Tema de gândire - Cât timp ai

Întâlnirea de 10+ ani: De ce (n-)am plecat din România?

de Ioana Pelehatăi

El Dorado, str. Olari nr. 8, sector 2, București. Circa toamna lui 2002.

În anul 2004, am terminat un liceu mișto, central, din București. Eram liberi. Eram hipsteri (de mici). Profii ne-au învățat să ținem ochii și gândurile deschise, în perioada aia Coșbucul a devenit unul dintre liceele bune din București, cu olimpici și medii mari de admitere, profii erau hippioți, ne dădeau spațiu să ne exprimăm și ne ascultau părerile. Colegii mei sunt artiști, ONG-iști, activiști, comunicatori, mă văd cu ei pe la evenimente cultural-mondene și proteste, doamne, ce oameni frumoși am ajuns!

Ce bine era pe-atunci. Nu mai e nimic ca pe vremuri. Liceul s-a schimbat, noi am îmbătrânit, nici Vama Veche nu mai e ce-a fost.

Dacă mai era nevoie de disclaimer, rândurile de mai sus conțin auto-ironie. A fost tare în liceu, noi eram niște răsfățați-privilegiați destul de simpatici. Azi avem, ca toate generațiile din istorie, această nostalgie preferată de care ținem cu dinții, pentru că suntem convinși că e adevărată: Coșbuc e locul unde s-a întâmplat totul. Chestia cu generațiile și nostalgiile e că sunt constructe sociale, produse ale memoriei și identității culturale - adică invenții ale modernității, care nu pot fi demonstrate cu statistici și adevăruri istorice. Anecdotica ne salvează. Despre generația mea (România, 30-35 de ani) ne cam lipsesc datele, dar marketerii și brandurile sunt convinși oricum că avem o super putere de consum și ne vânează ca pe hoții de cai salvatorii economiei globale. Realitatea mea subiectivă, fragmentată? Unii dintre colegii mei nu mai sunt, alții sunt încă între joburi. Estimez că aproximativ o jumătate din clasa mea de liceu nu mai e în țară.

Aici primeam premiul I de la dirigu'. Am fost o tocilară.

Coșbucul anilor noștri (2000-2004) are niște embleme, care ni l-au construit ca alma mater: avea nu una, ci două reviste, dar cea care conta era aia neoficială, independentă și alternativă. Oricum-ul scria despre liceu și campionatele lui de lapte gros, despre rap și graffiti - și era publicată cu aprobarea directoarei, nu împotriva ei. Gardianul liceului, domnul Bică, ne știa pe toți după nume și ne culegea blând din crâșmele de lângă liceu. Coșbucul avea crâșmele de lângă liceu și cele pe care le colonizaserăm (The Web Club pentru colegii mei hipsteri de mici, La Motoare, toată Vama Veche). Bustul lui Coșbuc din holul liceului, cu nasul înroșit cu markerul. Cancelaria mare (brrr!) și cancelaria mică, staff room-ul catedrei de engleză (yay!). Veșnica romgleză. Locul de fumat pentru elevi, la care toți profesorii închideau ochii. Magazinul din fața liceului, La Mamaie, unde încă se vindeau țigări la bucată. Graffiti-ul cu „El Dorado”, fix spiritul locului din vremea aia: „nicăieri nu-i ca aici”, Coșbuc e tărâmul promis al open-mindedness-ului. Sala 14, în care am învățat toți să citim din Shakespeare dintr-a 9-a, pentru că profa care ne preda literatura engleză știa cum să ni-l predea în spiritul lumii pe care-o trăiam noi, nu cf. dictonului „dar ce a vrut să ne spună autorul?”

Cum a trecut timpul peste noi, din 2004 până acum? Cine suntem, la 30+ de ani? Ce visam, ce-am ajuns?

Mi-am vânat zece foști colegi de liceu pe Facebook și i-am luat la întrebări. Asta e reuniunea noastră, dar nu aia de 10 ani, la care eram toți un pic ocupați să demonstrăm simultan și că am ajuns niște adulți super ok, dar și că am rămas un pic hip și un pic fun ca-n adolescență. E-o mică reuniune virtuală la puțin peste 10 de ani. Bem mai puțin de data asta, dar ne punem întrebări, încercăm un dram de luciditate:

Care e povestea generației noastre, una dintre ultimele născute sub ceaușism, una dintre primele „de sacrificiu” în tranziția interminabilă? După ce oftăm nostalgic? De ce era așa frumos în liceu?

Oare chiar era?

El Dorado e la Foișor

În 2000-2004 încă nu exista MTV România, MTV-ul european era contracultură față de ce ne învățaseră în școala generală, dar tot MTV-ul era și o mașinărie de vise, care ne promitea c-o să devenim rock staruri ca RHCP sau Alanis Morissette, poeți rap ca Eminem, megastaruri ca N’Sync. Eram urmașii direcți ai Generației PRO și trăiam, mai mult sau mai puțin declarat, cu ideea că o să avem parte de faimă, o să ajungem toți cineva.

Asta a fost melodia de absolvire în Coșbuc ani la rând. „Accept certain inalienable truths Prices will rise, politicians will philander, you too, will get old. And when you do, you'll fantasize that, when you were young, prices were reasonable, politicians were noble, and children respected their elders. Respect your elders.”

În Coșbuc, Roxana preda cu aceeași minte deschisă cu care te întreabă și aici: „ce-i aia, dom’ne, o familie «normală»?” Încă dinainte să ajung eu în liceu, din anii ’90, veneau profi străini în școală, britanici (printre care Michael Bird), australieni, americani. Aveam radioul liceului, la care se punea muzică în pauze și se dansa pe holuri: there’s a soul storm/ a soul storm/ a soul storm everywhere și I like you,/ Yeah I like you/ And I’m feeling so bohemian like you! Am fost promoția-„pilot” pentru un curs de drepturile omului, la care vorbeam despre rasism și homofobie, educație și democrație. Am scris eseuri și-am mers la olimpiade - primul meu eseu premiat se numea De ce (n-)aș pleca din România, lol. Am făcut un opțional de teatru toți cei patru ani de liceu, la grămadă, toată clasa, fără să ne zică nimeni: „băi, tu ești talentat, da’ tu n-ai ce căuta pe scenă.” Din cursul ăla, peste niște ani, a apărut o trupă de teatru pentru liceeni, care cică rupe festivalurile și azi.

Ce voiai să te faci în liceu? Mereu am fost în căutare de identitate, am trecut prin atât de multe idei că nici eu mai știu ce visam să devin. Ce țin minte e că mă mâna un idealism inocent și poate complet irațional (de adolescentă) să schimb lumea, în speță România. Acum m-am restrâns și dacă vreau să schimb ceva, sau să îmbunătățesc ceva, mă limitez la micro-universul meu – încerc să-mi fac și eu partea. Știi pilda cu pasărea colibri? Arde pădurea și toate animalele părăsesc pădurea să se salveze și o lasă arzând. Doar pasărea colibri duce în cioc apă să stingă focul. Toate animalele sunt bulversate – cum să stingă singură, așa mică, incendiul? Iar pasărea colibri le spune: «Îmi fac și eu partea.» Așa și eu.
Cu ce te ocupi acum? Acum, I only change hairstyles. Glumesc. Sunt Brand Manager pentru un brand cosmetic profesional pentru păr.
Misha S., singura noastră colegă care a participat (și a și câștigat) la concursurile de Miss din liceu.

Ce voiai să te faci în liceu? Nu știam exact, dar voiam un job stabil într-o multinațională - ai mei au dat faliment cu un business când eram în școală și m-a marcat. Mi se părea că multinaționalele erau „the shit". Jobul l-aș fi vrut pe marketing. Acum lucrez pe HR la o televiziune. Nu e multinațională, dar e o firmă care are mare grijă de oamenii ei, cultura organizațională e de one big happy family.
S.C., pe care mi-o amintesc drept una dintre cele mai vocale fete din clasă - ceea ce nu-i puțin lucru într-o clasă de filoloage bilingve.

De ce ți-e dor din liceu? De noi toate, când ni se părea că e ceva mai simplu să exiști. Tot de noi, care am riscat pentru ce ne-am dorit. De puțină rațiune, mult suflet. De despicat firul în plus infinit. Sunt fericită că pot regăsi orice colegă/coleg, whenever, I guess.
Simina V., care în liceu voia să aibă meseria mamei ei: „Mi se părea că ea nu rămâne cu nimic nespus, niciodată.” E de profesie jurnalist și lucrează ca „un fel de scriitoare cu un job cu nume prea hype: content marketing coordinator. Aș vrea să investighez mai mult, să spun mai multe povești. În schimb, mă ocup cu comunicare în social media pentru un brand. Și cu făcut de evenimente.”

Domnul Bică veghea veșnic vajnic.

Alma mater e „mama hrănitoare” în latină, iar nostalgia, scrie Svetlana Boym,  e „dorul de o casă care nu mai există sau n-a existat niciodată. Nostalgia e un sentiment de pierdere și dezrădăcinare, dar și o poveste de-amor cu propria fantezie.” Cuvântul nostalgie, apropo, nu l-a inventat nici poezia, nici politica, ci medicina. În 1688, un student elvețian ambițios, Johannes Höfer, a lipit „nostos” („dor de casă”) de „algos” („durere”), ca să dea un nume unei boli „a imigranților”, care afecta soldații plecați la război și fetele-n casă, transplantate de la țară la oraș. Pare un cuvânt vechi, dar nu e – e un produs al modernității. Pe vremea lui Höfer se trata cu lipitori, excursii în Alpii Elvețieni și opiu. Între timp, lucrurile s-au mai schimbat.

În zilele noastre, nostalgia se tot redefinește în laboratoarele psihologilor. Erica Hepper, psiholog la Universitatea din Surrey, Marea Britanie, a constatat că cei mai nostalgici nu-s nici pe departe bătrânii, ci tinerii adulți - frecvența gândurilor nostalgice scade pe măsură ce îmbătrânim. Are sens, dacă adăugăm în ecuație și teoria lui Clay Routledge, de la North Dakota State University, conform căreia nostalgia joacă un rol existențial esențial: „Ne amintește de cele mai de preț experiențe pe care le-am avut, ca să ne asigure că suntem oameni pe care se pune preț, ale căror vieți au însemnătate”. La 20-30 de ani, când totul se schimbă de la o lună la alta - joburi, iubiți, configurația Uniunii Europene - gândul că pe vremuri era mai bine nu poate decât să te liniștească. Ai un rol într-o poveste. Viața ta are un sens. O să fie bine.

Mi-e dor de părinții mei de atunci, să mai fie tata pe pământ, așa cum era atunci, să mă întrebe cum a fost la liceu, să îmi spună ca viața adevărată e la facultate și după. Mi-e dor de acele ore, în care am învățat una-alta despre viață, despre cum și ce înseamnă să gândești liber, fără prejudecăți.
Monica V. - Una dintre cele mai cuminți și tăcute fete din clasă, în amintirile mele. Nu voia să se facă ceva anume în liceu. Era sigură că o vor forma mai degrabă anii de facultate. Azi lucrează „cu oameni mici și mari” - e inspector de resurse umane și dă meditații la engleză în particular.

Mi-e dor de prietenii din liceu și de entuziasmul nostru atunci când lucram la proiecte împreună, sau când puneam în scenă piese de teatru. Mi-e dor de cancelaria de engleză și de grupul de public speaking. Mi-e dor de sala de clasă unde aveam [orele de literatură engleză].
Denisa L. - Colega mea de bancă. În liceu nu era sigură ce vrea să se facă. Voia să dea la limbi străine, dar ce urma după facultate îi era o enigmă; poate profă de engleză? Într-a XII-a Denisa a aplicat la 45 de facultăți din S.U.A. A plecat, a făcut masterul în Italia și Austria și de 5 ani locuiește la Viena. E PR manager pentru o firmă de avocatură.

Mi-e un dor nebun de tot timpul pe care îl aveam atunci la dispoziție - să descoperim și să ne descoperim, să ne împrietenim, să discutăm despre tot ce ne trecea prin cap, să petrecem, să citim, să orice. Și de ușurința cu care se legau prieteniile.
Monica I., colega noastră venită într-a 10-a de la mate-info. În liceu voia să se facă economistă, „dar asta pentru ca habar n-aveam ce presupune treaba asta :)” Acum predă engleza, româna pentru străini și franceza. Și e în concediu de creștere a copilului.

Domnul Bică - altă ipostază.

De sacrificiu?

Generația mea (*privilegiată, adică albă și preponderent din clasa de mijloc) e răspândită, mobilă, europeană, globală, cum vreți să-i spuneți. Dar în țară nu prea pare să mai fie. Sau măcar pare să fi testat apele pe-afară. O. locuiește în Belgia cu soțul și fiul ei. D. și J. sunt la Londra de ani de zile. Monica I. a fost plecată un an în Franța. R. a rămas să predea la o universitate din Spania. Și S. și D. au locuit în Spania. Iulian a lucrat în State. I. a încercat să locuiască la Berlin un an. Adina a plecat în Turcia mai întâi, iar azi e în Canada.

În liceu voiam să ajung să lucrez ca translator pentru United Nations, sau măcar pentru un ONG care să-mi permită să călătoresc ca să pot ajuta oamenii din țări mai puțin dezvoltate, sau să contribui cu ce pot la îmbunătățirea condițiilor de viață din acele țări. Acum sunt Corporate Investigator/Intelligence Analyst pentru o firmă de audit și consultanță în Toronto. Mă ocup cu investigații de fraudă, care includ spălarea de bani, deturnarea de fonduri, corupție etc.(...) Alegerea de a pleca nu mi-a aparținut, dimpotrivă, mi-am dorit din tot sufletul să rămân în țară și mi-au trebuit mulți ani să mă împac cu ideea că am plecat. Însă părinții mei au decis ca „ar fi mai bine pentru mine măcar să fac studiile în altă țară” și apoi să mă decid ce vreau să fac mai departe.

Adina s-a îndrăgostit de Canada, „unde deși nu e totul perfect, it’s pretty damn close” și nu ar pleca - decât în Islanda, la care visează de mult. Colegul nostru Cioco, pe de altă parte, n-a mai plecat niciodată, oricât și-ar fi dorit.

Prin facultate am zis că, gata, m-am săturat de Românistan și plec cu un prieten din Constanța, să-mi clădesc o viață nouă - ah, ce chef de aventură aveam pe vremea aia... Am crescut de mic dorindu-mi să fiu Indiana Jones. În fine. Nu s-a concretizat planul meu. Am avut o conversație cu părinții, care mi-a rupt inima. Așa că am ales să rămân. Între timp, prietenul meu a plecat și trăiește viața pe care mi-am dorit-o și eu din copilărie. Oh, well, nothing ventured, nothing gained, and nothing lost - except the opportunity.

Cioco e unul dintre cei doar doi băieți care au rezistat mai mult de un an în clasa noastră de 25+ fete.

Îi întreb și pe Cioco și pe Adina de ce a plecat (și încă mai pleacă) generația noastră. Îi întreb pe toți asta, pentru că date nu avem: Eurostatul nu știe să spună câte persoane cu vârste cuprinse între 30 și 35 de ani au plecat din România. Așa că încerc să mă lămuresc cu anecdotica și, desigur, să mă întreb periodic de ce n-am plecat și eu. Răspunsul meu e naiv și idealist și ușor bolnav de complex mesianic: poate reușesc să schimb ceva? Răspunsurile celor doi colegi, al fetei plecate încă din timpul liceului și al băiatului care a ratat trenul plecării după câini cu bagels, nu covrigi, în coadă, seamănă suspect de mult.

Adina: Mi se pare ca totul este un chin și o luptă în România și, orice ai încerca să faci, trebuie să treci peste multe obstacole pentru a obține ceva. Pe când, în alte țări, abilitățile îți sunt recunoscute și apreciate mult mai ușor într-un loc de muncă. Promovarea se face pe bază de ce poți tu să faci, nu pe cât dai sau pe cine cunoști. (...) Cred, totuși, că fiecare dintre cei care au plecat a plecat din motive diferite, am generalizat mai sus. Mereu sunt întrebată de cei de aici cum de nu m-am întors înapoi. Răspunsul meu e  mereu același: 1. Sistemul de sănătate. Sunt aici de 12 ani și mi-e foarte greu să-mi imaginez cum de încă mai funcționează spitalele din România, cum de încă mai sunt tratați oamenii în acele spitale. (...) 2. Aici mă simt în siguranță pe stradă. La orice oră. Nu zic că nu se întâmplă și aici lucruri rele, pentru că aș minți, însă de când locuiesc aici pot să spun că nu mi s-a furat nimic din geantă în autobuz/metrou/pe stradă, nu am fost abuzată verbal sau fizic niciodată în timp ce mergeam pe stradă. Poate că sună stupid, dar am fost marcată de niște chestii care mi s-au întâmplat în România în adolescență și niciodată nu m-am simtit în siguranță, ca fată, pe stradă în România.

Cioco: Haha, asta este o discuție mult prea lungă. Pe scurt, câteva motive off the top of my head: România este o țară în care muncești din greu pe bani puțini. Riști să-ți irosești viața ca să poți achita facturile fără să ai parte de nimic. Respectul este un mit. Cel mai nasol lucru să fii în România este bătrân. Abuzurile de sus sunt numeroase și dacă nu vrei s-o arzi Don Quijote trebuie să savurezi pumnul care ți se bagă în gură de atâtea ori. La nivelul străzii, când ieși la o plimbare, constați că România suferă de șmecherie și de fotografi. Ohnoes, I’m starting to ramble. Imma stop here.

Ce nu-i întreb pe colegii mei (că nu vreau să-i chinui) e: „ce este aceea o generație?” De dragul teoriei, merită menționat că e tot un concept nou sub soare, de secol XIX. Înainte de anii 1850 chiar altceva decât știm noi azi - „generația” se referea la relația dintre bunicii, tații și fiii din aceeași familie, care erau în viață în același timp. Pe măsură ce s-a apropiat secolul XX, filosofii germani și francezi i-au transformat sensul în „toți oamenii care trăiesc pe Pământ în același timp” (cf. lexicografului Emile Littré, în 1863). Sociologul Karl Mannheim scrie în 1927 că gânditorii epocii „erau nerăbdători să găseasă o lege generală care să exprime ritmul dezvoltării sociale, bazându-se pe legea biologică a duratei limitate de viață a omului”. Au vrut să se poată defini reacționar, prin contrast față de bătrâni. Și noi, la rândul nostru, lucrăm tot cu opoziții binare, când gândim generațional:

Cum a fost să fii unul dintre puținii băieți din clasă (ba chiar din promoție)? Haha, chiar a fost tare. Mă mai întreb uneori cu Cioco cum ați reușit să ne suportați 4 ani de zile :)) Dar răspunsul real la întrebare e că a fost mișto generația noastră și liceul. Am o mică senzație că dacă nimeream în alt liceu poate nu dădeam de niște oameni atât de mișto și open-minded. Știu că cei 7 ani de acasă sunt foarte importanți, dar există posibilitatea ca dacă eram într-un alt liceu, alt context, să ajung genul de misogin care fluieră din mașină la fete. A fost mișto și în clasă și în generația noastră. Sigur nu am conștientizat atunci, dar acum o fac: am învățat mult atunci - și nu de la profesori, cât de la colegi și de la relaționarea cu ei (cu bune și rele). Am învățat să fiu om.
Iulian P., celălalt băiat din clasă. În liceu simțea „așa, ceva vag” că ar trebui să facă cumva să ajungă într-un domeniu creativ. „Oricum, ideea e că n-am știut nici la ani buni de la terminarea liceului ce aș fi vrut să mă fac.” Azi e fotograf.

