Ikuru Kuwajima e un artist, fotograf, videograf, scriitor și traducător japonez care trăiește de 11 ani în Europa de Est și în Asia Centrală. După ce a studiat fotojurnalism la Universitatea din Missouri, prima școală de jurnalism din lume, s-a mutat în România, apoi în Ucraina, Kyrgyzstan, Kazahstan. Acum locuiește la Moscova, vorbește, scrie și gândește în rusă. A publicat patru cărți: Tundra Kids (2015), Trail (2015), I, Oblomov (2017) și Volga After Volga. Ikuru e unul dintre artiștii mei preferați pentru că gândește fotografia liber, în moduri noi și responsabile, mereu curios, pentru că nu se complace în situații comode și împletește natural creația cu viața lui de zi cu zi.
Tundra Kids spune povestea școlii-internat pentru neneți de lângă orașul Vorkuta, situat la nord de cercul polar arctic. Neneții sunt un popor indigen migrator care se ocupă cu creșterea renilor și cu vânătoarea. Pentru că trăiesc foarte izolați de restul lumii, mereu în mișcare, și pentru că vorbesc o limbă doar a lor, copiii neneți nu ar putea primi o educație fără acest internat. După un lung proces birocratic, Ikuru a primit aprobarea de a fotografia în școală și a făcut unul din cele mai frumoase și înduioșătoare proiecte foto pe care le-am văzut.
I Oblomov e o meditație asupra spațiului post-sovietic prin care a călătorit în ultimii 11 ani, văzut prin lentila oblomovismului. Oblomov, romanul-cult din 1859 al lui Goncearov, explorează limitele lenii umane și, odată cu asta, sensul vieții pe pământ. Ikuru spune povestea oblomovismului rusesc prin autoportrete și imagini de interior realizate în locurile prin care a trăit și a călătorit în Rusia, Ucraina, Kazahstan și Kyrgyzstan.
„Lene sau înțelepciune stoică, strania letargie a lui Oblomov - Oblomovhchina (Oblomovism), rămâne o prezență în Rusia de astăzi. Așa cum o arată fotografiile, petreceam mult timp întins în pat, copleșit de depresie, lene, mahmureală sau descurajat de vremea rea de afară. Imaginile sunt dovada că, după anii ăștia prin fosta Uniune Sovietică, Oblomovhchina poate deveni parte din realitatea unui fotograf japonez”.
Preocupat de evitarea stereotipurilor vizuale asociate spațiului ex-sovietic, Ikuru a spus povestea experienței personale a traiului într-un mediu fundamental diferit de țara în care s-a născut. Oblomov devine un simbol pentru ritmul vieții în locul pe care acum îl numește acasă.
L-am cunoscut pe Ikuru acum 11 ani. Fotografiam amândoi un protest din timpul summitului NATO din București. Apoi timp de câteva luni a venit la întâlnirile săptămânale ale fotojurnaliștilor din București. Nu mai cunoscusem pe cineva care să facă pasul ăsta, să se mute aici pentru a face fotografie. De la Ikuru am învățat că, dacă vreau să încerc să spun o poveste, aș face bine să mă mișc din locul meu confortabil și să fac eforturi să înțeleg bine lucrurile, să trec de primul strat unde se oprește uneori fotografia. Am mai învățat și că e bine să ai un job care să îți asigure libertatea de a face fix ce vrei în proiectele personale. Te eliberează de presiunea de a le face interesante pentru publicații și galerii sau relevante pentru agenda de evenimente.
Am urmărit cum s-au schimbat proiectele lui în anii ăștia, cum a trecut de la fotografia documentară clasică la documentarul colț cu arta. Am zis că e un moment bun să îi trimit niște întrebări pe mail, după 10+ ani departe de casă.
Scena9: Povestește-mi cum te-ai hotărât să te muți în Europa de Est și prima experiență din România. Ce te-a făcut să decizi să explorezi partea asta a lumii și să te muți aici, nu doar să vizitezi, în 2008?
Ikuru Kuwajima: Am ales să mă mut în Europa de Est pentru că Andrei Pungovschi, colegul meu de clasă român de la Universitatea din Missouri, m-a invitat în România. Înainte să vin, am vorbit pe net cu prieteni de-ai lui din comunitate, printre care și Mihai Vasile, editorul foto al Mediafax de atunci, și știam că nu o să fiu singur într-o țară în care nu mai fusesem niciodată. Mereu îmi dorisem să ies din Japonia și State, iar în momentul ăla România era cea mai bună variantă, așa că am zburat într-acolo înainte să termin școala. Aveam un job de translator-documentarist, pe care îl puteam face de oriunde, pe net, așa că a fost o alegere rezonabilă și din punct de vedere financiar - salariul nu era mare și nu îmi ajungea să trăiesc în Japonia sau în State.
