Film / TIFF

Iain Smith, producător „Mad Max”: „Fiecare film în sine e imposibil”

de Luiza Vasiliu

Publicat pe 5 iulie 2016

Iain Smith e un scoțian simpatic și bonom, care are în spate o carieră uriașă de producător de film. A produs 1492: Conquest of Paradise, The Fifth Element, Seven Years in Tibet, Cold Mountain, The Fountain, Children of Men și, mai nou, Mad Max: Fury Road. La începutul lui iunie, Iain Smith a fost prezent la Cluj, pentru a primi Premiul Special pentru Contribuția adusă Cinematografiei Mondiale, în cadrul celei de-a 15-a ediții a Festivalului Internațional de Film Transilvania. Ne-am întâlnit scurt, cât să-l întreb două-trei lucruri. 

Ați absolvit London School of Film în 1970 și de atunci ați lucrat neîntrerupt în industria filmului. În ce fel credeți că s-a schimbat publicul de cinema în toți acești ani?

Nu cred că publicul s-a schimbat. Ce s-a schimbat e livrarea către public și felul în care publicul consumă entertainment-ul. Când eram copil, în Scoția nu prea exista televiziune, așa că lumea se ducea la film. În Glasgow aveam un cinematograf cu 4000 de locuri. Când eram mic, mă duceam acolo și mă uitam la spectatori. Mi se părea foarte palpitant. Sigur, mă uitam și la film. Așa am ajuns să mă îndrăgostesc de filme, iar filmele au devenit un mod de viață la care visam. Ideea de a face altceva cu viața mea pur și simplu nu mi-a dat deloc prin cap. Fac și acum același lucru, dar din motive diferite. Încă învăț că trebuie să ai încredere în oamenii din sală și că, dacă primești tot felul de sfaturi bine intenționate de genul „Fă filmul așa” sau „Ia-l pe actorul ăsta”, și vocea dinăuntrul tău nu e de acord, atunci asculți de vocea dinăuntru. Pe de altă parte, ai o comisie de oameni cu bani și trebuie să păstrezi echilibrul. Mulți, mulți oameni fac o grămadă de bani încercând să prevadă gusturile publicului, și cred că poți s-o faci, într-o anumită măsură. Dar dacă vrei să realizezi ceva cu adevărat important, trebuie să fii original. Și ăsta e un lucru care nu s-a schimbat. 

Într-un interviu, spuneați că producătorul reprezintă pe platoul de filmare publicul și ceea ce vrea el. Cum știți ce vrea publicul?

Totul începe așa: intru într-un cinema, mă uit la un film, simt publicul. 

Deci încă mai faceți asta?

Da. La Mad Max, de pildă, am fost de vreo 8 sau 9 ori. Am plătit bilet, ca toată lumea. Recunosc, de câteva ori m-am dus la managerul cinemaului și i-am zis că sunetul n-a fost cum trebuie, și mi s-a răspuns „Păi, e vina filmului”, și eu am zis „Nu, nu e vina filmului, că eu l-am produs!”. Când lucrăm la un film, suntem singurul lui public. După ce e cât de cât gata și îl arătăm oamenilor (de obicei, în mare secret), e momentul adevărului. Poți să-ți dai seama din primele zece minute dacă funcționează sau nu. Îmi face plăcere să spun că, în majoritatea timpului, funcționează. Dar mi s-a întâmplat de câteva ori ca publicul să-mi spună ceva ce ar fi trebuit să știu de mult. 

Ce voiam să spun în interviul acela e că e foarte ușor în cazul anumitor producții să devii fascinat de proces, să-ți dai importanță, să te concentrezi doar pe bucățica ta. E bine să le aduci aminte oamenilor că nu asta contează cel mai mult și că există un public care o să se uite la filmul lor. Am lucrat la un film care se cheamă The Mission, cu Robert de Niro, și e o scenă în care de Niro își cară armura prin junglă. Aveam o secvență lungă cu Robert de Niro cărând armura prin junglă, vreo zece minute în total. Și când am făcut testul cu publicul, după un singur minut, spectatorii s-au plictisit și au întrebat ce urmează. Ne-am dat seama că încercam să transmitem publicului cât de deștepți suntem, Ia uite ce frumos știm să filmăm în junglă, și publicul a zis Aha, da, sigur. Nimeni nu știe exact care-i secretul. Dar ajută să te gândești la public.

Robert de Niro cărându-și armura prin junglă

În România, avem câțiva regizori excelenți, ale căror filme iau premii la festivalurile importante, dar nu avem cu adevărat o industrie de film. Nu avem nici prea multe cinemauri, nici o educație cinematografică pentru tineri... Credeți că una dintre probleme ar putea fi faptul că nu ne cunoaștem publicul? Ați spus odată despre francezi că au o industrie atât de puternică pentru că știu pentru cine fac filme.

Da, România are multe probleme, dar talentul nu e una dintre ele. E mai mult talent aici decât în majoritatea țărilor. Cred că problema e cu guvernările post-Ceaușescu, care s-au compromis, ca să spun așa. Din ce-am mai citit, cultura nu e considerată foarte importantă de guvernanți. Dar este importantă. E capitală. Mai ales într-o lume globalizată, în care vocile naționale și etnice sunt ascultate. Chiar dacă liderii politici nu-și dau seama în ce fel ar putea fi asta profitabil din punct de vedere economic, pe termen lung, o industrie sănătoasă de film și televiziune este un lucru foarte bun pentru o societate. 

În Marea Britanie ne-am luptat mult din cauza Americii. America ne-a dominat, dar America ne-a și ajutat să continuăm să fim o industrie de film. Vor exista mereu probleme, dar cred că în România trebuie să existe o voință puternică la nivel politic pentru a înțelege legătura dintre banii care vin din filme și cum poate asta să ajute la construirea unei infrastructuri, a unor studiouri. E important să ai asta, dar e important și să dezvolți talente. Și să dezvolți publicul. Filmul suferă, din păcate, din cauza revoluției digitale, dar livrează povești, livrează povești particulare, cum ar fi cea a cuiva care încearcă să contruiască o casă de lemn în Maramureș... De ce ar vrea cineva să se uite la povestea asta? Păi o să fie probabil următorul Palme d'Or. Nu trebuie să coste o grămadă de bani, dar trebuie să fie protejat. Regizorul trebuie să se simtă în siguranță ca să dea cel mai bun film al său. Ăsta e viitorul.

E vorba, în mare parte, despre sistem. Din păcate, nu există „bani drăguți”. Banii vin mereu cu o obligație. De asta, voința politică trebuie să înțeleagă că succesul înseamnă să găsești un film mic care să schimbe lumea. 

Aici am fi putut pune trailerul de la „Seven Years in Tibet”, dar am ales piesa lui Bowie cu același nume

Citisem într-un articol din The Guardian că doar 1 din 5 regizori europeni sunt femei. De ce credeți că se întâmplă asta? 

Pe scurt, nu știu. Femeile sunt perfect capabile să facă filme foarte, foarte bune. Așa că de unde prejudecata asta? Cred că prejudecata e în interiorul sistemului, bărbații  știu să vorbească uneori mai bine ca femeile, femeile pot fi mai sensibile, mai tăcute. Dar cred că femeile pur și simplu nu sunt dispuse să accepte porcării. Lucrez mult cu femei. De fapt, majoritatea timpului aleg să fiu înconjurat de femei. Nu pentru că sunt femei, ci pentru că sunt foarte bune la ceea ce fac. Și nu mă duc cu zăhărelul. Un bărbat ar face asta, mi-ar zice „Da, da, e ok, nu-i nici o problemă”, dar o femeie mi-ar zice „Uite care-i treaba, avem o problemă”, și prefer de departe să am parte de asta decât să nu. Cred că femeile sunt în stare să facă orice vor ele, și situația se va schimba. Dar dacă încerci să legiferezi așa ceva, poate deveni contraproductiv...

Da, Canada tocmai a făcut asta.

Da, 50 la sută din finanțări se duc către filme făcute de femei. Va fi interesant de văzut cum funcționează. Pericolul e că ajungi să produci o grămadă de filme proaste. Și oricum, nu e vorba doar de gen, ci și de etnie, preferințe sexuale, dizabilități. Nu voiam să zic că a fi femeie și a avea o dizabilitate e același lucru, dar cred că ar trebui să avem mai multe filme făcute de oameni care au o viziune diferită asupra lumii... Cred că intrăm într-o cu totul altă paradigmă. Nu știu dacă asta o să umple buzunarele cuiva, dar o să dea niște filme foarte bune. 

Ați lucrat la multe producții complicate, cu bugete uriașe. Există ceva imposibil în meseria dvs? Vi s-a întâmplat să spuneți „Îmi pare rău, dar nu pot să fac chestia asta”?

Nu, nu există. Nu există imposibil. Serios. Pentru că dacă o faci o dată, o s-o mai faci de o sută de ori. La începutul fiecărui film pe care a meritat cu adevărat să-l produc, am spus „E imposibil”, și apoi am zis „Stai puțin, asta e din cauză că e un film bun”. Înainte să începem Mad Max, m-am întrebat cum o să facem toate astea. Și mi-a fost frică, pentru că nu știam cum o să fac. Dar asta te deschide și devii din nou un copil și înveți tot felul de lucruri, îți sporesc abilitățile și capacitatea de a gândi, depinzi din ce în ce mai mult de ceilalți, și devii mai umil. Sunt un mare fan al umilinței. Nu sunt un fan al importanței de sine. Cred că e lucrul cel mai periculos. Fiecare film în sine e imposibil. Și apoi descoperi că, odată ce ai făcut un pas înainte, ceva din natura ta îți vine în ajutor. Ți se vor întîmpla lucruri care nu ți s-ar fi întâmplat dacă ai fi rămas acasă. Ieșind în lume, te lași la mila zeilor și e uimitor cum îți vin lucrurile în ajutor.

Trailer „Mad Max”

Sunteți mereu întrebat care a fost cel mai dificil film la care ați lucrat sau care e cel mai complicat lucru în meseria de producător, dar eu aș vrea să vă întreb care e partea cea mai ușoară în meseria asta.

Hmmm, interesant... Probabil oamenii cu care lucrez, care sunt minunați. Uneori, cei mai neînsemnați membri ai echipei fac lucrurile cele mai uluitoare. Îmi place să îi fac pe oameni să se simtă în siguranță. Sigur că îi și țin sub observație, dar vreau să-i fac să se simtă respectați, să știe că li se oferă demnitatea meseriei lor, și când știu asta, dau mai mult din ei, se simt în siguranță să facă sugestii ridicole. Uneori, o sugestie ridicolă e fix ideea genială de care aveam nevoie ca să mergem mai departe.

Așa era cu Luc Besson. Era foarte deschis la opiniile tuturor, începând cu internii și curierii. Instinctul lui îi spunea să fie deschis și să asculte. Erau tehnicieni, oameni din echipă, care erau fantastici. Veneau și-i ziceau „Uite, sticla asta poate să se transforme în pistol”. E un miracol. Îmi place să văd toți oamenii ăștia la muncă, tehnicieni de mare clasă, cei care se ocupă de efectele speciale sau de costume, îți dau o încredere uriașă în viață, te fac să fii optimist. 

Sunt și mulți tineri care vin din urmă. Am dat peste un băiat englez de culoare, a venit la un curs pe care l-am ținut și mi-am dat seama instantaneu că era teribil de atent, punea tot felul de întrebări, era sclipitor. Credeam că are 18 ani și l-am întrebat câți ani are. Avea 14. De atunci, îl ajut să-și termine studiile, astfel ca, atunci când o să fie gata să lucreze în lumea filmului, să aibă nivelul potrivit. Pot să vă zic de pe-acum că e un băiat special.

Cum îl cheamă?

Martin. Când văd oameni ca el, îmi face o plăcere imensă să-i ajut. Și cred că asta e partea cea mai ușoară. În rest, nimic nu e ușor.

Și nimic nu e imposibil.

Da, da, așa. 

Foto: Dragoș Birtoiu

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK