Carte / Timp

„Nu mai știe ce a mâncat ieri, dar își amintește războiul”

de Scena 9

Publicat pe 8 noiembrie 2021

Gheorghi Gospodinov, unul dintre cei mai importanți scriitori bulgari contemporani, a debutat cu volumul Un roman natural (apărut la Editura Cartier), tradus în peste 20 de limbi.

Romanul Fizica tristeții (Colecția „Anansi. World Fiction”, Editura Pandora M, traducere de Cătălina Puiu), din care publicăm azi un fragment,  a fost recompensat cu Premiul Jan Michalski pentru literatură și fost adaptat într-un film de animație, în regia lui Theodore Ushev.

Utilizând Minotaurul ca pe o metaforă structurantă, naratorul construiește un labirint din povești despre propria familie, sărind dintr-o epocă în alta și dintr-o perspectivă în alta, într-o explorare incredibil de minuțioasă și de amuzantă a mentalității est-europene. Fizica tristeții este o carte ce are la bază obsesia pentru arhive, colecții, muzee și capsule ale timpului, despre urmele lăsate de timpul pierdut în texte, imagini și asupra obiectelor.

Mai jos, vă invităm să citiți un capitol din această carte descrisă în Berliner Zeitung ca fiind „extraordinară, dinamică, reflexivă, incredibil de amuzantă, filosofică și poetică, minuțioasă și grandioasă”.

Gheorghi Gospodinov

Drum bun

Și totuși, bunicul avea secretul lui de pe front. În acea noapte de ianuarie în care a vrut să rămânem doar noi doi, ușa celor trecute sub tăcere s-a întredeschis ușor… M-a chemat pe mine, cel mai mare dintre nepoți, care îi purtam numele și aveam 27 de ani. Stăteam în cămăruța lui joasă, cu o singură ferestruică, acolo unde crescuse împreună cu cele șapte surori ale sale, acolo unde, copil fiind, petreceam toate vacanțele de vară. Aproape că nu mai putea să vorbească după recentul accident vascular. Eram doar noi doi, el s-a îndreptat către bufetul de lemn, a căutat mult într-un sertar și de acolo, de sub ziarul pus pe fundul acestuia, a scos o foaie obișnuită de caiet, împăturită în patru, destul de mototolită și îngălbenită. Nu a desfăcut-o, mi-a vârât-o în palmă și a făcut un gest ca s-o ascund. Pe urmă am stat așa, îmbrățișați, ca atunci când eram copil. S-au auzit pașii tatei în fața casei și ne-am îndepărtat unul de celălalt. După două zile, bunicul s-a prăpădit. Era sfârșitul lui ianuarie. 

Au venit mulți oameni să îl petreacă. Cu siguranță s-ar fi simțit jenat dacă i-ar fi văzut. Fiii și fiicele celor șapte surori ale sale, sosiți din toate colțurile lumii, lăsau o floare modestă de iarnă la căpătâiul lui și îi dădeau comenzi pentru lumea de dincolo. Prin locurile noastre, mortul este un fel de poștă rapidă. Hei, unchiule, să-i transmiți mamei multă sănătate când vă vedeți. Să-i spui că suntem bine, Dănuța e absolventă cu zece curat. Mai spune-i că cealaltă nepoată a plecat în Italia. Deocamdată spală vase, dar sperăm la mai bine. Haide, iar ție, unchiule, drum bun. Pe urmă, nepotul care dă comenzile sărută mâna decedatului și se retrage. Peste puțin, se întoarce din nou, se scuză că a uitat să spună că au vândut casa de la țară, dar au cumpărat-o niște oameni de treabă, tocmai din Anglia. Haide, din nou adio și drum bun. Prin locurile astea din sud-est, lumea nu spune „fie-i țărâna ușoară“ sau „Dumnezeu să-l ierte“… Doar urează drum bun. Drum bun. 

Un culoar lateral 

O prietenă povestea cum, copil fiind, credea că Ungaria se află în cer. Bunica ei era unguroaică și venea în fiecare vară la Sofia să-și vadă fiica și nepoțica preferată. O întâmpinau întotdeauna la aeroport. Se duceau acolo mult mai devreme, ridicau capul, ca puii de găină, până le înțepenea gâtul, iar mama ei spunea: uite, acum o să apară bunica. Bunica din Ungaria, care venea din cer. Îmi place povestea, o pun imediat la păstrare. Probabil că atunci când bunica unguroaică a murit, a încetat să mai aterizeze și a rămas acolo, sus, în Ungaria din ceruri, făcându-le cu mâna de pe vreun nor. 

Scrinul memoriei 

Patru luni mai târziu, la mijlocul lui mai, călătoream într-un Opel vechi spre Ungaria. Am propus ziarului la care lucram să fac un reportaj despre cimitirele soldaților bulgari căzuți în Al Doilea Război Mondial. Cel mai mare cimitir se află în Harkány, în sudul Ungariei.

Redactorul-șef a fost de acord și iată-mă la drum prin Serbia. Harkány, un fost sat, acum orășel, care se află aproape de locurile bătăliei de pe Drava. Am ieșit la puțin timp de pe autostradă și am ales un traseu diferit prin Strațin, Kumanovo, Priștina, pe urmă am cotit-o spre Kriva Palanka, prin Niš, Novi Sad. Voiam să merg pe drumurile pe care bunicul meu le bătuse la pas, prin noroi, în iarna lui 1944. Studiasem cu atenție toate hărțile militare existente ale traseului regimentului de infanterie nr. 11 din Sliven, divizia a 3-a de infanterie, Armata Întâi. Conduceam, iar în buzunar se afla acea hârtie împăturită în patru. Acolo era scrisă o adresă în ungurește. 

Am ajuns la Harkány. Aveam timp pentru cimitirul militar. Înainte voiam să descopăr o casă. M-am învârtit ceva vreme până să găsesc strada scrisă pe foaie. Slavă Domnului că nu-i schimbaseră numele în ultimii 50 de ani. Am parcat și am pornit să caut numărul. Abia atunci mi-am dat seama că nu știu ce aștept de la această vizită întârziată. Bunicul trăise aici, încartiruit câteva săptămâni liniștite, înainte de lupte. Fericit și îngrijorat în același timp. Uite și casa, construită înainte de război. E mai mare decât cea a bunicului, observ cu oarecare invidie, mai central-europeană. Are o grădină mare, cu flori de primăvară, înflorite, dar lalelele bunicii sunt mai frumoase, îmi spun în treacăt. În fundul curții e un foișor, acolo stă o femeie de vârsta bunicului, cu părul alb, îngrijit, fără batic. Îmi dau seama că nu sunt sigur cine e. În 50 de ani casele își schimbă locuitorii, oamenii se mută, mor. Împing ușa de la intrare, un clopoțel în spatele ei îmi vestește sosirea. Din casă iese un bărbat de peste cincizeci de ani. Salut în engleză, puteam și în ungurește, din lecțiile bunicului, dar mă păstrez deocamdată. Slavă Domnului, vorbește și el engleză. Îi explic că sunt ziarist din Bulgaria, ba chiar îi arăt legitimația și îi spun că scriu un material despre soldații bulgari care au luptat aici în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Ați fost la cimitir? mă întreabă omul. Îi spun că nu am ajuns încă. Mă interesează ce știu oamenii de aici, ce își amintesc. Mă invită în sfârșit în foișor, la bătrână. 

Ea e mama mea, spune. Întinde mâna într-o strângere ușoară, neîncrezătoare. O lasă memoria, explică el. Nu mai știe ce a mâncat ieri, dar își amintește războiul; au fost soldați bulgari aici, se pare chiar în casă, au fost încartiruiți. Pe urmă se întoarce spre mine și îi spune cine sunt și de unde vin. Abia acum mă observă. Memoria îi e un scrin, simt cum deschide sertare demult uitate. Trece un minut lung, trebuie totuși să deruleze în urmă cu mai bine de 50 de ani. Bărbatul se simte un pic stânjenit de această tăcere. O întreabă ceva. Ea întoarce încet capul, fără să-și ia privirea de la mine. Ar fi putut fi un tic, un răspuns negativ sau parte din monologul ei interior. Bărbatul se întoarce spre mine și-mi spune că la sfârșitul lui ianuarie a făcut un ușor accident cerebral și nu stă deloc bine cu memoria. 

La sfârșitul lui ianuarie ziceți? 

Da, răspunde bărbatul ușor îngândurat. Ce importanță poate să aibă pentru un străin?

Bunicul meu a luptat prin locurile astea, spun. 

Bărbatul traduce. Fără să îmi pot explica, sunt sigur că m-a recunoscut. Am aceeași vârstă ca bunicul atunci. Bunica zicea că îi semăn leit — același măr al lui Adam proeminent, înalt și ușor adus de spate, cu un mers distrat și nasul lung, puțin coroiat. Bătrâna spune ceva fiului, el sare de pe scaun, se scuză că nu m-a întrebat ce vreau să beau, îmi oferă dulceață de vișine și cafea. Accept, pentru că vreau să mai zăbovesc, iar el dispare în casă. În sfârșit suntem singuri în foișor, de o parte și de alta a mesei dăltuite grosier. Masa este destul de veche, oare bunicul a stat și el în același foișor? Primăvara a luat-o razna, albinele zumzăie, în văzduh plutesc miresme necunoscute, ca și cum lumea a fost creată acum, fără trecut, fără viitor, o lume în toată prihana ei dinainte de începere. 

Ne privim. Între noi sunt 60 de ani și un bărbat pe care ea îl ține minte la 25, iar eu l-am petrecut acum câteva luni, la 82. Și nicio limbă în care să ne putem spune totul. 

A fost o femeie frumoasă. Încerc să o văd prin ochii bunicului, în ianuarie 1945. După toată grozăvia, noroiul și moartea războiului să intri (intru) într-o casă în stil european, cu o fată de douăzeci și ceva, blondă, cu pielea frumoasă și ochii mari. Înăuntru e un gramofon cum n-ai mai văzut, răsună o muzică cum nu ai mai auzit. Ea poartă o rochie lungă, de oraș. În toată casa e liniște și lumină, prin perdele se strecoară o rază de soare, care coboară exact pe bolul de porțelan de pe masă. Ca și cum războiul nu a existat niciodată. Ea citește pe un scaun lângă fereastră. Un zgomot oarecare mă scoate din tablou. Îi căzuseră ochelarii pe podea, i-i dau. E înspăimântătoare această traversare de o clipă a unei jumătăți de veac. Brusc, fața aceea frumoasă se umple de riduri și într-o secundă îmbătrânește. La început mă gândeam să îi arăt foaia de la bunicul. Acum am hotărât că nu e nevoie. Am avut acele câteva minute singuri (cât de inteligent își expediase fiul). 

În fața ei se află nepotul acelui bărbat. Înseamnă că toate s-au legat cum trebuie. Iată și scrisoarea vie, trimisă cu o întârziere uriașă. Înseamnă că a supraviețuit. S-a întors la femeia lui și la fiul de câteva luni, fiul a crescut, i-a născut un fiu… Și uite-l pe nepot aici, stă în fața ei. Viața și-a urmat cursul, ea a fost uitată, el a trecut peste asta, totul s-a întâmplat așa cum trebuie… O lacrimă îndelung amânată i se rostogolește pe obraz și se pierde în labirintul infinit de riduri ale mâinii. 

Îmi apucă mâna și, fără să-și ia privirea de la mine, spune rar, într-o bulgară perfectă: bună, mulțumesc, pâine, vin… Eu continui în ungurește: szép (frumoasă). Am pronunțat ca și cum aș fi transmis un mesaj secret de la bunicul meu mort, iar ea a înțeles. Mi-a strâns mâna mai tare și apoi i-a dat drumul. Ultimele două cuvinte în bulgară pe care le-am auzit de la ea au fost: „Adio“ și „Gheorghi“. Purtam același nume ca bunicul. Fiul ei apare cu cafeaua, observă imediat că mama lui a plâns, dar nu a avut curajul să întrebe ceva. Bem cafea, îl întreb cu ce se ocupă, e medic veterinar (ca tata, am dat să spun, dar doar am înghițit o gură de cafea). 

Mai trăiește bunicul dumneavoastră? a întrebat el amabil. A murit în ianuarie, am răspuns. Îmi pare rău, condoleanțele mele. Mi-am dat seama că el nu bănuiește nimic. L-a protejat, așa a hotărât ea. Sau poate că mi-am închipuit eu totul. În tot acest timp, am evitat să mă uit la el, ca nu cumva să descopăr vreo asemănare. Totuși, lumea e plină de bărbați cu nasul coroiat și mărul lui Adam proeminent. M-am ridicat să plec, am sărutat mâna femeii. Fiul i-a spus că o să mă conducă. La poartă a amânat să-mi dea drumul mâinii și, pentru o clipă, m-am gândit că știe totul. Am plecat repede și m-am îndreptat spre mașina aflată după colț. Am despăturit foaia de la bunicul. Deasupra adresei era desenată cu creionul o mânuță de bebeluș din anul 1945. Îmi poate spune cineva dacă nu cumva e aceeași mână pe care am strâns-o de la revedere cu puțin timp înainte?

Foto main: libreshot.com

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK