Ne aducem aminte de Gabi Luncă, care ne-a părăsit recent, una dintre vocile remarcabile ale muzicii lăutărești, prin filtrul cântecelor ei triste ori ascuțite cu tematică maternă.
Rămasă fără mamă la vârsta de trei ani, cu o alta vitregă care o trata „ca pe Cenușăreasa”, cum scrie cântăreața în cartea autobiografică Povestea vieții noastre, și crescută în cele din urmă de una dintre bunici, Gabi Luncă își vărsa amarul și își cicatriza un aspect important din viața personală pe primul disc înregistrat după revoluție. „Fata merge la măicuță, ce-a crescut-o de micuță / Sărutându-i lacrima, zice: «Tu ești mama mea / Viața nu e o poveste / Mamă e cine te crește»”, cânta în 1991 pe „Două mame pentru o fată”. Despre prefacerile acute emoțional și politic din muzica post-89 a Gabrielei Luncă voi reveni, pentru că tema maternității e omniprezentă în discografia ei și mai profundă în prima parte a carierei, cea din anii '60, și cea din primii ani de democrație.
Gabi Luncă s-a născut în vreme de război, pe 16 octombrie 1938, în comuna Vărbilău, mai sus de Ploiești și foarte aproape de Vălenii de Munte. A început să cânte încă de la 13 ani, alături de tatăl ei, violonist în cadrul Orchestrei Armatei din Ploiești, iar după 1953 a devenit solista orchestrei de muzică populară a Clubului Muncitoresc din Băicoi. A mai colaborat cu Ansamblul Folcloric al Clubului 1 Mai din Ploieşti, dar şi cu Orchestra „Flacăra Prahovei” a Filarmonicii din Ploieşti, dirijată de violonistul George Botez, fiul cunoscutului interpret de tangouri, romanțe și melodii populare românești din perioada interbelică Titi Botez. După primele discuri la Electrecord și un mariaj nereușit, la 26 de ani s-a mutat la București, unde s-a măritat din nou, de data asta cu acordeonistul Ion Onoriu, care avea să-i rămână partener de viață și carieră până când acesta s-a prăpădit în 1998. Deși marginalizată de către „cultura oficială”, unde așa-zisa „muzică populară” (de fapt, muzică țărănească și, oricum, o bună parte din ea datoare vândută lăutăriei cu influențe greco-orientale) era „lege” când venea vorba despre ce apărea la televizor, cu excepția câtorva filmări ale ei pentru TVR și la spectacolele din țară, Gabi Luncă a rămas până astăzi una dintre vocile remarcabile ale muzicii lăutărești. Cu „vibratouri dulci” și timbrul „răgușit”, Gabi Luncă a fost o prezență aparte și o reală vedetă a petrecerilor private, unele dintre ele chiar ale unor membri importanți de partid. În 1993 s-a retras însă din activitate, iar de atunci a mai cântat doar la evenimente ale comunității penticostale, la a cărei confesiune s-a convertit.
La vârsta de 19 ani, Gabi Luncă a primit o telegramă din partea casei de discuri Electrecord, unde era invitată să înregistreze primul ei album, cu doar patru piese, împreună cu doi dirijori de etnie romă. Ionel Budișteanu era supranumit „lordul muzicii populare românești” și Nicu Stănescu fusese sfătuit de George Enescu să urmeze Conservatorul de Muzică din București, pe care l-a și absolvit cu premiul I, după cum i-a mărturisit muzicologului Viorel Cosma în cartea sa, Lăutarii de ieri și de azi. Acolo le-a cunoscut pe Maria Tănase, despre al cărei repertoriu spunea că „nu era pe placul” ei și că „înjura, ca bărbații, dirijorul, că nu-i plăcea cum iese”, dar și pe Maria Lătărețu, despre care a mărturisit că a învățat-o și a îndrumat-o foarte mult. Dintre acele prime cântece înregistrate în 1959 putem asculta „M-am jurat că nu mai beau”, „Bună seara, mândră bună” și „De cine mi-e mie dor”. „Am un pom în bătătură”, însă, e de negăsit online.
„Un loc care mi-a rămas în minte e podul de peste gârla de lângă sat. Îmi aduc aminte şi azi, era un pod mare, iar când ploua, noi, copiii, ne duceam acolo să vedem ce a adus apa de sus, din munte,” povestea Luncă într-un interviu pentru Adevărul. „Acolo, lângă acel pod, mama mea s-a îmbolnăvit. Mi-a povestit bunica mea, care m-a crescut până la nouă ani, că într-o iarnă mama a vrut să treacă podul cu căruţa, iar caii s-au speriat. Ea s-a dat jos, a intrat în apă să-i facă să pornească şi de atunci s-a îmbolnăvit de plămâni, iar la trei, patru luni s-a stins.”. În 1964, artista înregistra vinilul cu numărul de catalog EPC 463, unul foarte rar, cu alte patru cântece. De pe el, două sunt iarăși de negăsit online, altele două au răzbit: „Îmi vine de mii de ori” și „Azi e nor, mâine-i senin”. Sunt cântece de tranziție dinspre muzica lăutărească, să-i zicem, mainstream, standardizată și idealizată de Ministerul Afacerilor Interne prin ansamblurile folclorice și casa de discuri unică, Electrecord, dar și cam rușinată de solouri prea lungi la acordeon sau țambal, eventual la tempo tărăgănat, către cea lăutărească sadea. Poate că Gică Petrescu cânta, spre sfârșitul anilor ‘60, „Cu lăutarii după mine”, dar filtrul său era simțitor unul inhibat, de centrul orașului, de scenetă într-un musical ca-n cele americane, când Gene Kelly descoperea vreo bodegă mexicană.
Aceste câteva înregistrări de tranziție ale Gabrielei Luncă, întinse între 1964 și 1965, sunt și cele mai intrigante. O perioadă experimentală, chiar, în care Luncă alterna abrupt notele muzicale și armoniile. Spectaculos în acest sens e cântecul „Azi e nor, mâine-i senin”, mai aproape de Dona Dumitru Siminica (îmi vine repede în cap „A bre nane a bre dade”) și mai departe de Tănase ori Lătărețu și, că tot veni vorba despre Petrescu, Oborul romanțat. Unul despre înstrăinare (de frați) și un semn de împăcare cu o mamă îndepărtată: „Murgule, coamă rotată / Fă-ți picioarele grămadă / Și du-mă la mama-n poartă / Mamă, și să-i spui câte am pățit / Că frații m-au părăsit”. Despre mântuirea de la o mamă pe care n-a avut-o, artista cântă și pe al doilea disc din noua colaborare cu taraful fraților Gore, lansat în 1967, unde apare una dintre interpretările ei celebre la „Dă, mamă, cu biciu-n mine”. Aurel și Victor Gore virează stilul muzical către lăutăreasca de mahala, acordeonul arde în piept și devine strident, melancolic și profund, țambalul coboară tempoul până la șoptit, vioara se ascute, iar vocea Gabrielei Luncă se concretizează în nuanțele calde, guturale, uneori efervescente, care au rămas până astăzi în mentalul colectiv.
În 1968 apare discul care începe cu „Am avut o măicușoară” și e imposibil să nu resimți tristețea din vocea artistei când cântă versuri precum: „Și-acuma treceam pe seară / Pe la noi, pe ulicioară / Toți copiii se juca / Mamele îi căuta / Dar pe mine n-avea cine / Că eram singură-n lume” sau „Și-afară e tare frig / Mamă, și eu n-am la cine să strig / Măi, nene, ce-am strigat patru zile la o poartă / De m-a știut lumea toată / Căci fetița fără mamă / Ah, nimenea n-o bagă-n seamă / Ea duce o viață amară”. Și chiar mai mult decât săgețile melancolice, Luncă reuşeşte, prin candoare, să te facă să vizualizezi (sau poate chiar să-ți confunzi vreo amintire proprie cu a ei) o scenă fantomatică a unei ulițe pe înserat, când mamele îşi cheamă copiii în case. În completare, al patrulea cântec de pe disc, „M-a ajuns un dor de-acasă”, amplifică sentimentul de absență, de data asta printr-o scrisoare pe care copilul i-o trimite, cu „scris mâzgălit”, mamei: „Și-așa frumos îmi scria: / Of, scumpă măicuța mea / Vino s-ai grijă de mine / Că sunt singurel pe lume / Când vii ies în drumul mare / Măi, mamă, și-am să strig cât pot de tare / Că de-acuma încolo-s bine / Că tu ești mamă cu mine / Că nimica nu-i mai scump / Ca o mamă pe pământ”. Doi ani mai târziu, la vârsta de 32 de ani, Luncă o năștea pe a doua fată, Estera, după ce prima îi murise în ziua botezului.
*
Au urmat două decade roditoare: familia Gabrielei Luncă s-a îmbogățit cu alți trei membri, Rebeca, Sara și Emanuel, în 1980 are primul ei concert în străinătate, în Israel (au urmat și alte turnee, dintre care cel din Berlin în 1982 sau cel din New York în 1983), în 1982 a fost invitată de Nicolae Ceaușescu să cânte pentru membrii guvernului aflați în vacanță la Comorova (a rămas celebră povestea Gabrielei Luncă despre Elena Ceaușescu, care ar fi plâns pe „Dă, mamă, cu biciu-n mine”). Din 1973 toate înregistrările de până la sfârșitul carierei sunt realizate alături de formația soțului Ion Onoriu, orchestră în care au apărut ulterior nume grele, precum clarinetistul Mieluță Bibescu, trompetistul Costel Vasilescu și țambalistul Toni Iordache. Înregistrările au însemnat, mai exact, două albume, lansate pe vinil și, în premieră pentru Luncă, pe casetă audio: Mă dusei și eu în codru (1977) și Măi neicuţă din Piteşti (1983).
„Că e vorba despre piese de joc sau despre piese de ascultare, procesul e același: romii manipulează materia sonoră cu scopul de a transforma un «obiect sonor» într-o veritabilă «ființă sonoră», de a apropia entitățile muzicale de lumea oamenilor, îndepărtându-le de cea a obiectelor. A suprapune imagini ale unor persoane pe structuri sonore, a face subiectul să trăiască în obiect până la contopire constituie tot atâtea ilustrări ale aceleiași tendințe de a «însufleți» muzica”, observă etnomuzicologul Filippo Bonini Baraldi, după ce a împărtășit timp de mai mulți ani viața muzicală a unei comunități de romi din Transilvania, în cartea sa Romi, muzică şi empatie. Astfel, dacă muzica lăutărească poate fi considerată, din anumite puncte de vedere, și una ermetică când vine vorba despre compoziție (versurile sunt, de multe ori, culese din folclor și sunt utilizate de mai mulți interpreți, iar ritmurile și armoniile instrumentelor de bază „joacă” deseori în parametrii clișeu), interpretul o poate face deosebită, prin abordarea personală (vocea inedită, interacțiunea cu publicul sau „cântatul la masă”). Dar mai ales prin trucurile folosite în cântările live - cel mai bun exemplu în acest sens sunt dedicațiile, prin care interpretul cântă astfel în cinstea cuiva (uneori se improvizează și versuri de laudă sau jale cu numele celui care a dat banu’), dar și anunțurile către audiență (eventual, chiar și dialogul cu trupa, à la James Brown) că urmează ceva special, exclusiv pentru cei prezenți, cum o face deseori, spre exemplu, Florin Salam: „Fiți atenți, un spectacol frumos. Dacă tot am stat până dimineață, să-mi fac și eu talentul.”
Cercul matern se închide în discografia Gabrielei Luncă cu ultimele două discuri lansate după revoluția din 1989, Anii mei și tinerețea și Amar, amar, și cu două cântece esențiale. Unul dintre ele e „Două mame pentru o fată”, de la care am și pornit acest text, despre legătura emoțională a unui copil rămas orfan la vârstă fragedă cu cealaltă mamă care l-a crescut, iar al doilea e „Oameni buni și dragă lume”, probabil singurul cântec cu nuanțe socio-politice ale cântăreței, despre traficul de copii: „Oameni buni și dragă lume / La noi multe nu sunt bune / Multe patimi ne usucă / Multe rele ne mănâncă / Însă răul cel mai mare / Ce nu merită iertare / E păcatul grăitor / Vânzarea copiilor”. Ambele susțin ideea unui epilog în care Luncă a devenit mai nostalgică decât de obicei, intepretarea ei „cu dulceață”, cum se zice despre lăutarii care reușesc să te impresioneze, eventual, până la lacrimi, devine, să parafrez unul dintre cântece, mai amară decât în perioada de maturitate. De fapt, se apropie de amarul de la începutul carierei, când o fată de 16 ani, cu o pierdere imensă și o copilărie grea, s-a apucat să cânte și care a pronunțat, până la ultima cântare, cuvântul „mamă” cu un nod un gât, pe care noi, ascultătorii, l-am simțit de fiecare dată.
