În urma burselor oferite cu un an în urmă, Centrul de Fotografie Documentară lansează în curând primele șapte albume din Colecția CdFD, prima colecție dedicată fotografiei documentare din România. Sunt în lucru 13 povești noi, 7 mini cărți foto și - încă o premieră pentru spațiul .ro -, primul proiect de grup de fotografie documentară realizat exclusiv de fotografe. Primele șapte albume din Colecția CdFD, vor fi lansate pe 6 decembrie la Rezidența BRD Scena9.

Dacă săptămâna trecută l-am rugat pe Cosmin Bumbuț să ne împărtășească câteva imagini din proiectul său, Copilul lui Natural, despre copiii nerecunoscuți de tații lor, azi îl avem ca invitat pe Bogdan Croitoru, care a documentat în ultimul an ce se întâmplă când natura reia în stăpânire un petic din oraș.

Bogdan Croitoru, a cărui formație e de biolog, a mers timp de un an să fotografieze în Delta Văcărești: „Pe o arie de aprope 185 de hectare, bucureștenilor li se oferă un parc altfel, cu intervenții minime ale omului asupra ecosistemului format de-a lungul deceniilor, pe locul unui ambițios proiect hidrotehnic demarat în perioada comunistă și  lăsat în paragină în ultimii 22 de ani,” explică Bogdan în statement-ul proiectului. Declarată arie protejată în 2016, Delta Văcărești e azi o oază improbabilă în mijlocul betoanelor, asupra căreia s-au mai concentrat fotografi și jurnaliști. În 2015, Cristian Munteanu documenta viața oamenilor nevoiași care locuiau pe atunci în „Groaopa Văcărești”, iar jurnaliștii Mircea Topoleanu, Lina Vdovîi și Radu Ciorniciuc au ca work in progress un documentar despre viața unei familii care s-a mutat din Parcul Natural (echipa a publicat deja Acasă, un album de fotografie realizat în timpul documentării). Cu toate acestea, imaginile lui Bogdan Croitoru nu seamănă câtuși de puțin ca abordare cu cele din seriile astea. În seria lui, nu primează componenta socială, ci observarea subiectivă unei relații în continuă desfășurare: a oamenilor cu elementele timide ale sălbăticiei, instaurată pe ruinele unui fost proiect grandios. L-am rugat pe Bogdan să ne spună pe repede înainte ce-a găsit în explorările lui prin Deltă.

 

Ce anume te-a interesat cel mai tare să documentezi în povestea cu Parcul Văcărești? 

Mi-am propus o explorare vizuală a interacţiunii on-natură în Parc. Cum ne raportăm eu şi alţi vizitatori,  majoritatea trăitori pe vaste câmpuri de betoane, la acest petic de natura neîmblânzită şi totuşi atât de accesibilă?  Încă de la primele vizite  în zonă, documentarea ce s-a vrut iniţial a fi una de tip jurnal, sistematică şi analitică, s-a alterat rapid, devenind de o concreteţe dubitabilă şi implicit mai subiectivă, păstrând însă firul roșu al realităţii reprezentabile vizual. Când te dezlipeşti de asfalt şi păşeşti pe poteci şerpuind  printre trestii înalte, freamătul naturii activează parcă unele atavisme ale sălbăticiunii ascunse undeva, în adâncul fiinţei.  Explorarea a devenit neprogramată, posibil haotică,  totodată mai incitantă:  fără a mă raporta la vizite precedente şi fără să anticipez rezultatele incursiunilor ulterioare, am experimentat un fel de condiţie de tabula rasa, fiecare ieşire căpătând aspectul unei evadări. Sper ca expresiile vizuale ale acestor evadări aparent disparate să constituie piesele unui puzzle inteligibil pentru privitor şi, asta ar fi grozav, să găsească acolo măcar o bucăţică, un ciob de oglindă, în care să se recunoască.

Ce a însemnat pentru parc declararea lui drept arie naturală protejată? În același timp, știu că această decizie a declanșat în spațiul public o dezbatere de natură etică, dat fiind că statutul de arie protejată a atras și evacuarea oamenilor săraci care trăiau acolo: protejăm natura, dar pe oamenii vulnerabili nu? Ai urmărit, în proiectul tău, și componenta asta?

Iniţial,  în timpul regimului comunist, Lacul Văcăreşti  era cuprins într-un ambiţios proiect hidrografic ce urmărea sistematizarea cursului Dâmboviţei în capitală. Au fost strămutaţi oameni şi demolate clădiri. Proiectul a fost abandonat  după ‘89. Proprietari de terenuri din zonă încă îşi cer drepturile. Aria a fost împânzită de deşeuri aruncate la întâmplare. Câteva familii de oameni nevoiaşi au trăit aici în  locuinţe improvizate. În ultimele decenii, natura a cucerit acest teritoriu. În locul unde ar fi trebui să fie Lacul Văcăreşti, cuveta îndiguită adăposteşte acum un spectaculos ecosistem  de tip luncă-deltă, cu o mare biodiversitate. Zona naturală nereglementată, „Acumulare Văcărești”,  ce se întinde pe o suprafaţă de 184 de hectare, a fost declarată  în 2016 Parc Natural (Categoria V IUCN), devenind astfel primul parc urban natural din România. În incursiunile mele, nu am întâlnit oameni care să locuiască permanent în Parc. Într-una dintre ultimele vizite, am descoperit într-un stufăriş foarte des, departe de potecile tematice, un fel de cort însăilat la repezeală. O legătură de ridichi şi o tigaie ascunsă sub un colţ al foliei indicau că cineva stă acolo. Nu era acasă.

Cum e, pentru un fotograf, trecerea de la subiecte sociale în centrul cărora se află în primul rând oamenii, la fotografia în / de natură? 

Pentru mine, mai ales în contextul acestui proiect, linia de demarcaţie e foarte vagă. Am surprins prezenţa omului şi uneori, aspecte ale acesteia care, în funcţie de sistemul de referinţă, pot fi considerate ca bune sau rele. Gândesc că e important ca un fotograf să nu se lase influenţat de idei preconcepute legate de un potenţial subiect, dacă el simte că e ceva acolo, atunci să facă poza. 

Cât timp ai lucrat la proiectul ăsta, ce ai observat legat de relația cu locul a vecinilor, a comunității din jurul Lacului și a bucureștenilor care vin acolo? Cine și de ce merge acolo? E deja cumva integrat în viața locuitorilor orașului sau încă are un statut incert? Cum diferă de alte parcuri?

Aş zice că e o atmosferă paşnică şi plăcută, ai cumva senzaţia că eşti într-un spaţiu unde eşti mai liber, nu eşti asaltat de avatarurile societăţii de consum care au pătruns în parcurile sistematizate, tonete cu diverse, mici, bere, muzici de la terase care se încalecă unele peste altele. E drept, noaptea e  lumina reziduală de la oraş şi în weekend îţi mai ajunge la ureche câte-o manea de la vreo petrecere monstru din apropiere. Depinde şi cum bate vântul. Că mergi pe poteci, unele înguste, că pământul reavăn poate deveni o mică mlaştină, că te zgârie stuful pe obraz dacă nu eşti atent, că te sperii de-ţi sare inima din piept când o pasăre ori o şopârlă foșgăie la rându-i speriată de tine, acestea-s lucruri faine. 

Cred că, în mare, comunitatea din jurul Parcului are o reacţie pozitivă, de simpatie, cel puţin pentru faptul că acum sunt mult mai puţine gunoaie, căci periodic se fac acţiuni de igienizare. Şi vecinii pot învăţa  multe despre ecologie, despre natură, despre ce plante şi animale sunt în Parcul lor.  Apoi administraţia  - Asociaţia Parcul Natural Văcăreşti -  invită publicul  prin sloganul „Natura la uşa ta!”, la evenimente, workshop-uri, training-uri, colaborări cu alte ONG-uri, prin care generează o avalanşă de activităţi educaţionale pentru copii şi adulţi.

Îs şi nemulţumiţi, cum e Alin, care stă într-o locuinţă modestă lângă Asmita Gardens. Eera la plimbare pe dig cu ţapul lui, Gigolo, când mi-a povestit despre oameni, vecini de-ai lui, care au avut proprietăţi şi nu au primit nicio compensaţie, iar acum 2-3 ani  „păşteam 50 de capre aici şi nici nu se simţea…”.  Sau, de partea cealaltă, Gabi, student la Geografie, conservaționist extremist, zice că „mai bine cei de la parc nu făceau toate construcţiile astea, (n.a. foişor pentru urmărit avifauna, ponton, turn de observaţie ), pentru că atrag prea multă lume. Trebuiau doar să facă curat şi să pună câteva panouri explicative”.

Ce oameni am mai întâlnit: sportivi - ciclişti şi alergători. Din cartier, cântăreţi de hip-hop care mai pun de-un grătar, tineri la foc de seară, artiști locali care fac graffiti pe digul ce înconjoară Parcul, vârstnici care se odihnesc, fac flotări ori culeg corcoduşe pentru acrit ciorba, oameni în drum spre / de la serviciu, plimbă căţeii, fotografi pasionaţi de avifaună, pasionaţi de natură care urmăresc pe FB evenimentele anunţate de administraţie,  zburători cu drone, îndrăgostiţi.

Şi o chestie frumoasă pe care nu prea am întâlnit-o în alte parcuri: oameni ce nu s-au cunoscut vreodată se salută pe potecile parcului ca pe munte, ori îşi fac loc şi se îndeamnă zâmbitori unii pe alţii să trecă primii prin desişurile vegheate de urzici.

Care ar fi cel mai important lucru pe care l-ai învățat lucrând la proiectul ăsta?

Am aflat că speciile de lilieci pot fi determinate după ultrasunetele pe care le emit noaptea, în timp ce zboară în căutarea hranei, cu ajutorul unui aparat care le recepţionează, apoi le converteşte în sunete decelabile în registrul acustic uman, urmând ca un specialist chiropterolog, ascultându-le, să le atribuie unei specii sau alteia. 

Am continuat să învăţ să nu am aşteptări.

Bogdan Croitoru* e fotograf independent, cu background în biologie și etologie. Anul ăsta se fac 28 de ani de când a făcut primele fotografii, la manifestațiile anilor '90 din Piața Universității. După mai mulți de muncă fotojurnalistică în redacții, a ales să lucreze ca freelancer, iar imaginile lui au fost publicate, printre altele, în National Geographic, Der Spiegel, The Guardian și altele. Este co-autor al albumului foto 7 ani în Maramureș. Cele mai multe proiecte ale sale sunt concentrate pe legătura dintre oameni și mediul în care trăiesc: a documentat, printre altele, transformările Vămii Veche, minerii din Viața Jiului, ultimii sași din Transilvania

*pagina web www.bogdancroitoru.com poate fi accesată prin Internet Explorer.


 

Acest material este realizat în parteneriat cu Centrul de Fotografie Documentară- proiectul unui grup de fotografi pasionați de fotografia documentară, care și-au propus să grupeze într-o arhivă digitală, alături de propriile proiecte, tot ce consideră reușit în fotografia documentară românească. Inițiatorii sunt Petruț CălinescuIoana CîrligMarin Raica și Ioana Călinescu.

Aceste proiect este co-finanțat în 2017-2018 de Administrația Fondului Cultural Național (AFCN).

În aceeași serie, găsiți și:

FOTO Preview Cosmin Bumbuț și „Copilul lui Natural”