Azi nici Coșbucul nu mai e ce-a fost. A schimbat directori mulți, s-a schimbat și.atmosfera. Azi au camere de supraveghere, nu se mai fumează în curtea din spate, domnul Bică nu mai e gardian, profa de engleză a ieșit la pensie, s-au închis și Web-ul și Motoarele, iar Primăria Sectorului 2 a decis să vopsească galben toate școlile din sector și a acoperit „El Dorado”. Au apărut voci care au protestat împotriva open-mindedness-ului care-a adus în Coșbuc prima paradă pro-LGBT organizată într-un liceu din România. A venit criza și, la un an după ce eu și majoritatea colegilor mei am terminat și facultatea, în 2009, rata șomajului în România a explodat de la 4,9% la 7,8%. MTV-ul ne mințise: nu puteam să fim rock staruri. Noroc c-a explodat Facebook-ul, care a continuat să vândă aceeași iluzie: ba da, putem să fim cineva, fiecare pentru cei 1.500 de prieteni ai săi, cu pisicile, latte-urile și selfie-urile sale (dar a omis să ne spună, de exemplu, că n-o să ne mai putem despărți niciodată).

Și s-a stricat și Vama Veche.

Pe vremea noastră toată lumea umbla cu sacul de gunoi și cu scrumiera portabilă în rucsac.

Evident, multe dintre detaliile de mai sus sunt relevante doar pentru noi ăștia câțiva, care le-am și trăit. Dar, dincolo de nostalgiile noastre individuale, psihologii zic c-ar trebui să fim toți ceva mai nostalgici. Cercetătorii de la Universitatea din Southampton au formulat un chestionar de auto-evaluare a nostalgiei și au descoperit că oamenii care se lasă mai des luați de valul memoriei au o imagine de sine mai coerentă și își percep personalitatea ca pe un continuum. Asta e bine, pentru că discontinuitățile de personalitate pot fi semne de tulburări disociative sau depersonalizare. În plus, nostalgia ține de cald, la propriu. Niște cercetători din sudul Chinei au descoperit că suntem mai nostalgici când e frig afară, sau în încăperile cu temperaturi sub 20 de grade. Se pare că amintirile plăcute ne dau o senzație fizică de călduț și pufos și bine. Dar poate cel mai important, zice psihologul Clay Routledge, e că nostalgicii sunt mai confortabili cu ideea de moarte.

A, super. Ce bine c-am trăit o viață bună și-a fost mișto în liceu - acum putem să murim, nu? Na, toți murim, iar eu sunt nostalgică de când mă știu, deci m-am scos - dar nu asta e ideea. Ideea e că toți căutăm să dăm un sens lucrurilor pe care le-am trăit. Toți încercăm să ne povestim ca pe o narațiune coerentă, chiar dacă de multe ori nimic din ce ni se-ntâmplă nu pare să aibă nicio noimă. Încearcă, amintește-ți: o iubire mare, chefurile din facultate, primul zbor cu avionul, o noapte frumoasă la cort - o să vezi că totul pare să aibă un pic mai mult sens.

Chiar și haosul anilor de liceu.

Una dintre fetele din formație mi-a fost colegă de liceu :)

Eseul ăsta face parte din tema lunii, „Cât timp ai?”. Din aceeași serie, puteți citi:
În căutarea timpului pierdut pe Facebook
Sâmbătă seara / luni dimineața
Cum arată o zi de scriitor

Sursa fotografiei din Vama Veche. Celelalte fotografii sunt fie din arhiva personală a autoarei, fie din cea a defunctei reviste Oricum, obținute prin amabilitatea lui Cosmin Pojoranu (big!).

de

  • Ioana PelehatăiIoana Pelehatăi

    Reporter. O hipsteriță. 

    Mai multe despre Ioana, aici. O găsiți la ioana@scena9.ro.

1 July 2016 ora 15:00


Tag-uri


X Revista Scena9