi în urmă.

TIFF adună aproape 1000 de invitați și 100.000 de participanți în fiecare an — regizori faimoși, actori debutanți și remarcați la festivaluri, critici de film și cinefili. Efortul de organizare este colosal, iar variabilele nenumărate. Neprevăzutul e imposibil de controlat, dar fiecare provocare e soluționată de o armată de oameni coordonați în ultimii 10 ani de Hordilă.

Din felul în care reușește să-și calmeze colegii stresați, îmi dau seama că are un simț al umorului foarte eficient. Mă gândesc că asta îl ajută să îmblânzească monstrul. Festivalul are 21 de ani. Hordilă are 35.

Cu un background în business și marketing, el îndrumă vreo 350 de oameni din staff și peste 400 de voluntari timp de 10 zile, cât durează proiecțiile și evenimentele TIFF. O creștere importantă de la 50 de oameni, cât număra staff-ul festivalului în 2002, la prima ediție.

„Nu îmi pot imagina făcând altceva și nici nu m-am gândit, să fiu sincer”, spune Hordilă, care lucrează cu normă întreaga tot anul să pună pe roate festivalul.

Înainte să înceapă ceremonia, Hordilă se asigură că toate sunt la locul lor, până și microfoanele. Poziția lor pe scenă cere o consultare cu Oana Giurgiu, director executiv și co-fondator al festivalului, om de bază de la prima ediție.

„Eu, de când începe festivalul, stau bot în bot cu Oana”, zice Hordilă, „sunt chestii de producție, de teren, de decizie pe care le facem împreună”. 

Nu departe de cortul de producție, cu o pălărie verde neon, asortată strategic cu niște pantofi galbeni, răsare Mihai Chirilov, critic de film și director artistic al TIFF-ului.

„Noi suntem ADN-ul festivalului”, îmi spune Hordilă despre el, Oana, Tudor și Chirilov.

În timpul galei, îl întreb dacă ediția asta a fost un succes. „Îmi este foarte greu să-mi dau seama”, zice. Apar probleme cu locațiile, bate vântul și trebuie dat jos ecranul, trebuie returnate biletele, un invitat nu are mâncare la ora 1 noaptea sau cineva a aterizat de urgență pe aeroportul din Timișoara în loc de cel din Cluj. Toate astea trebuie rezolvate și deciziile finale sunt luate de el.

Echipa de organizare este într-o continuă reinventare încă de la prima ediție. În fruntea ei stau cei patru, care în ultimii 10 ani s-au maturizat și au dezvoltat o „chimie” a lor, crede Hordilă.

De ani de zile încearcă să definească mai clar rolurile colegilor din staff. Fiecare zi de festival redesenează, însă, harta responsabilităților. Dacă ceva trebuie făcut urgent, nu mai contează cine și cum o face.

TIFF-ul e o rampă de lansare pentru mulți care lucrează în entertainment. Unii au început ca voluntari, inclusiv Hordilă, care pune umărul la festival de la 19 ani.

După doi ani de pandemie care au afectat profund industria evenimentelor, cât și pe cea a filmului, nucleul echipei s-a schimbat și au venit mulți oameni noi care trebuiau să învețe repede dinamica echipei. Pentru Hordilă, asta a fost cel mai greu de gestionat în 2022.

Și bugetul, care e în jur de 2 milioane de euro momentan, a scăzut față de acum 10 ani, când, explică Hordilă, „intram cu capul în sus în festival”. 

„De multe ori nu știm dacă avem banii pe care îi cheltuim”, îmi spune Hordilă mai în glumă, mai în serios. „Suntem ca ăia care cheltuiesc bani înainte de ziua de salariu.” 

Partea bună e că investițiile din fonduri private și vânzarea biletelor cresc încet, dar sigur.

Ce a scăzut a fost susținerea din fonduri publice, care vine de obicei de la instituții precum Primăria Clujului, Centrul Național al Cinematografiei (CNC) sau Ministerul Culturii, al cărui ministru a spus recent că doar 30% din buget îl pot investi în proiecte precum TIFF. Restul de 70% merg spre salariile funcționarilor ministerului.

***

„Mă tem că, dacă continuă tot așa, va trebui să renunțăm la oameni și nu vreau să facem asta”, îmi spunea Oana Giurgiu pe o bancă în Parcul Central cu două zile înainte de gală.

Oana Giurgiu a început să lucreze în televiziune la 19 ani, pe vremea Tele7 ABC. A produs emisiuni la recent reanimatul Atomic TV, iar ca regizoare (doar de documentare, până acum) a debutat în 2015, cu Aliyah Dada, urmat de Spioni de ocazie în 2022. Ambele filme explorează istoria evreilor în ultimul secol de istorie românească.

Cu Oana m-am înțeles să ne întâlnim la un hotel de lângă stadionul din Cluj. Acolo avea loc Transilvania Pitch Stop, unde cineaști din regiune vin să găsească fonduri pentru postproducție sau producători pentru filmele lor. Pitch stop-ul e doar unul din mai multe workshop-uri de industrie din cadrul festivalului.  

„Asta e perla reginei”, îmi zice producătoarea și regizoarea de 46 de ani. 

Mai este și Drama Room, unde realizatori de seriale pot să primească feedback pentru conceptele lor de serialele de la reprezentanți Netflix. Există un coordonator pentru zona de industrie, însă Oana e un supraveghetor păstoresc, cum îi place ei să-și zică, al acestor zile dedicate profesioniștilor din film. Ea coordonează și toate celelalte câteva zeci de evenimentele care nu sunt proiecții de film.

„Evident - filmele sunt cele mai importante, dar [evenimentele speciale] sunt sarea și piperul festivalului”, spune Oana.

Sare și piper sunt și consacratele cine-concerte din locuri speciale precum castelul Banffy de la Bonțida sau concertul de țambal organizat înainte de proiecția documentarului Buena Vista Social Club din parcul de sculpturi dacice de la Vlaha.

Într-o plimbare din Parcul Central până la Muzeul de Artă din Piața Unirii, Oana îmi povestește despre TIFF Fashion corner, un proiect gândit de ea ce explorează povestea de dragoste dintre film și design vestimentar. 

La Muzeul de Artă, coborâm la subsol și intrăm într-o cameră imaculată, unde miroase a crini proaspeți. Acolo sunt expuse creațiile tinerilor designeri din Cluj. 

„Ar putea fi o pepinieră pentru viitorii designeri de costume de filme”, îmi zice Oana, adăugând că hainele ce îmbracă manechinele din cameră pot să le câștige creatorilor o ofertă de colaborare într-un film. Oana intră-n vorbă cu designerii, le pune întrebări și în același timp se asigură că fiecare lucru e la locul lui, că fiecare creație are numele creatorului scris corespunzător, iar covorul roșu unde se fac poze este bine aspirat. Se simte că le apreciază munca și ca showroom-ul nu e doar o chestie de bifat într-un program de festival.

Când să ne luăm rămas bun, ne întâlnim cu Marius Bălănescu, responsabil la TIFF cu vânzarea biletelor. Nu ne mai despărțim, rămânem cu el și chemăm o mașină să ne ducă în parcul de la Iulius Mall, unde urmează să cânte DakhaBrakha, un cvartet ucrainean care cântă ceva ce numesc „folk-haos”. Muzica lor e un amestec viu de tradiție ucraineană cu beat-uri din întreaga lume, dublat de vocile spectaculoase ale celor patru muzicieni polivalenți. Live sunt impecabili. 

Trupa, împreună cu doi regizori ucraineni cu filme ce rulau la festival, a semnat o scrisoare condamnând difuzarea a trei filme rusești la TIFF, printre care și filmul lui Lado Kvataniya, Execuția, care a fost și în competiția pentru Trofeul Transilvania. Filmul lui Kvataniya a fost produs cu sprijinul unui fond public, finanțat de Roman Abramovich, fost proprietar al clubului de fotbal Chelsea și oligarh rus pus sub sancțiuni de la începerea războiului de către Uniunea Europeană și Marea Britanie, ceva ce nu le-a picat bine ucrainenienilor din festival.

Am întrebat-o pe Oana după TIFF dacă s-au temut că ar putea anula concertul, a zis că le-a înțeles poziția și că erau pregătiți dacă anulau, „doar că noi credem că pe termen lung acest lucru nu e benefic” și că cenzurarea artei rusești va „omorî orice șansă de supraviețuire a unei opoziții în Rusia”.

Marius vrea să vadă dacă spațiul unde o să cânte ucrainenii îi permite să mai pună în vânzare bilete. Cererea e mare și anul ăsta. Cu o seară înainte auzisem de la mai mulți oameni că la o proiecție se vânduseră mai multe bilete decât locuri. O duzină de oameni au stat pe niște scaune improvizate. Îl întreb pe Marius despre asta, dar îmi zice să nu mai cred chiar tot ce aud. Ediția asta, au fost peste 100.000 de plătitori de bilete la TIFF, un record de spectatori în istoria festivalului. Marius voia sa evite supraaglomerarea.

Ajunge în sfârșit un Mercedes inscripționat cu logo-ul TIFF. Intrăm și răsuflăm ușurați, se simte bine răcoarea artificială din merțan. Pornim spre parc să aflăm dacă mai se mai pot vinde bilete. În 10 minute, trecem prin Clujul plin ochi de oameni. Pare un oraș mai viu.

Festivalul s-a extins de la primele ediții în multe alte locuri din oraș și-n cartiere. Cartierul Florești a fost anul ăsta centrul activităților cu familii și copii, iar în Mănăștur, un cartier gri de blocuri, de obicei exclus din viața de entertainment a Clujului, s-au organizat proiecții la cinemaul de cartier.

Totul pare în regulă la locația din Gheorgheni, un cartier reîmprospătat în ultimul deceniu, unde au crescut birouri și apartamente pentru corporatiștii Clujului. Mai trebuie doar acoperite niște cabluri care duceau la scenă, ca să nu se împiedice spectatorii la concertul DakhaBrakha. Și mai trebuie verificat dacă intră mai mult de 1500 de oameni. 

După niște estimări ochiometrice de-ale Soniei, managerul de locație, ale Oanei, ale lui Marius și ale unei persoane care instalează scena, s-a decis. Se mai pot vinde niște bilete, până la 2000. 

Oana verifică repede backstage-ul, alcătuit din covoare, oglinzi și canapele aduse de pe la cei din echipa de acasă. Părea totul OK, așa că ne întoarcem în centru. 

Oamenii ăștia nu stau deloc locului. De multe ori vor sa meargă la un film sau un concert, dar înainte să intre sau imediat după ce începe, apare ceva și trebuie sa plece.

Din cauza asta, Oana și Marius mă lasă în față la Casa TIFF, centrul de comandă al festivalului și terasă deschisă tot timpul anului pe strada Universității, la doi pași de Piața Unirii. La Casă se adună majoritatea invitaților între evenimente, să se cunoască, să bea ceva, să mai stea un pic. Invitații sunt fie critici de film, producători, jurnaliști, actori sau cinefili, care adesea se văd doar la festivaluri. Ediția de anul ăsta a fost pentru mulți ocazia să se reîntâlnească după doi ani de izolare.

Pornesc spre Piața Unirii, unde am întâlnire cu Giurgiu și Chirilov. Urmau să anunțe la TIFF Lounge, locul care zumzăia de discuții despre film și industrie, că vor organiza un nou festival de film - Sunscreen Festival, care se va întâmpla la început de septembrie în Constanța. 

TIFF-ul nu e doar la Cluj și doar 10 zile pe an. Echipa gestionează mai mulți frați mai mici ai festivalului, la Sibiu, București, Reșița sau la Alba Iulia. Asta înseamnă și mai multă organizare, chiar dacă nu la fel de complexă ca la Cluj.

Tudor Giurgiu e ușor de recunoscut în peisajul pestriț de festival. La ediția asta, e mereu îmbrăcat în tonuri pastel, iar ochelarii lui cu rame groase de culoare albastru pal nu fac excepție.

Omul de cinema de 50 de ani, împliniți pe 20 de iunie în toiul TIFF, a debutat în 2006 ca regizor de lungmetraj, cu Legături bolnăvicioase, un film atipic față de producțiile Noului Val. În 2012 a ieșit Despre oameni și melci, care a prins bine la public și i-a adus Premiul Gopo pentru cel mai bun lungmetraj. Comedia urmărea niște muncitori care voiau să își vândă sperma ca să cumpere fabrica în care lucrau. Giurgiu a făcut și documentare, și scurtmetraje - Superman, Spiderman sau Batman a luat premiul pentru cel mai bun scurtmetraj din partea Academiei Europene de Film. A și produs filme precum Moromeții 2, care a doborât recordul de încasări pentru un film românesc. 

Oana a fost producătoare în toate filmele lui, co-fondatoare de TIFF, parteneră de business și soție. Cei doi se știu de prin anii ’90 și s-au căsătorit în vara lui 2005. Au un fiu, Ștefan. TIFF-ul e într-o oarecare măsură și o întreprindere de familie, fiind fondat de un power couple din industria filmului și consolidat de prietenii și colegii lor. La puțin timp înainte de căsătoria cu Oana, Giurgiu a ajuns șeful TVR, în 2005. 

Poziția lui importantă, cât și suprapunerea relației lor profesionale și de cuplu, i-au adus un val de critici. A fost acuzat că firmele lui și ale Oanei au fost favorizate în contractele cu TIFF din bani publici sau că scotea bani din TVR pentru producții din familie și că a distrus instituția. 

Spunea atunci că a rezistat doi ani presiunii și în cele din urmă și-a dat demisia. A revenit la film și în 2015 a scos De ce eu?, un film despre un caz real de corupție politică din sistemul de justiție de la noi. Un tânăr procuror primește un caz care îi va spulbera cariera și, în cele din urmă, viața. Filmul a fost primit de către critici cu recenzii amestecate, unii sugerând că motivul pentru care a ales tocmai acest caz de corupție politică este pentru că a văzut în el „un ecou mai tragic al propriului său caz” de când era la cârma TVR.

Despărțirea dintre el și Oana, care a avut loc cândva între 2019 și 2020, nu a fost anunțată public, ceea ce e până la urmă de-nțeles. Dar faptul că cei doi încă lucrează cot la cot, inclusiv la TIFF, arată pasiunea lor pentru festival și pentru proiectele construite împreună. 

Dependența de muncă a lui Tudor Giurgiu devine evidentă când îți zice ce program are. Și când îl vezi peste tot prin festival. Poate cu asta are de-a face și trotineta lui electrică, cu care fulgeră prin centru între evenimente, proiecții și Casa TIFF.

„Nu am descoperit clonarea ca să fiu în trei locuri în același timp”, îmi zice Giurgiu, dar trotineta pare să fie pe-aproape.

Îmi era greu să îmi imaginez ce face președintele unui festival de film numit de presa internațională „Cannes-ul Balcanilor”. El își descrie rolul ca pe o muncă de „big brother”, un cap limpede care lucrează intens înainte de festival și turează la maximum 10 zile. E prezent peste tot, vorbește cu jurnaliști, strânge mâna invitaților importanți și îndulcește sponsorii, de care depinde soarta festivalului. 

„E greu să fiu sharp când mă întâlnesc cu oameni, când dorm o normă de patru-cinci ore pe noapte”, îmi zice Giurgiu. 

Îl prind la povești când partea grea abia începe, joi după-masă. Încep să ajungă invitații de la Zilele Filmului Românesc și urmează un maraton de întâlniri.

Giurgiu a fost și cursant la această ediție, prezentând un prim montaj al noului lui documentar Nasty, despre viața fostului jucătorului de tenis Ilie Năstase. Trebuie sa ajungă la următoarea întâlnire, așa că discuția se termină abrupt. Ne luăm rămas bun și programăm sa ne vedem a doua zi.

Am întârziat. Sunt fleașcă de transpirație când intru într-o sală de curs de la Facultatea de Teatru și Film a Universității Babeș-Bolyai.

În față, așezat la catedră, Tudor le povestește unor tineri cineaști despre cum e construită industria. Vorbește calm despre cum funcționează juriile de la festivalurile internaționale, cât de mult contează fondurile de la CNC și cum poți să primești sponsorizări private pentru filme.

Tinerii care îl ascultă fac parte din Talent Lab, un curs din timpul festivalului ce oferă, pentru 15 cineaști debutanți atent selectați, o serie de masterclass-uri cu profesioniști din industrie, de la noi și de-afară.

Talent Lab-ul a fost creat acum 10 ani ca să ajute tinerii să înțeleagă cum funcționează lumea filmului și care sunt intrările potrivite într-o industrie destul de închisă. Un participant mi-a zis că, deși au avut șansa să își facă conexiuni și să se cunoască între ei, per total, programul a fost „în multe părți și în nici una”, iar proiectele cu care au aplicat și pentru care au fost selectați nu au fost discutate mai deloc.  

La final, Giurgiu îi întreabă ce le-a lipsit în programul ăsta. Debutanții cer mai mult sprijin financiar și feedback pe proiectele lor. Președintele TIFF își ia angajamentul să facă rost de amândouă.

***

Nouă din cele 12 filme în cursă pentru Cupa Transilvania, marele premiu pentru cel mai bun film al festivalului, vin de la regizori debutanți în lungmetraje, nu cu mult mai mari ca cei de la Talent Lab. Alte 18, toate românești, au fost în competiția de scurtmetraje, iar alte câteva zeci în celelalte secțiuni ale festivalului — Zilele Filmului Maghiar, Focus Polonia și Israel sau What’s up, Doc?, secțiunea de documentare.

Selecția lor se datorează unei echipe conduse de Mihai Chirilov. Ca director artistic al festivalului, responsabilitatea curatorială este capitală pentru TIFF. El decide ce filme vor fi văzute la TIFF și, implicit, ce regizori au șansa sa fie premiați.

Criticul de 51 de ani și co-fondator TIFF a absolvit facultatea de electronică din București și imediat după a început să scrie în diverse reviste despre film. Din 2006, a devenit membru al juriului pentru mari festivaluri globale, de la San Francisco, Chicago, Hong Kong și Berlin. 

Din pricina asta, selecția e bună, și o zic atât marii producători și critici de film internaționali, cât și spectatorii ce vin de peste tot, an de an, să vadă filmele. Chirilov și încă cinci curatori străbat continentul de la San Sebastian la Cannes și până la Berlin, în căutare de filme din programul marilor festivaluri.

„Când ceilalți merg să se culce, noi începem să vedem filme”, îmi zice Chirilov în timp ce mergem spre o proiecție unde organizează un Q&A cu regizorul filmului Mikado, Emanuel Pârvu.

Munca de curator al programului TIFF, explică Chirilov, te trece prin tot felul de stări.  

„O zi proastă înseamnă să stai acasă în fața unui ecran și să vezi cinci filme proaste. Atunci o să ai și tu o zi proastă”

Cei cinci curatori văd sute și sute de filme, într-o operațiune de filtrare artistică ce înlătură balastul pentru a-i recomanda lui Chirilov filmele care trec pragul. Decizia finală e a lui.

E o muncă de restrângere, zice Chirilov. Trebuie anulate dublurile — nu pot fi trei drame franceze printre peliculele selectate în competiția pentru marele trofeu, altfel selecția nu creează un întreg.

În interiorul echipei există secțiuni de specialitate. Unii membri se concentrează pe genuri, cum ar fi thriller sau horror, iar alții pe selecția filmelor pentru competiții precum Zilele Filmului Maghiar sau Românesc.

El coordonează și juriul de la TIFF, format din connaisseuri globali de film ca și el. Nu se implică în deciziile lor, dar organizează întâlnirile secrete ale juriului.

Echipa lui Chirilov nu poate funcționa fără cei de la comunicare sau de la departamentul de invitați. Toți trebuie să fie într-o sinergie completă, altfel un regizor al cărui film a fost selectat poate sa nu primească invitație și să nu vină la Cluj. 

„Practic, noi nu ne odihnim niciodată”, zice Chirilov nonșalant. 

Recunoaște că, fără voluntari, infrastructura festivalului s-ar prăbuși. Asta deși multe dintre beneficiile lor — precum vouchere sau acces la petreceri — s-au ofilit peste ani, în ton cu bugetul. În ture de 5-6 ore, repartizați pe departamente (tehnic, invitați, proiecții sau promovare), voluntarii sunt, de fapt, lipiciul ce ține TIFF-ul în picioare. 

Pentru Giurgiu, și echipa tehnică e cheie, fără de care proiecțiile de filme nu s-ar întâmpla. De la print traffic manager - persoana responsabilă cu transferul filmelor stocate pe hard drive-uri cu parole și diverse formatări, până la oamenii care cară aparatura dintr-o parte în alta. 

Însă nu totul merge mereu cum trebuie, zice Chirilov. 

„În spatele oricărei enterprise de genul asta, care din exterior pare că merge unsă, există foarte multe situații de tensiune și foarte mult sânge scuipat, depanări de ultimă oră și părți urâte”, explică el fără să dea mai multe detalii când i le cer.

Pe lângă filme și evenimente deschise tuturor celor care-și iau bilet, la TIFF se mai întâmplă petreceri legendare. Petreceri pentru care e nevoie de multă muncă. Responsabilă de organizarea lor și a altor întrevederi sociale de aproape 10 ani este Ana Tătar.

Are un aer relaxat, în ciuda faptului că trebuie să organizeze o recepție de cocktail la Cazinoul din Parcul Central, petrecerea de închidere și un grătar în același timp. Astea înseamnă transportul logisticelor, dar și partea creativă, adică dezvoltarea conceptului evenimentelor.

Eu am prins-o înainte de începutul petrecerii de închidere. L-am lăsat pe Hordilă la gala care începuse deja și am plecat să văd ce înseamnă orele de muncă dinaintea unei petreceri TIFF. „Closing-ul”, cum îi spune ea, se ține la o locație cu vedere panoramică a Clujului, în cartierul Borhanci. Îmi e greu să țin pasul cu Ana, străbate toată terasa în mai puțin de un minut. 

„Ana știe, întreab-o pe ea”, zic cei din echipa, toți lăsându-se ghidați de jurnalista radio, care pe timpul TIFF-ului lui se transformă în organizatoare de evenimente. A început ca Hordilă, în echipa de voluntari. A intrat în departamentul de petreceri, iar apoi a urcat în ierarhia organizațională până a ajuns responsabilă de evenimente sociale. 

„La festivalul ăsta nu-i nimic stabilit, pare un haos, pentru că toate lucrurile sunt făcute cum se întâmplă”, zice Ana între telefoane.

Echipa ei are patru membri, toate femei, solidare una cu alta mai ales când vine vorba de somn. Uneori munca lor înseamnă și să debaraseze, să ducă saci cu gunoi sau să facă ture prin oraș să mai aducă ce e nevoie la fiecare eveniment.

Când a ajuns Ana la „closing”, era „haos”. Colegele erau ocupate cu altele, așa că a rămas ea să care frigidere, să spele podeaua și să pregătească piscina.

***

Am vrut să înțeleg și munca logistică - pe Iulia Rad, coordonatoarea, mi-a fost imposibil să o scot din depozit pentru un interviu. Poate asta explică pe scurt și mai bine rolul ei decât o discuție. Într-un cuvânt? Ocupată. Pare greu sa te bucuri de festival ca organizator. Dacă te bucuri, te costă. Oboseală, stres, oboseală. Nu poți sa le faci pe toate. 

„An de an, după festival intervine o decompresie în care nu vreau să mai vad pe nimeni”, îmi zicea Giurgiu la un moment dat.

Gala de închidere nu e sfârșitul muncii pentru mulți. După cele 10 zile de foc urmează deconturile, adică justificarea cheltuielilor în fața sponsorilor și finanțatorilor. Asta înseamnă că Amalia și Mihaela, responsabile cu hârțogăria post-festival, nu prea văd soarele verii. Hordilă preconizează câte un geamantan de 25 kilograme de documente pentru fiecare sponsor important. 

Apoi o iau de la capăt pentru următorul TIFF.