Film / Horror

De ce ne uităm la filme horror?

de Crăița Nanu

Publicat pe 30 octombrie 2020

În prag de Halloween, ne-am întrebat ce-i face pe unii cinefili să stea lipiți de scaune în timp ce privesc, cu sufletul la gură, crime brutale, monștri și exorcizări. De unde apetitul pentru groază și a te îngrozi de bunăvoie și nesilit de nimeni? Crăița Nanu trece printr-o serie de posibile explicații (psihologice, dar și de context social), precum și printr-o întreagă istorie a genului, pe fast-forward.

Gustul pentru filme horror e o treabă de anduranță, sadism, disponibilitate pentru experiențe extreme - sau? Pentru a încerca un răspuns, ne putem întoarce în timp până la începuturile genului. Unii argumentează că primul puseu de horror cinematografic a fost chiar trenul lui Méliès, care se zvonește că în 1895 a săltat spectatorii din scaun, de teamă că imensa mașinărie va ieși din ecran și își va continua călătoria peste ei, prin sala de cinema. La vremea respectivă, noutatea mediului a trezit în public aceleași reacții pe care filmele de tipul ăsta mizează până în zilele noastre. Poate mai mult decât orice alt gen, producțiile cinematografice horror s-au născut și au evoluat datorită reacțiilor virulente ale publicului consumator.

„Mi s-a spus să nu vin, dar m-a învins curiozitatea”, auzim într-un scurt documentar o spectatoare așezată la una dintre cozile pentru filmul Exorcistul, de William Friedkin, care, în primele săptămâni de la lansare, durau și până la șapte ore. Adaptarea după romanul horror omonim scris de William Blatty a avut premiera în State în 1973 și a creat un haos de nedescris. Nimeni nu se aștepta ca filmul, cu o copilă posedată de un spirit rău și un preot care încearcă să-l gonească din ea, să bată toate recordurile de audiență. Asta în condițiile în care spectatorii leșinau, ieșeau afară din sală plângând, tremurând, și spuneau că e un film îngrozitor. „Lumea se împarte în trei”, povestește un preot la o emisiune TV: „cei care l-au văzut și vor să vorbească despre el, cei care l-au văzut și nu vor să vorbească despre el și cei care nu l-au văzut.”

Cadru din „Exorcistul” (1971, r. William Friedkin)

Sunt câteva explicații clare pentru care Exorcistul a prins așa de bine în America anilor ‘70. La momentul respectiv, venea cu niște efecte speciale cum nu se mai văzuseră. Patul care se mișca, levitația, capul fetei care se rotea la 180 de grade erau giumbușlucuri de filmare mult peste nivelul producțiilor din vremea respectivă. Conceptul era și el nou: spectatorul primea pentru prima oară un personaj copil care spărgea toate granițele de obișnuință a reprezentării pentru grupa de vârstă: fetița posedată înjura, scuipa smegmă verde și se masturba cu un crucifix. Sigur că au mai fost filme cu copii răi - Village of the Damned din 1960 are un oraș întreg de țânci blonzi și fără sentimente. Dar niciunul chiar ca fetița din Exorcistul

Însă cireașa de pe tort, care a generat discuții interminabile, a fost concluzia filmului despre lupta dintre credință și demon: finalul deschis. Friedkin, regizorul, avusese o serie de contre cu autorul cărții, care se opunea deciziei cineastului de a tăia concluzia foarte concretă a romanului Exorcistul. „Vreau să fac un film, nu o predică catolică”, spunea Friedkin în cartea Shock Value: How a Few Eccentric Outsiders Gave Us Nightmares, de Jason Zinoman. Spectatorul primește, deci, o exorcizare finalizată, dar răspunsul despre cine câștigă de fapt lipsește. Realizat cu un buget de 12 milioane de dolari, Exorcistul a scos peste 200 de milioane din vânzări (ceva gen 2 miliarde în banii zilelor noastre), a generat nu mai puțin de cinci continuări sau prequel-uri, dintre care ultimul va apărea anul viitor, și a devenit unul dintre filmele de referință al genului. 

Așadar, curiozitatea și nevoia de a se expune unei experiențe noi, la limită, par că au împins spectatorii să intre la Exorcistul, iar noutatea și curajul abordării unor subiecte delicate (religia, copiii) au generat un uriaș val de discuții care a dus la și mai multe bilete cumpărate. Ce i-a îndemnat însă pe spectatorii care au leșinat sau izbucnit în plâns la mijloc de proiecție să intre înapoi în sală, pentru a continua vizionarea? Răspunsul stă undeva în energia cu care vorbesc despre film intervievații din clipul despre premiera Exorcistul: horrorul e un bun generator de adrenalină. Cercetătorul în domeniu Mathias Clausen povestește într-un TED Talk despre sistemul nostru intern de apărare, moștenit din vremuri în care sperieturile nu erau generate de imagini pe un ecran, fie el mare sau mic. Pielea de găină este o reacție animalică, de pe vremea când aveam blană și ne zburleam pentru a intimida adversarii. Bătăile mai puternice ale inimii pompează sângele mai rapid și ne fac mai alerți, iar țipătul este un semnal de alarmă pentru cei din jur. Noi am evoluat, dar corpul nostru reacționează la fel la stimulii trimiși de creier. Filmele horror ne flexează simțurile astea adormite. 

O altă prelegere Ted Talks completează teoria asta: Margee Kerr, doctor în sociologie, compară filmele horror cu o cameră de forță în care intri de bună voie pentru a te fortifia în relație cu propria frică. Cunoaște-ți frica, expune-te la ea și înțelege-o, spune ea. Teoria este că, în absența unui pericol real, senzația de frică poate fi pe de o parte extrem de antrenantă, iar pe de altă parte te poate lămuri unde te situezi între fugă și luptă (flight or fight). Desigur, există și a treia variantă, înlemnirea (freeze) în fața ecranului, poate cea mai neplăcută dintre ele, și care nu cred să fi transformat vreun spectator neputincios în fan al genului. A vedea astfel de filme cere o anume deschidere în fața experienței, altfel lucrurile pot degenera. 

Faptul că publicul de horror stă la lupta cu ecranul o demonstrează și Halloween (1978), care a devenit, în ciuda criticilor care l-au desființat inițial ca fiind facil, un imens succes de casă și una dintre cele mai profitabile francize, întinsă până în zilele noastre. Regizorul John Carpenter a declarat că voia să facă un film care să aibă impactul Exorcistului, iar asta se vede de la o poștă. Personajul principal, Michael Myers, este fetița din Exorcistul pe steroizi. În Halloween, răul rămâne în copil și îl transformă într-un boogieman care nu poate fi omorât. Michael își primește o andrea în gât, un umeraș în ochi, un cuțit în piept, vreo șase gloanțe, plus o căzătură de la balcon, și tot nu moare. Filmul mizează pe șocul spectatorului forțat să privească lumea prin ochii personajului negativ - o tehnică inaugurată de Hitchcock cu Psycho, pe care Halloween o duce la nivelul următor, scoțând orice urmă de umanitate din protagonist și acoperindu-i fața cu o mască.

Michael Myers, personajul principal din „Halloween” (1978, r. John Carpenter)

Privit astăzi, Halloween servește o adevărată lecție despre cât de puțin trebuie văzut personajul negativ pentru a fi terifiant, și cât de importantă este muzica. Privit (sau ascultat) în sală, în 1978, Halloween servea ca generator de urlete isterice și vociferări din partea unui public omogen, care aștepta să afle cine va fi următoarea victimă și cum va deceda sub mâna acestui maniac de neoprit. Cronica lui Roger Ebert, unul dintre puținii care au lăudat eficiența filmului imediat după premieră, începea cu un citat din Hitchcock: I enjoy playing the audience like a piano („Îmi place să cânt la public ca la pian”). Halloween a reușit, într-adevăr, asta. Predictibilitatea morților și absurdul unui personaj de neoprit constituie combinația perfectă de bază de poveste, folosită apoi în zeci de ani de slashere (adică filme de gen în care un criminal sinistru seceră la liber ființe vii) cu imens succes de public, precum Nightmare on Elm Street, sau Friday 13th

Un alt exemplu de deschidere a spectatorilor care a generat un întreg subgen este Night of the Living Dead, din 1968, primul film cu zombi regizat de maestrul genului George A. Romero. Morți vii se mai văzuseră pe ecran mare și până la el, dar începutul seriei Living Dead (care se întinde până în zilele noastre) a fost un imens succes de casă. Spre surprinderea regizorului, publicul a citit un puternic subtext social și politic în filmul despre niște oameni care se refugiază la o fermă pentru a se apăra de creaturile ucigașe și mor până la ultimul. Explicația succesului de casă, în acest caz, stă într-o serie de coincidențe care au pus filmul într-o lumină extrem de particulară, fără vreo legătură însă cu intențiile inițiale ale realizatorilor. În aprilie 1968, când filmul era gata și prima copie își începea parcursul prin cinematografe, Martin Luther King a fost asasinat. Șocul ăsta, suprapus pe povestea în care personajul principal de culoare este singurul supraviețuitor, omorât la final de către niște inepți oameni ai legii, a transformat un horror într-un film-manifest antirasist, care vorbea despre zombificarea maselor, prejudecățile din vecini și inutilitatea forțelor de ordine. Night of the Living Dead demonstrează fantastica putere a publicului de a amplifica o poveste filtrând-o prin propriile trăiri și raportând-o la prezent. 

Cadru din ”Night of the Living Dead” (1968, r. George A. Romero)

Se adaugă, deci, încă o explicație peste adrenalina, curiozitatea și disponibilitatea publicului de horror: contextul social și oglindirea spectatorului în poveste. Romero povestește că, după ce a văzut reacția publicului la primul său film din seria Dead, a înțeles că groaza trebuie ancorată de teme actuale pentru a fi eficientă și a exploatat asta din plin cu Dawn of the Dead, al doilea film din serie, a cărui acțiune e plasată într-un centru comercial, pentru un plus de teză despre efectele consumerismului asupra societății lobotomizate. 

Istoria cinematografiei de gen este punctată cu reușite de acest fel. În aceeași linie cu Exorcistul putem așeza The Evil Dead, din 1981 (HBO), unde se duce partea serioasă și rămân doar demonii și mult mai mult sânge, Poltergeist, din 1982 (Netflix), unde răul acoperă o întreagă casă, Blair Witch Project, din 1999 (Netflix), care scoate complet imaginarul din cadru și lasă spectatorul față în față cu frica dezgolită a unor oameni ce par extrem de reali, sau mai clasicul The Conjuring, din 2013 (Netflix). În direcția Living Dead (Night este vizionabil pe Amazon și Mubi) avem toate felurile de zombi reimaginați pe parcursul anilor, de la morți vii-savanți nebuni în Re-animator, din 1985, la dragoste în cimitir pe timp de zombi în Dellamorte dellamore, din 1996, la zombi organizați din Land of the Dead, din 2005 (Netflix), la cei rapizi și răspândiți pe tot pământul din World War Z, din 2013 (Netflix), până la focus pe parenting și zombi în tren din Train to Busan, din 2016 (Amazon). Practic, istoria lumii, luată de la începutul cinematografiei, ar putea fi privită și printr-o înșiruire de filme horror, fiecare emblematic în felul său, toate apreciate de public. 

Sigur, rămân și poveștile nemuritoare despre înotători care au refuzat să mai intre în apă după vizionarea filmului Jaws, sau cei deloc amuzați de răspunsul lui Hitchcock după ce un spectator i-a spus că soția lui a văzut Psycho și acum refuză să mai facă baie sau duș: Ați încercat să o duceți la spălătorie?

O bună parte a publicului refuză din start ideea de film horror, pe principiul că nu simte nevoia să se chinuie (și) în fața televizorului. Din fericire, și amatorii și detractorii genului au dreptate, iar cheia unei mai bune înțelegeri reciproce sunt, desigur, vizionările. Dacă filmele horror au evoluat în funcție de publicul lor, reinventându-se și exploatând noi și noi zone pentru a șoca, atunci un spectator nou al genului ar face bine să privească mai întâi în urmă, pentru a se lămuri cam pe unde se situează cu preferințele în prezent. Căci pragul de suportabilitate este foarte ridicat la filmele noi și reacția de respingere a unui nou venit aproape garantată. Însă filmele vechi, unde efectele speciale erau abia la început și se miza foarte mult pe atmosferă și dezvoltarea personajelor, sunt mai ușor de gestionat. Practic, să te uiți la un slasher din anii 2000 e ca și cum ți-ar fi frică de înălțimi și ai vrea să urci din prima până pe acoperiș. E bine să descoperi mai întâi cum se vede lumea de la primele etaje. Asta dacă există disponibilitate. Dacă nu, e ok, avem o sumedenie de alte genuri de film, iar Halloweenul, la urma urmei, e o singură noapte din an.  

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK