În fiecare an, în inima lui iulie, la o altitudine „de sanatoriu” (1000 de metri) și la câteva drumuri șerpuitoare distanță de Reșița, se întâmplă Gărâna Jazz Festival. Oameni care nu prea mai reușesc să se zărească în restul anului se întâlnesc în poiană și-și iau prieteniile de unde le-au lăsat, artiști din marile familii muzicale ale lumii își fac loc printre brazi și ploi și-și aruncă năvodul peste noi, gulașul, țuica și dealurile au rămas la fel, chiar dacă noi am mai îmbătrânit cu un an, licuricii vin noaptea, pe drumul de întoarcere spre cazare, când aburul se ridică din asfalt și înconjoară mașinile cu un aer de Lynch. Există ceva extrem de reconfortant la festivalul ăsta, senzația unei suspendări prietenoase a timpului, sentimentul lucrurilor care durează, pe care poți conta, pentru că sunt, sub o formă sau alta, mereu acolo.
De la ediția din 2019, fotografii Ioana Cîrlig și Andrei Becheru au salvat pe retină muzicile și văile, un pic de Garbarek, Surman, Rodion (în biserica de la Văliug, DJ genial care-a făcut icoanele să danseze pe „Marșul extratereștrilor” și să lăcrimeze pe melodiile pentru propria înmormântare), oamenii și ploile.
Mai întâi, muzicienii:
Florian Lungu în bârlogul lui, fotografiat de Ioana Cîrlig în timp ce-și scrie de mână prezentările artiștilor:
Oameni și pelerine:
Dealul cimitirului din Gărâna și drumul spre festival:
Abur și oi / și ne vedem la anul:
