Anul ăsta, între 12 și 15 iulie, a avut loc ediția a XXII-a a festivalului de jazz de la Gărâna. Veneam pentru prima, respectiv a doua oară, tocmai ce terminaserăm bacul și sesiunea. Ne-am luat cortul și un BlaBlaCar și-am plecat în drumeție, gata să ne desprindem de îmbâcseala orașului.
Ediția din vara lui două mii optișpe ne-a adus, din punct de vedere muzical, veterani ai festivalului, dar implicați în proiecte noi, precum membrii noului super-grup Rymden sau Stanley Clarke Band. Mai mult, ediția a marcat prima întâlnire a spațiului cultural românesc cu scena de jazz indiană, prin prezența trupei Ekalavya, condusă de violonistul Abhijith P S Nair. La Hanul de la răscruce, a mai avut loc și piesa de teatru Ferma, a trupei Auăleu, o satiră politică orwelliană, iar la biserica catolică din Văliug Gheorghe Fikl a expus instalația experimentală Îngerul exterminator.
„Taică-miu ne-a dat microbul, fiecăruia câte un shot”
În prima zi, oamenii păreau foarte pregătiți să intre în atmosfera festivalului. O prietenă veche a Gărânei ne-a mărturisit că vibe-ul din Poiana Lupului nu s-a schimbat în ultimii douăzeci de ani, chiar dacă evenimentul a tot crescut.
Astfel, am hotărât că e necesar să vorbim cu Simona Giura, unul dintre oamenii de bază ai festivalului, ca să aflăm mai multe despre geneza lui. În 1997, la Gărâna Jazz I, ținut la hanul La răscruce, Simona avea unșpe ani și venea împreună cu familia și alți copii de prin Văliug, unde aveau o casă de vacanță. Nu „direct ca organizatori, ci doar ca spectatori”. De atunci, nu a mai ratat nicio ediție.
Marius Giura, directorul festivalului și tatăl Simonei, avea o stație de radio la Timișoara, și fusese chemat pentru promovare. Încet-încet, a început să se implice din ce în ce mai mult în organizare. La a opta ediție a fost amenajat actualul spațiu principal de festival, în Poiana Lupului, denumită istoric Wolfsberg de coloniștii germani veniți în vremea regelui Carol I. În ultimele 5 ediții, a luat naștere o a treia scenă, cea din naosul bisericii din Văliug, unde se țin concerte în diminețile de vineri, sâmbătă, și duminică. Transformarea bisericii în spațiu de festival era visul familiei Giura de când au văzut-o prima dată, după modelul occidental. Biserica nu mai e folosită în scop religios decât de 2 ori pe an, de Paști și Crăciun.
Sărbătorile, zice Simona, s-au transformat în ședințe de festival, pentru că toată familia e implicată în organizare. În ceea ce privește artiștii chemați, tatăl are cuvântul hotărâtor, dar mama, Gabi Giura, ascultă cea mai multă muzică. Familia Giura primește recomandări pentru line-up atât de la târguri de jazz de pe-afară, cât și de la comunitatea oamenilor care merg anual, unii chiar de la prima ediție, cu care organizatorii au legat relații strânse de prietenie. De-a lungul celor 22 de ediții, festivalul a cultivat o afinitate pentru jazzul european, în special cel nordic, dar și o dorință de a avea pe scenă stiluri cât mai variate, de la jazz clasic, la forme mai contemporane ale genului, precum nu jazz, future jazz, fusion-uri cu punk, rock, pop, muzică electronică etc.
Potrivit Simonei, când au început să aducă „artiști cu laptopuri, cu sintetizatoare, toată lumea zicea că ăsta nu-i jazz”. Spune că le-a fost foarte greu să educe publicul. „Cred că a ajuns festivalul unde este acum pentru că am avut răbdare. Pentru că nu-i un festival care aduce profit - e o pasiune a lui taică-miu din care ne-a dat microbul, fiecăruia câte un shot. Aducem tot ce e mai nou și ce ne place. Rețeta noastră e să ne placă nouă.”
Am aflat din vorbele Simonei, dar și din experiența proprie, că Gărâna Jazz e un festival care pune cel mai mult accent pe comunitate. Publicul foarte cald și respectul față de natură pe care-l arată oamenii i-au surprins plăcut și pe artiști. Nu-i de mirare că mulți dintre ei au decis să se mai întoarcă.
Jazzuri și jazziști
La Classe operaia va in paradiso a deschis ediția de anul ăsta. E un proiect al pianistului Mircea Tiberian, cu restul membrilor din vestul Europei și Statele Unite, care poartă numele unui film neorealist italian din anii ‘70 cu soundtrack de Ennio Morricone. În muzica lor, se-ntâlnesc două perspective asupra comunismului, cea din blocul estic, adică trecutul dureros, dar și utopia studențească din vestul Europei. Dintre toate piesele, „Ceaușescu în Coreea” ne-a transmis un mix de absurd, revelație și megalomanie, ca și cum cineva ar ridica un mausoleu nimicului.
Ultimul concert din prima seară a fost al cvartetului polonez Pink Freud - o fuziune de jazz, punk și muzică electronică, bazată pe improvizație. Diversitatea stilistică și pulsarea energică a artiștilor s-au regăsit și-n estetica lor vestimentară. Wojtek Mazolewski, liderul Pink Freud, era îmbrăcat ca un cowboy pe acid. Trompetistul Adam Milwiw-Baron, în maiou alb și pantaloni de trening evazați prin definiție est europeni, a avut una dintre cele mai energice prestații din întreg festivalul. „G-Spot”, de pe albumul Horse & Power, a alunecat peste dealuri și prin urechile noastre extaziant.
Courtois, Erdmann, Fincker - Bandes Originales au adăugat un substrat cinematic jazz-ului („filme și muzici”, după cum spune prezentatorul, pe care gărânezii îl cunosc drept Moșu’), reinterpretând coloana sonoră din Le ballon rouge, E.T., Hiroshima mon amour și The Thomas Crown Affair. Cimitirul, pădurea, apusul, muzica s-au aliniat și-au construit o tensiune senzorială ce s-a întins pe toată durata serii.
Roberto Fonseca Trio a adus în poiană o interpretare impecabilă a pianistului și un pic din spiritul unei petreceri cubaneze. La treișpe grade și la rugămințile trio-ului, ne-am ridicat cu toții și-am dansat și cântat ca niște urși polari printre foșnituri de geci: Niña, yo se que te gusta! MAAAM-BO!
Veteranii gărânezi Bugge Wesseltoft, Magnus Öström și Dan Berglund au venit anul ăsta sub forma trio-ului Rymden (cosmos în suedeză), demonstrând încă o dată pe scena din Poiana Lupului că jazz-ul e un gen muzical lipsit de constrângeri. Öström parcă-i o extensie a setului sale de tobe atipice, contrabasul lui Berglund devine un instrument multi-funcțional. De sus, apasă norii, dar ne evită ploaia. Sunt împinși lent și calculat către vârful Semenic. Armonia neașteptată dintre cele trei instrumente ne ridică printre ramurile norilor de pe cer.
„Pe el îl cheamă Bugge cum pe mine mă cheamă Moșu’”, comentează șugubăț prezentatorul-nostru-cel-de-toate-edițiile. În timpul concertului, ne-a lipsit un pic măestria lui Bugge din fața laptopului și sintetizatoarelor, aerul electro fiind mai puțin prezent ca-n alte proiecte ale lui. Ne întâlnim cu el în zona în care și-o ard artiștii. Energic și cu zâmbetul pe buze, ne spune că Gărâna e un festival aparte, complet altfel față de alea din Vest, care-s mult mai comerciale. S-a îndrăgostit de zonă și asta l-a determinat să citească mai mult despre România și să cânte și prin alte locuri din țară.
Anul trecut, a venit la Smida cu New Conception of Jazz, o colaborare cu patru gagici ultra-talentate. Am vorbit despre reprezentarea slabă a femeilor în jazz, pretext să discutăm și despre chitarista Mohini Dey de la Ekalavya, care tocmai avea un super solo la bas: „O să fie un superstar la nivel internațional în vreo doi ani!”.
„Eu sunt regele playlisturilor”
„Magazinul Andante vă așteaptă în ritm Allegro sau măcar Allegretto” se auzea cam o dată pe seară din gura lui Florian Lungu, zis Moșu’, crainic la Gărâna din ‘97 încoace. De fapt, Moșu’ e MC (într-un sens mai arhaic al conceptului) la multe dintre festivalurile de jazz din România - Satu Mare, Sibiu, București. E apreciat de veteranii jazzului de la noi pentru cunoștințele sale în ale genului muzical și istoriei sale, dar și pentru spiritul umoristic, chiar dacă glumițele lui stârnesc deseori comentarii ironice.
L-am întrebat cum își scrie discursurile pe care care le citește pe scenă înainte de fiecare concert. Scrie din ce mai știe și din ce mai găsește în cărți. „Nici nu vreau să plictisesc, dar nici să treacă oamenii neinformați”, ne-a zis. Iar despre bancurile pe care le presară printre informații, ocazional sexiste sau ofensive, ne-a spus că improvizează pe loc - „2000 de bancuri oricând vi le spun”. Ca să ne convingă, a dat drumul la un flux al conștiinței de 3 minute cu glumițe, culmi, și întrebări și răspunsuri. Și cum anul ăsta fusese „mai rezervat”, a considerat nimerit să spună glumele și pe scenă, imediat după interviu:
Ca românu nu-i niciunu, unde-s mulți putea fi unu’.
Când nevasta tace e bine să n-o-ntrerupi.
Culmea tinichigeriei - să îți acoperi casa cu tabla înmulțirii.
Culmea culmilor- să aibă puricii păduchi.
Moșu ne-a prezentat și o istorie anecdotică a jazzului autohton, care va apărea într-o carte la care lucrează acum. A amintit că jazzul era tolerat de sistemul național-comunist, întrucât era în mare parte „doar instrumental”, și chiar Nicu Ceaușescu era prezent la Festivalul de Jazz de la Costinești în anul ‘80. Adunările astea, povestește el, erau ca niște „supape pentru tineri” disidenți, unde se cântau „șlagăre roșii formidabile”, ca „Neclintiți urmăm partidul”, sau „Suntem aici noi, degenerații”.
Fructele pământului
O vacă highland, cu coarnele cât o trompetă, se plimbă leneș pe șosea, pe la apus. Pe-un deal, sculpturile din tabăra internațională joacă rol de rame pentru peisajul pe care vântul îl tot modelează.
Dacă dă peste tine somnul și te retragi în cort, noaptea, pe la două, spectacolul naturii dublează notele de pe scenă. Pe lângă tine, coboară liniștit un pârâu. O gamă largă de gâze mormăie și țârâie.
„Sub razele soarelui, totul părea încremenit în așteptare. (...) Din pământ se înălță deodată o boare fierbinte și totul căzu într-un fel de sfârșeală; polenul coniferelor se ridică de pe ramuri asemenea unui fum de aur. - Apoi începu ploaia”, am citit din André Gide, din poiană, chiar înainte să se dezlănțuie unica ploaie de munte mai serioasă pe care am prins-o la Gărâna. A lovit capricioasă, dar cu forță.
În apropiere de Gărâna, lacul Trei Ape, unde mulți dintre participanți aleg să se scalde, are barajul păzit cu sfințenie de moș Ion și soția lui, tanti Floarea, zisă și baba. Drumul spre oamenii de sub lac e o descindere într-un colț paradisiac cu flori, găini și o cascadă. Vara, trec oameni deseori pe la ei, fie călători, fie prieteni și rude. Iarna, se așterne liniștea și le e greu. Bucuroși de oaspeți, ne servesc cu mici de casă și supă cu tăieței. Moș Ion a venit și el o dată la festival, dar nu prea i-a plăcut, nu-i deloc ca muzica populară.
Cei doi soți suferă, din nefericire, de aceleași probleme cu sistemul pe care le avem cu toții - la baraj, ar trebui să lucreze minimum trei oameni, dar moș Ion acoperă toate turele. „Multă lume, puțini oameni”, i-a spus bunicul când era mic și acum a ajuns să înțeleagă. Barajistul se arată adaptabil și vrednic, gata să înfrunte orice situație; a făcut lupte greco-romane, a fost croitor, electrician, instalator. Se plânge, totuși, că vârsta de șaizeci de ani își spune cuvântul. Vorbele cu tâlc, bancurile deocheate îi conturează caracterul erudit în înțelepciune populară. Și ne aduce aminte, într-un fel, de Moșu’ și de un unchi arhetipal.
Am petrecut cinci zile luptându-ne cu diverse tipuri de păianjeni și viespi și descoperind că există aspecte similare între modul în care se sudează comunitatea de jazz și cea munteană. E vorba despre colaborare, bunăvoință și aventură continuă.
