Spectacol creat în programul Teatrelli work in progress, care presupune prezentarea publică după o etapă de lucru și premiera după finalizarea repetițiilor, Ora Zero este un gaming theatre care implică spectatorul. Construit ca un joc video fără video, cu actorii în rolul personajelor create digital, cu un avatar care reprezintă jucătorii, aici spectatorii, Ora Zero pornește de la o premisă obișnuită: personajul-jucător intră într-un spațiu necunoscut care se dovedește un univers diferit de cel real. Aici este vorba despre un subsol din Piața Lahovari din București (unde se află și Teatrelli) pe care tânărul psiholog Vitor (fără c)/ Niko Becker vrea să îl închirieze ca să facă un cabinet de terapie pentru persoanele care au eșuat social, au porniri criminale sau sunt cronic nefericite, provenite din medii precare căci fondurile pentru acest demers vin din legendarul PNRR.
Subsolul, un spațiu mizerabil, cu podeaua de ciment exfoliat prin care se vede armătura, îi oferă însă lui Vitor o întâlnire neașteptată cu potențialii săi pacienți. Unii sunt vii, dar viețuiesc în afara societății și fără forme legale în acest spațiu insalubru, invizibili pentru lumea reală (unul dintre personaje îi amintește că s-au întâlnit când cerșea la gară, dar Vitor nu îl recunoaște). Dora / Nicoleta Hâncu, lucrătoare sexuală, căsătorită / acum văduvă și patroană de bar ilegal, este o femeie cu aparență dură, obișnuită să se confrunte cu răul vieții pe care l-a integrat în cotidianul ei, pentru care a găsit formule de rezistență și adaptare, reușind să-i supraviețuiască. Cu vocea ei baritonală, vorba piezișă, umorul cinic, gros, Nicoleta Hâncu conturează un personaj care trezește simpatie și intimidează deopotrivă.
Zero / Carol Ionescu este pseudonimul celuilalt personaj — de profesie fizician, de vocație vagabond, zice el —, un cerșetor care mixează teorii ariane cu cele conspiraționiste și lucrează la o mașinărie care să curețe lumea de potențialii pacienți ai lui Vitor, printre care se numără el însuși. Este vorba despre o bombă cuantică — asta ar presupune că efectul ei letal s-ar putea transmite la miliarde de kilometri (în lumea reală, aceasta este încă o speculație). Deci și Zero vrea să ajute „rebuturile” umane, dar în alt fel decât Vitor, oferindu-le nu reabilitarea, ci pacea veșnică. Există și o a treia creatură în subsol, care găzduiește mai multe entități ectoplasmatice — persoane decedate, de regulă violent, în acel spațiu de-a lungul anilor —, cu o personalitate principală, Ștefi / Cosmina Olariu (fluidă în crearea alternativă a mai multor personaje). Practic, un om obișnuit din lumea reală, Vitor, întâlnește doi marginali, Dora și Zero, și o fantomă, Ștefi.
Dramaturga și regizoarea Iulia Grigoriu a ales pentru spectacol formatul de gaming care presupune ca spectatorii să voteze în diferite momente, dând indicații avatarului Vitor după anumite criterii indicate la începutul jocului. Voturile se dau pe grupuri — spectatorii se consultă în cadrul grupurilor și majoritatea decide. Pentru fiecare indicație votează câte un singur grup. Ultimul vot pastișează sistemul electoral american — în sensul că votează toate grupurile, fiecare grup are un singur vot, iar majoritatea obținută stabilește decizia finală — și trimite, intenționat sau nu, la MAG-America lui Trump. Indicațiile votate sunt practice, mai puțin ultima, care este o dilemă etică — dacă bomba care va ucide ratații lumii va fi detonată sau nu.
În seara premierei, s-a decis comiterea genocidului.
Căci asta i se cere publicului concret, să aleagă dacă comite sau nu un genocid, fără ca acest cuvânt să fie folosit în spectacol, așa cum nu e folosit nici fascist, criminal, arian etc., deși ideile lui Zero glisează în zona obsesiilor propagandistice ale populismului radical de dreapta care promovează astăzi un alt fel de arianism — o planetă fără indivizi inadaptați, fără săracii, bolnavii, eșecurile societății, ratații care nu aduc vreun beneficiu, indivizi fără de care lumea se va restarta numai cu o populație bună, curată, educată, nu perfectă, dar funcțională și dezirabilă. Vor dispărea doar oameni inutili pentru societate și capitalism, cărora nu le va simți nimeni lipsa și care suferă (se atinge aici coarda sentimentală, adică li se face un bine dacă sunt uciși), care grevează lumea cu mizeria lor (societatea ariană, care trebuie curățată de elementele neconforme cu standardul), de pe urma uciderii cărora se pot obține chiar și avantaje materiale (Vitor ar primi spațiul gratis). Se confruntă astfel două viziuni, cea a lui Vitor, care încearcă să-i reabiliteze pe acești oameni prin terapie, și cea a lui Zero, unul dintre ei, care propune o soluție radicală, epurarea lor (oricum, ei nu se pot apăra).
Spectatorii pot decide genocidul, dar nu sunt implicați direct în crimă. Sunt două lucruri de remarcat aici: fascismul vine la putere democratic, prin vot, și a ucide prin ordin e infinit mai ușor decât a ucide fizic. „Bomba” este conținută de o mașinărie care aduce cu un crucifix mare (scenografia Andrei Dinu) așa că moartea indezirabililor sugerează răstignirea celor doi tâlhari, și ei rebuturi sociale, de lângă Iisus. De data asta, publicul este un multiplu de Pilat din Pont și tot ca personajul biblic, se spală pe mâini de toată povestea. „Aici nu e vorba despre fascism” mi-a spus un spectator care a votat hotărât pentru genocid.
Se votează pe grupuri și majoritatea decide, dar ca în orice democrație, minoritarii pot lua atitudine dacă decizia duce spre crimă, autocrație și fascism. Poți să te dezici de votul majorității, să protestezi, să te opui și aș recomanda spectatorilor să o facă, dacă convingerile lor umaniste sunt în minoritate, să nu accepte dominația urii. Asta deși spectacolul nu are un cadru pentru o astfel de reacție așa cum exista în Catarina și frumusețea de a ucide fasciști a lui Tiago Rodrigues (poate ar trebui să aibă), dar nu ar trebui să acceptăm tacit crima, chiar dacă este doar un spectacol. Eu am făcut-o la premieră pentru că nu pot fi uciși oameni în numele meu, fie și ficțional. Mă întreb dacă în lumea reală am riposta împotriva unei majorități criminale, în condițiile în care la teatru tăcem.
Unii au râs de genocidul ficțional, deși genocidul face parte din realitatea noastră — tocmai s-au comemorat 4 ani de la Bucha, Ucraina, Gaza e în derulare, nu știu dacă s-au încheiat sterilizarea și exterminarea uigurilor de către China. Rwanda 1994, Srebenica 1995, Darfur, Sudan 2023 sunt doar 3 dintre masacrele în masă comise în ultimii 30 ani — o listă extinsă apare în Sweet Spot (din mijlocul terorii).
Alții au fost incapabili să recunoască discursul fascist și genocidul — asta a fost una dintre mizele spectacolului, să le prezinte fără să le denumească, doar prin sloganurile și argumentele vehiculate în spațiul public, demonstrând astfel cum oamenii aderă liniștit, chiar amuzat la ideologii și acțiuni criminale. Aș sugera ca aceste cuvinte să fie folosite la final, în cazul deciziei de detonare a bombei, căci nu știu dacă decizia „criminală” se înțelege în absența termenilor. Am scris despre cum răspund spectatorii unor teme grave pe care varii spectacole le adresează, inclusiv acesta (după prima etapă de lucru) și remarc că dintre cele 4 spectacole analizate, cele 2 din România se confruntă cu un public căruia pare să-i fie dificil să recunoască crima, dacă e costumată în sloganuri. Ora Zero are meritul că forțează spectatorul să gândească în același mod în care o făcea și Expuși, prezentat tot la Teatrelli. E o confruntare cu propria conștiință, deși mi-e teamă că vor fi și spectatori „criminali” care vor pleca de la spectacol cu opinie validată, opaci la argumente care ar strica divertismentul pe care formatul (înșelător) de gaming pare să îl inducă.
Nu știu cât timp se va juca spectacolul pentru că CREART, structura care administrează Teatrelli, tocmai a fost comasată cu alte instituții culturale din București într-una mai mare, care nu va păstra toate programele și structurile existente. Nu știu dacă actuala guvernare, locală sau națională, este sensibilă la cercetarea în artele performative, adică ceea ce s-a încercat aici, într-un spațiu de experiment, cu laboratoare de lucru și producții variate artistic, unele riscante. Teatrelli avea nevoie de timp, fonduri și libertate de acțiune pentru a deveni un spațiu de performativitate contemporană în care artiștii să poată încerca și greși. Arta nu se dezvoltă din certitudini și rețete, ci din experimente și spargerea convențiilor care să aducă concepte și abordări inovative, să dezvolte imaginația și gândirea critică. Teatrelli este încă la început pe acest drum, cocoșat de constrângeri, dar nu știu dacă va supraviețui nici așa.
Abandonarea unor instituții culturale, spații și programe ale acestora, fără un plan de reconstrucție a lor în altă structură instituțională este încă o dovadă că la nivel politic, cultura este receptată doar ca o povară bugetară, nu ca un factor de progres și o nevoie socială. Și ăsta este unul dintre eșecurile noastre, ca națiune.
Teatrelli
Ora Zero
Text și regie: Iulia Grigoriu
Scenografie: Andrei Dinu
Game Designer: Levent Crăcea
Sound Design: Adrian Piciorea
Lignting design: Andrei Ignat
Cu: Niko Becker, Nicoleta Hâncu, Carol Ionescu, Cosmina Olariu