Foto / Călătorii

„Aici nu plouă aproape niciodată.” Un an în Tülü Küü, Găgăuzia

de Mikhail Kalarashan

Publicat pe 23 august 2022

Fotograful Mikhail Kalarashan a documentat timp de un an contradicțiile și reziliența regiunii autonome de turci ortodocși din Republica Moldova.

Ca majoritatea moldovenilor, și eu am auzit toată viața tot felul de stereotipuri despre găgăuzi. Cele mai des întâlnite sunt: 

1. găgăuzii vorbesc turcă, nu știu română și își uită limba lor găgăuză; 

2. sunt mulți măgari în Găgăuzia; 

3. Găgăuzia e pentru Moldova cum e Cecenia pentru Rusia.

Ca să văd cu ochii mei cum e locul ăsta, am făcut o călătorie în sud, la doar 100 de kilometri de Chișinău, în Comrat, cel mai mare oraș din Regiunea Autonomă Găgăuzia. Cu cât te apropii de Comrat, peisajul se schimbă: dealurile se micșorează, de parcă cineva a trecut ușor cu fierul de călcat peste ele. Totul e uscat, iar în toiul verii iarba pare arsă. 

Când am trecut granița formală către provincia găgăuză, am încercat să uit de toate stereotipurile.  Nu există un punct propriu-zis de trecere, nu se verifică documente sau bagaje. Treci pe drum pe lângă un monument care anunță Găgăuzia, ca la intrarea într-un nou județ în România, de exemplu. 

Vreau să descopăr de la zero, cu mintea deschisă - să comunic, să privesc, să simt. Fac tot posibilul să am abordarea asta și când cunosc oameni și când aleg ce și cum fotografiez: să evit festivismele și măgărușii. Doar zile normale în Găgăuzia. 

Puțină istorie

Istoria găgăuzilor e plină de mistere. Există multe teorii, dar nici până în ziua de azi nu avem consens în legătură cu originile lor. Una din teorii e că au migrat din zona munților Altai, alta spune că sunt urmașii bulgarilor vorbitori de turcă. Cuvântul găgăuz vine din turcă și înseamnă trădător, așa le-ar fi spus turcii pentru că au refuzat să îmbrățișeze islamul, păstrându-și religia ortodoxă. Sunt turci ortodocși, dar păstrează în cultura lor multe superstiții și ritualuri păgâne. 

La începutul secolului XIX, găgăuzii au început să vină în Bugeac, în sudul Basarabiei de atunci, de la Comrat spre Marea Neagră. După căderea Uniunii Sovietice, poporul găgăuz a fost divizat de granița dintre Moldova și Ucraina. Cea mai mare populație găgăuză din lume e astăzi în stepa Bugeacului - 120.000 în Moldova și 25.000 în Ucraina. Cei din Moldova și-au proclamat independența pe 19 august 1990, cu două săptămâni înainte de Transnistria. Între 25 și 30 octombrie 1990 naționaliști voluntari moldoveni au organizat Marșul spre Găgăuzia, pentru a se opune creării Republicii Autonome Găgăuzia. Găgăuzii s-au mobilizat și ei, iar Transnistria a trimis voluntari în sprijinul lor. Moldova a fost atunci în pragul unui mare război civil, dar până la urmă lucrurile s-au calmat. În 1994 găgăuzii din Moldova și-au primit oficial statutul autonom, pe care îl dețin și astăzi. 

Puțin context

Găgăuzii sunt turci, dar sunt pro-ruși. Partidele și politicienii pro-ruși câștigă toate alegerile. Sunt mai multe motive pentru asta: memoria istorică (Ecaterina a doua a Rusiei le-a dat pământul), tot de la ruși au primit alfabetul, iar astăzi găgăuzii se uită la televiziunea rusă, unde sunt conectați cu retorica Kremlinului. În consecință, sunt sceptici la toți pașii pe care Moldova îi face pro-Europa sau pro-România. Percep Rusia ca pe o soră mai mare, mereu aproape, care o să-i protejeze dacă dau de necaz. 

Pe fundalul războiului din Ucraina, Găgăuzia își arată susținerea față de sora mai mare. După ce Moldova a promulgat în aprilie legea care interzice panglica Sfântului Gheorghe și simbolurile Z și V, pentru că sunt folosite de armata rusă în invazia din Ucraina, oficialii găgăuzi au propus un proiect de lege ca ele să poată fi în continuare folosite pe teritoriul regiunii autonome. Pe 5 mai 2020, Curtea de Apel Comrat a suspendat hotărârea Adunării Populare a Găgăuziei privind utilizarea panglicii Sfântului Gheroghe. Din când în când, însă, cam de două ori pe lună, apare o nouă știre cu simbolurile războiului și cuvinte de sprijin pentru Rusia desenate de găgăuzi prin locuri publice. În plus, pe fondul scumpirilor, în Comrat, Vulcănești și Ceadir-Lunga, cele mai mari orașe găgăuze, sunt proteste săptămânale anti-guvern. Vorbitorii de la adunările astea cer autorităților să negocieze cu Rusia un preț mai bun pentru gaz. În ciuda acestei atitudini pro-ruse, Găgăzia a primit refugiați ucraineni.

Găgăuzii sunt mândri și-și iubesc libertatea, în ciuda paradoxului contextului politic de acum. Când s-au mutat pe teritoriul Moldovei de astăzi, au ales inițial alte locuri - pe malul stâng al Prutului, la granița cu România, sunt și acum sate cu nume găgăuze. Au trăit acolo, și-au construit case și au cultivat pământul. Dar autoritățile moldovene de atunci au încercat să îi controleze, așa că s-au retras în Bugeac, unde e secetă și solul e mult mai greu de cultivat decât lângă Prut. 

Tülü Küü

Etulia (Tülü Küü în găgăuză) e cel mai sudic sat, cel mai îndepărtat punct al Găgăuziei. E menționat documetar pentru prima oară în 1808. Pentru că orașele mari, Chișinăul, chiar și Comratul, sunt departe, aici s-a format și s-a conservat un climat unic de cultură locală. E un soi de Găgăuzia în miniatură și, pentru că e departe de influențele din exterior, aici întâlnești oameni cu tot soiul de viziuni politice. 

E un sat mic, cu un drum principal - strada Lenin, pe marginile căruia sunt case și mici drumuri care duc spre vale și spre dealuri. Aici trăiesc oameni simpli, care se ocupă cu agricultura. La fel ca peste tot în regiune și în Moldova, oamenii trebuie să plece de acasă în căutarea unui loc de muncă, dar încearcă să se întoarcă, măcar din când în când. Nimic nu e mai important pentru un găgăuz decât familia și casa.

Aici nu plouă aproape niciodată, așa că pământul e foarte tare și uscat, ca pielea unui bătrân. Etulia chiar e un tărâm al celor în vârstă, tinerii pleacă după terminarea școlii, la studii sau în căutarea unui loc de muncă. Majoritatea merg în Turcia (datorită limbii asemănătoare), sau în Rusia. Se întorc în Etulia doar mai târziu în viață, după ce reușesc să acumuleze avere prin țările care i-au adoptat. Sunt, bineînțeles, și oameni tineri care rămân aici, dar asta înseamnă că măcar un membru al familiei lor e la muncă în străinătate și trimite bani acasă, pentru că în sat nu există o sursă de venit. 

Chiar dacă sunt împrăștiați prin tot soiul de colțuri ale lumii, sau poate tocmai din cauza asta, găgăuzii țin la tradițiile lor. Chiar și după 15-20 de ani în Istanbul sau St. Petersburg, oamenii nu își pierd legătura cu rădăcinile și încearcă să-și țină în viață obiceiurile de acasă. Cultura găgăuză e originală, dar absoarbe și influențe din vecini. De exemplu, au un obicei care seamănă cu tradiția paparudelor din România. Mai au o tradiție împrumutată din Rusia, Maslenița (sărbătoare care marchează granița dintre iarnă și primăvară, înainte de începerea postului Paștelui), ușor modificată, în loc să ardă o statuie, tinerii sar peste un foc mare. 

Memoria colectivă e păstrată aici în principal prin muzeul satului, ținut în viață de Sofia Mikhailovna Pancheva. Femeia are puțin peste 50 de ani și, ca aproape toți consătenii ei, a locuit în Turcia și în Rusia, unde trăiesc și astăzi cele două fiice ale ei. De când s-a întors acasă cu soțul ei, a pus bazele unei colecții de fotografii vechi, date de arhivă și obiecte donate de săteni, ca să construiască o imagine a trecutului. O parte din colecție documentează subiectul foametei din 1946-1947, când aproape jumătate din populația Găgăuziei a murit de foame. Mărturiile oamenilor povestesc de o politică foarte agresivă de colectare a resurselor din partea Uniunii Sovietice, care a luat toată recolta și toate animalele țăranilor. Cerealele au fost închise într-un hambar și au putrezit în timp ce oamenii mureau de foame. În jur de 500 de oameni au murit în Etulia. În ciuda foametei și a politicilor de rusificare, găgăuzii sunt încă nostalgici după vremurile Uniunii Sovietice. Mulți spun „era altfel atunci - aveam de lucru, acum abia supraviețuim ”.

Când te uiți la peisajul din jurul Etuliei, pare imposibil de supraviețuit aici. Iarba e uscată, căldura e insuportabilă, vântul acoperă totul cu un strat de praf. Poți să mergi multă vreme prin acest deșert, până apare la orizont vârful unei biserici printre acoperișurile gri ale caselor, și atunci știi că în jurul ei sunt oameni care au reușit să-și construiască un trai aici și să-și țină cultura în viață. 

Acest material a fost realizat cu sprijinul 5 under 30- granturile oferite de Centrul de Fotografie Documentară pentru fotografi sub 30 de ani. 

Tema de gândire

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK