Regizorul J Blakeson aduce un facelift politicilor de gen în thrillerul „I Care a Lot”, disponibil pe Netflix, dar asta nu-i suficient pentru a-l salva de la irelevanță.
Povestea spune că Marla, o tipă unsă cu toate alifiile (Rosamund Pike), care se folosea de o pârghie legală pentru a băga bătrânei cu bani la azil și a le consuma avuția după bunul plac, își găsește într-o bună zi nașul – o femeie ultra-bogată care se bucură de strânse legături cu mafia rusească. Din momentul ăsta, lucrurile încep să meargă în linie dreaptă: Marla ajunge să se lupte pe viață și pe moarte cu fiul acelei tanti, un pitic cu barbă de pravoslavnic și căutătură ostilă și cu fața zguduită de un spasm necontrolat (Peter Dinklage). Schepsisul constă în aceea că, deși în cazul fiului, treacă-meargă, mai putem vorbi de nițică empatie pentru bătrână – dar venită pe versantul patologic-oedipian –, pentru Marla lucrurile astea n-au altă miză decât fun-ul, provocarea: ar putea foarte ușor să-i dea drumul femeii, pe care între timp o ține încuiată într-un azil, dar nu vrea, și nu vrea pentru că nu suportă să piardă.
Cum sună toate astea? Cumva sună nu doar în buza caricaturii, ci de-a dreptul neverosimil, ba chiar imbecil? Așa și trebuie. Încep să înțeleg care-i faza cu majoritatea filmelor marca Netflix, făcute, chipurile, pe principiul „atât de proaste, încât sunt bune”. Când am atacat serialul Emily in Paris pe motiv că era o adunătură leneșă de clișee, mi s-a reproșat, grosso modo, că nu știu să văd partea (post-)ironică a chestiei, aia care spune că filmul arată deliberat așa cum arată, și că asta e o găselniță isteață. Fie. M-a lovit aceeași senzație văzând I Care a Lot – senzația că Netflix a spart ultimele bariere și a intrat într-o zonă în care critica devine neputincioasă, fiindcă obiectul muncii ei a devenit de nerecunoscut. Am și-o explicație pentru asta. Prin anii ‘80-’90 s-a întâmplat ceva cu cinemaul american. Eroii epici de pe ecrane, în care Hollywood-ul crezuse cu fervoare zeci de ani, au ajuns – sub bagheta unor Schwarzenegger și Stallone – un fel de mascote împăiate, propulsate de mușchi supranaturali, care luau totul, inclusiv pe ele însele, la mișto. Ceva se deplasase, sau chiar se pierduse, din credința pe care publicul o mobiliza odinioară în raport cu cinemaul. Ei bine, filmul lui Blakeson vine după momentul ăsta – și după piruetele găunos-virtuoaze ale lui Tarantino, și după deriziunea asumat cinefilă a fraților Coen etc. etc. Rezultat? În fața noastră se prezintă acum niște eroi în care nimeni nici măcar nu mai picură efortul de-a ne face să credem. Niște eroi involuntar cvasi-brechtieni, separați de lumea reală și de valorile ei printr-un hău de netrecut.
Chestia e că, mie unuia, cinemaul de care aparține I Care a Lot îmi miroase de la o poștă a rea-voință. Totul se întâmplă aici de parcă a-ți pune mâinile în șold și-a livra pe ecran niște conținut audiovizual oarecare ar fi vreo mare izbândă. E ceva dezarmant în nonșalanța cu care acest film ne lasă în compania unor personaje care mai de care mai cinice sau mai sângeroase, apoi încuie ușa pe-afară. Empatia nu e ceva obligatoriu în cinema – cunosc atâtea filme mari care au dat skip fără regrete la partea asta. Dar mi se pare că empatia e ultimul lucru de care m-aș mai putea agăța atunci când nimic altceva – vreo invenție de mizanscenă, de pildă – nu îmi iese în întâmpinare. Căci există o ruptură între modul în care filmul pretinde să fie la zi cu relațiile de gen – toate actele tipei par stimulate de nevoia revanșei asupra tagmei bărbătești – în aceeași măsură în care arborează conservatorismul formal cel mai rânced, cu repetate cadre în slo-mo împrumutate din prima reclamă ieșită în cale. Cât despre inamicii ei, cu toții – și mai ales racketul cu păr slinos și trening – par scoși din cel mai nouăzecist (și orientalist) film de acțiune american. Era inevitabil ca șeful bandei să asculte muzică simfonică, cum fac toate geniile diabolice. Dar probabil și asta e tot o poantă.
Într-o capodoperă din 1947 numită Monsieur Verdoux, Charlie Chaplin ne punea în fața unui individ ultra-veros, culme neîntrecută a imoralității, care se căsătorea cu văduve putred de bogate, apoi le făcea felul și le înșfăca averile. Ca întotdeauna cu Chaplin – deși mulți n-au văzut asta atunci –, acțiunile lui Verdoux nu livrau senzaționalism gratuit, ci erau căptușite cu un sens superior, cu o morală care se răsfrângea asupra întregii societăți capitaliste. Ca orice mare cineast, Chaplin vedea fire roșii de legătură acolo unde cu toții s-ar fi jurat că nu-i nimic. Într-o lume hrăpăreață care azvârlea oameni inocenți în război, Chaplin întindea o oglindă în care să ne privim. Nu-i nimic de genul ăsta în filmul lui Blakeson – doar o dezumanitare scabroasă lăsată să câștige. Până și finalul e de interpretat nu ca o pedeapsă, ci ca o șotie în plus.
I Care a Lot înseamnă un gen de cinema pentru care nu prea avem anticorpi, deși așa ar trebui. În The Guardian, criticul Peter Bradshaw descrie scena în care Marla se postează prima dată la ușa rusoaicei drept o mare reușită regizorală, când de fapt ea presupune cea mai pedestră viziune despre cinema: emoții actoricești subliniate cu markerul, decupaj facil, muzică cu nemiluita. Automatizarea pe toată linia a acestui cinema – de la deciziile de pre-producție luate în comitet corporatist până la personajele robotizate pe care le vedem pe ecran, gata să incarneze niște lozinci pre-mestecate – nu prevestește nimic bun pentru artă. Fiindcă atunci când umanul e evacuat din artă fără vreun motiv întemeiat, fără nimic care să-l înlocuiască, în locul său se cască un crater care lezează privirea.
