Luna viitoare, se vor împlini 102 ani de când mai bine de 200 de intelectuali și lideri ai comunității armene din Constantinopole au fost deportați, iar Imperiul Otoman de atunci - actuala Turcie de azi - a dat startul genocidului armean. Peste 1,5 milioane de armeni, bărbați în toată puterea sau, dimpotrivă, femei și copii, au fost exterminați metodic într-un interval de opt ani. Cu toate astea, doar 26 de țări recunosc azi oficial faptul că uciderea în masă a armenilor a fost un genocid. Uruguayul a fost prima țară  care a făcut acest pas, în 1965, iar în anii '90 multe i-au urmat exemplul, printre care și Grecia,unde, din 1996, negarea genocidului se poate pedepsi cu închisoarea. La comemorarea a o sută de ani de la începerea masacrului, România ezita în continuare să folosească public cuvântul „genocid” sau să condamne masacrul. În ciuda nenumăratelor dovezi istorice, Turcia refuză și astăzi să-și asume capitolul ăsta de istorie horror. 

În cartea „Visul spulberat al armenilor. 1915”, aflată în curs de apariție la Editura Humanitas, Gaitz Minassian, profesor la Institutul de Științe Politice din Paris și jurnalist la „Le Monde”, a scos câteva povești de viață și moarte din anonimatul cifrelor. Minassian reconstituie lupta pentru drepturi și egalitate a unui grup de tineri revoluționari armeni din Imperiul Otoman de la începutul secolului 20, luptă începută pașnic și transformată în radicalizare armată. Christapor Mikaeliani, unul dintre protagoniștii cărții și co-fondator al Federației Revoluționare Armene, a fost, de altfel, unul dintre primii armeni arestați în 1915. Deși 102 ani poate părea un răstimp care să ne ofere o distanță confortabilă față de un eveniment istoric, fie el și un landmark în bilanțul atrocităților comise de oameni, efectele unui asemenea episod își fac loc și azi în dinamica lumii, și felul în care un stat își asumă trecutul modelează administrarea prezentului. Mai jos, vă propunem să citiți în avanpremieră un fragment din cartea lui Minassian:

 

În zorii schimbării

Agnuni și Hovsep Arghutian sunt amândoi armeni proveniţi din Rusia ortodoxă, care s-a  autoproclamat putere protectoare a tuturor creştinilor din Imperiul Otoman, un fel de a justifica superioritatea sa faţă de Constantinopol şi dreptul ei de ingerinţă în afacerile interne ale acestuia. Armeni şi ei, Arabo şi Vramian sunt supuşi creştini pe pământ otoman. Imperiul Otoman este considerat atunci „bolnavul Europei“ şi sultanii contează pe sprijinul puterilor occidentale, în special Anglia, pentru a zăgăzui poftele ruşilor. După modelul altor naţionalităţi luate ostatice în acest război diplomatico-militar, aceşti tineri armeni se avântă în deschiderea spre reforme pentru a se adapta vremurilor noi, dornici să contribuie la transformarea imperiilor în state egalitare. Intră cu uşurinţă într-o lume în care spiritul Luminilor a câştigat încetul cu încetul elitele din strâmtorile Bosforului, dar şi pe cele din Delta Nevei sau de la Tbilisi, în valea râului Kura, vicecapitala imperiului Romanovilor.

Arabo, Vramian, Agnuni şi Arghutian au crescut pătrunşi de noile idei despre naţiune, raţiune, ştiinţă şi dezvoltarea individului, care sunt opusul ordinii stabilite şi al tradiţiilor populare. Proveniţi dintr-o veche civilizaţie creştină care a fost divizată între diferitele imperii din Orient, aceşti tineri vor urma mişcarea de ansamblu, fiecare în felul său. Nu se îndoiesc nici o clipă că, prin cultura sa trimilenară, poporul lor poate să participe la aceasta şi, de ce nu, să se afle în fruntea progresului din sânul acelor despotisme luminate. Ştiu totodată că patru secole de rivalităţi imperiale – persano–otomane, ruso–persane, ruso–otomane – au lăsat urme adânci în psihologia armenilor, deseori prinşi ca-n  menghină în luptele pentru hegemonie: ca să se protejeze mai bine, ei au dezvoltat puternic supunerea, codul onoarei, respectul faţă de tradiţie… Sunt gata, dacă trebuie, să emigreze pentru a duce o viaţă mai bună. Îşi amintesc şi că strămoşii lor au încercat uneori să exploateze tensiunile între imperii, uneltind, cu sprijinul în primul rând al Rusiei, tentative de insurecţie contra puterilor musulmane. Cei patru tineri cunosc cuvânt cu cuvânt epopeile lui David din Sasun împotriva arabilor, din Evul Mediu, şi cele care circulă din secolul al XVII-l ea şi al XVIII- lea, ale lui Israel Ori (1658–1711), Hovsep Emin (1726–1809), David Bek (1726) şi alţi melik, prinţi din Karabah, care, cu binecuvântarea catolicosului din Ecimiadzin din acea epocă, au întruchipat primele mişcări de eliberare ale Armeniei. Astfel că, dacă Istoria i-a  despărţit, otomanii Arabo şi Vramian şi ruşii Agnuni şi Arghutian aparţin totuşi aceleiaşi generaţii, o generaţie extrem de conştientă că nici o armată imperială nu a reuşit vreodată să stingă setea de revoltă care dormitează în acest popor cucerit din secolul al XIV- lea.

În Europa imperială a secolului al XIX-lea, poporul armean reprezintă cam 4 milioane de suflete repartizate prioritar în Imperiul Otoman, apoi în Imperiul Rus, şi în număr mai mic în Imperiul Persan. Moştenitori ai lumii aflate în zorii unei mari schimbări, Arabo, Vramian, Agnuni şi Arghutian vor fi martori, apoi actori, în transformarea modernă a Armeniei. În afara acestei amprente politice, cei patru tineri întruchipează, ca şi poporul lor, alte linii de forţă. Trebuie mai întâi să facem o deosebire de ordin istoric între armenii rămaşi în Yerkir şi armenii din străinătate, aşezaţi mai ales în Europa şi India. Dacă primii trăiesc în ritmul alegerilor de ordin politic ale suveranilor lor, a doua categorie s-a familiarizat rapid cu ideile noi care au cucerit societăţile lor adoptive. În Europa, congregaţia catolică a lui Mechitar din Sebastia (Mechitar Sebastaşi) (1676–1749) – cunoscută mai târziu sub numele de mechitarişti, înfiinţată în insula Sfântul Lazar, lângă Veneţia, de la începutul secolului al XVIII- lea – a impulsionat deşteptarea naţională, insistând pe rolul educării maselor şi necesitatea deschiderii discursului autorităţilor religioase armene. În India, colonia armenească din Madras, originară mai ales din Persia, a dat semnalul deşteptării politice cu publicarea, în 1773, a proiectului de Constituţie armenească a filozofului Şahamir Şahamirian (1723–1797), considerat unul dintre primele texte constitu- ţionale din lume, care a fost urmat, în 1794, de lansarea primului ziar în limba armeană, Azdarar. În ciuda perioadei care le separă, aceste două focare culturale exercită o puternică influenţă asupra armenilor rămaşi în ţară, oscilând între atracţie şi repulsie faţă de ideile noi.

Există însă şi o dilemă de ordin geografic între Arabo şi Vramian, amândoi armeni otomani, şi Agnuni şi Arghutian, născuţi în Caucaz. Primii aparţin unei istorii armeneşti de sub dominaţia unui regim islamic otoman, începând cu mijlocul secolului al XV- lea. Dinastia Osmanliilor a instaurat un sistem centralizat, nedrept şi birocratic, în care supuşii armeni fac parte dintr- o comunitate extrateritorială, sau milet, care se bucură de o autonomie religioasă, reprezentată de Patriarhia de la Constantinopol, considerată a fi singura autoritate recunoscută de puterile otomane. În ce-i priveşte pe caucazienii Agnuni şi Arghutian, ei se află sub administraţia unei puteri slave, creştin-ortodoxă, centralizată şi şovină, care preconizează asimilarea culturilor minoritare în beneficiul civilizaţiei ruse, a cărei misiune este de a cuceri tot mai multe teritorii, în special spre mările calde, pentru a lărgi influenţa Rusiei eterne. Armenii din Rusia se supun statutului Polojeniei, prin edictul din 1836, conform căruia puterea imperială autorizează Ecimiadzinul, singura autoritate armeană recunoscută, să înfiinţeze şcoli primare religioase.

În ciuda supremaţiei acestui Sfânt Scaun faţă de celelalte centre religioase armene din Constantinopol, din Sis şi din Ierusalim – ultimele două datând din Evul Mediu –, societăţile armeneşti din cele două imperii nu mai sunt în contact. Arabo, Vramian, Agnuni şi Arghutian au, fireşte, acelaşi Dumnezeu, aceiaşi regi antici şi medievali, acelaşi model patriarhal al familiei; ei împărtăşesc amintirea unui teritoriu istoric unic, dar se supun unor culturi politice diferite şi vorbesc dialecte diferite ale limbii armeneşti: dialectul occidental, pentru Arabo şi Vramian, şi dialectul oriental, pentru Agnuni şi Arghutian. Aşa încât, atunci când modernitatea bate la poarta imperiilor, armenii o percep în mod diferit, după cum se găsesc de o parte sau de alta a frontierei. În Turcia, elitele armeneşti îşi întorc faţa spre Anglia, cu spiritul ei comercial, şi Franţa, cu Luminile ei. Se pătrund de conceptul politic francez de Naţiune, înţeleasă ca o comunitate a cetăţenilor. În Rusia, armenii sunt mai curând inspiraţi de Germania şi de conceptul ei cultural de Naţiune, văzută ca o comunitate etnică, lingvistică şi religioasă.

Primele stagii ale studenţilor armeni în universităţile din Europa Occidentală amplifică aceste diferenţe culturale, al căror impact va fi determinant pentru viitorul politic al Armeniei. Armenii din Rusia evoluează într-un stat asimilator, dar creştin, care asigură securitatea fizică a naţionalităţilor, tratate a priori cu echitate de către administraţia centrală. Datorită acestui fapt, ei au un sentiment de superioritate faţă de armenii din Turcia, a căror securitate fizică este deseori ameninţată de musulmani şi de raidurile triburilor kurde, mai mult sau mai puţin manipulate de puterea imperială.

„Visul spulberat al armenilor. 1915”, de Gaitz Minassian, în traducerea Elenei Bulai, este în curs de apariție în colecția Istorie, la Editura Humanitas