Mi-a luat cam două luni să mă obișnuiesc cu România. Mi-au plăcut imediat oamenii foarte mult. Mi-au plăcut și muzica, cultura, mâncarea, natura și stilul de viață mai-fără-mașini. Pe de altă parte, eram un pic frustrat din cauza ritmului lent și a lipsei unor căi de comunicare clare pe care să mă pot baza. Din punctele astea de vedere, Europa de Est era foarte diferită de Japonia și de Statele Unite. Sincer, după ce am ajuns în România, la început nu prea știam ce să fac. Pentru că era un loc nou și atât de diferit, multe lucruri îmi păreau exotice, așa că am fotografiat la început toate clișeele legate de spațiul ăsta: blocurile înalte comuniste, cerșetori. Eram foarte naiv.
După câteva luni, m-am obișnuit cu cultura locală și deja puteam să călătoresc singur și să comunic în română. Dar voiam să merg mai departe. România intrase în UE și lucrurile se schimbau spre vest, iar eu nu eram interesat de țările din Vest, eram curios să am experiența unor societăți diferite de Japonia și Statele Unite. Voiam să învăț o limbă nouă. Ucraina mi s-a părut cea mai accesibilă, și financiar, și geografic, și știam că, dacă o să învăț rusă, o să mi se deschidă o zonă foarte mare și interesantă. Așa că am găsit o școală în Donetsk, unde era mai ieftin decât în Kiev sau Odessa, și m-am mutat acolo din România.
Am ales să mă mut în loc să vizitez pentru că: a) e mai ieftin, b) e cel mai eficient mod de a învăța o limbă străină, c) te poți scufunda într-o nouă cultură și ajungi să înțelegi mult mai multe decât într-o călătorie, în care nu poți trece de obicei de părțile evidente, de primul strat.
Sunt deja mai mult de 10 ani de când locuiești departe de casă. Cum au schimbat mutările astea viziunea ta despre lume și modul în care o fotografiezi? În timpul ăsta, ai trecut de la fotojurnalismul clasic la fotografie documentară, lucru cu arhiva, video art, mixed media etc.
Anii ăștia prin lumea ex-sovietică au schimbat radical felul în care gândesc și lucrez. În primul rând, acum vorbesc, scriu, citesc și gândesc în rusă tot timpul, rar am ocazia să mai vorbesc japoneză sau engleză. Încă scriu frecvent în engleză, însă.
După Ucraina am trăit 3 ani în Asia Centrală, apoi m-am mutat în Tatarstan, în Rusia. Totul a început din România, care are multe în comun cu țările fostei Uniuni Sovietice: mentalități, istorie, repere culturale, probleme sociale și politice. Privind acum în urmă, îmi dau seama că România a fost locul cel mai bun de tranziție pentru mine între State și țările vorbitoare de rusă în care mi-am continuat explorările. De multe ori mă gândesc serios că fără anul ăla în România, dacă m-aș fi dus direct în lumea post-sovietică, aș fi putut să mor. Experiențele mele în Ucraina și Asia Centrală au fost grele, dar totul s-a calmat după ce m-am mutat în Rusia, pentru că deja știam ce să fac și ce să nu fac ca să nu am probleme, dar și pentru că Rusia a devenit un loc sigur și pașnic, dacă doar trăiești liniștit acolo.
În anii ăștia am avut mereu tot soiul de probleme care mi-au limitat activitatea fotografică într-un fel sau altul. Probleme logistice, politice, de siguranță, probleme practice, care țin de alegerea personajelor și colaborarea cu ele. O altă problemă importantă e că, dacă vrei să îți prezinți lucrările în Vest, trebuie fie să lucrezi mult la formă, să fie foarte creativ prezentate, fie să alegi subiectele evidente: război, politică, petrol etc. Ori aici lucrurile sunt mai nuanțate, așa că am avut multe dileme morale. Până la urmă, limitele astea au funcționat foarte bine, ajutându-mă să schimb modul în care gândesc și lucrez.
Schimbări mari s-au produs în munca mea și pentru că am devenit conștient de problemele evidențiate în teoriile post-coloniale și de modul problematic în care Ceilalți sunt reprezentați în presă. M-am gândit mult la rolul pe care fotojurnalismul și fotografia documentară le joacă în decalajul ăsta și în perpetuarea viziunii simplificate, stereotipică despre oamenii și problemele din unele țări, despre ceilalți. Edward Said a scris despre asta.
România e unul dintre cele mai bune exemple, e victima unei duble prejudecăți- despre romi și despre România în general. Nu o să intru în detalii, pentru români sunt sigur că sunt evidente probleme astea. Iar situația țărilor post-sovietice e asemănătoare. Arată altfel decât ce îți imaginezi răsfoind media internațională, pentru că acolo de obicei e selectată și arătată la nesfârșit doar o bucată îngustă din realitate. În sistemul ăsta, fotografiile devin unelte folosite pentru a întreține stereotipurile legate de ceilalți și pentru a prezenta narațiunile care sunt deja acceptate. Nu invită la curiozitate și nu arată ceva nou, reconfirmă ceea ce oamenii simt deja că știu despre un loc sau altul, fără să le fi vizitat vreodată.
În timp am devenit din ce în ce mai conștient de problemele jurnalismului internațional și din ce în ce mai puțin interesat de industria asta, mi-am dat seama că eu nu sunt fotograf de presă. Am observat la jurnaliști și fotojurnaliști străini foarte cunoscuți practici neetice, lucru care m-a dezamăgit. Bineînțeles, respect mulți jurnaliști și fotografi de presă, iar fotografii de agenție și stringer-ii (n.r. fotojurnaliști colaboratori) au un rol important în societate.
În Asia Centrală și în orașele de dimensiuni medii din Ucraina în care am locuit nu aveam cu cine să vorbesc de genul de fotografie care mă interesa. Așa că am început să interacționez cu scriitori, cu artiști contemporani. În aceeași perioadă am participat la Reflexions Masterclass, un curs de fotografie contemporană cu influențe din fotografia practicată în Franța și Italia. Experiențele din călătoriile și studiile mele din perioada aia m-au stimulat să experimentez cu forme și teme diferite.
Rusia e mai puțin exotică decât Asia Centrală, așa că trebuie să îți folosești mai mult creierul și mai puțin picioarele. Mulțumită unor cursuri de fotografie contemporană și conversațiilor cu prietenii artiști din St. Petersburg, am ajuns să citesc despre arta de azi, filosofie contemporană, post-colonialism și probleme legate de identitate și reprezentare în media și artă. Tot studiul ăsta a fost important pentru că m-a ajutat să înțeleg unde mă plasam în căutările mele: eram un japonez influențat puternic de cultura din Vest și de cultura rusească, care lucra îndeaproape cu media internațională și care trăia în lumea post-sovietică, în spațiile colonizate de ruși. Ăsta a fost încă un moment în care s-a schimbat modul meu de a gândi și a lucra. De asemenea, am devenit conștient de problema hiper-estetizării în fotografie. Obișnuiam să cred că o fotografie frumoasă e o fotografie bună, dar am realizat că nu e chiar așa.
Când am început să lucrez la cărți foto, am descoperit posibilitatea de a crea narațiuni cu fotografii. Am făcut patru cărți: Trail, Tundra Kids, Volga After Volga și I, Oblomov, astea sunt proiectele de care pot să spun că sunt mulțumit. Dar chiar cu proiectele astea am început să întâmpin probleme: dacă faci fotografii mai subtile, mai puțin frumoase, riști să treacă neobservate. I, Oblomov e un exemplu bun, e proiectul care îmi place cel mai mult, dar în țările nevorbitoare de rusă e poate cel mai greu de înțeles. Mulți ruși consideră că Oblomov reprezintă bine spiritul rus: stai întins, te gândești, meditezi, nu faci nimic. E diferență mare, nu? Așa că am gândit proiectul ăsta ca o completare a golului de informații vizuale, un mod de a înțelege un pic mai bine locurile, oamenii și istoria Rusiei. Proiectul însă nu a fost convingător pentru mulți. De exemplu, cineva din Europa de Vest mi-a spus „Nu înțeleg proiectul tău. Eu mi-i imaginez pe ruși ca macho duri, cu sticla de vodka la gură.”
Problema e că oamenii își construiesc imaginea despre lume din resurse limitate, iar fotografii și jurnaliștii au tendința să producă și să distribuie imaginea deja acceptată, nu o imagine care să chestioneze percepțiile convenționale. Fotografia e un mediu susceptibil suprasimplificării, reducerii la o senzație. Caracterul ei imediat reprezintă forța, dar și vulnerabilitatea fotografiei: au tendința să fie apreciate și distribuite imaginile ușor de citit, fotografiile frumușele. Prefer imaginile care te fac să îți pui întrebări fotografiilor care doar îți reconfirmă ce știai deja.
Cât timp ai petrecut în școala pentru neneți? Cum a fost experiența de acolo?
Am fotografiat la școală o săptămână. Drumul de unde locuiam până lângă orașul Vorkuta, unde e internatul, dura 40 de ore. Am fost de două ori, prima oară nu am primit permisiunea de a fotografia. Prin prieteni ai prietenilor, cu multe insistențe, am primit aprobarea după 6 luni. A fost o experiență total diferită de ce trăisem până atunci. Chiar dacă era un loc extrem (n.r. Vorkuta e un oraș minier în tundra arctică a Rusiei, cu temperaturi care ating -50 de grade Celsius), am ales o abordare relaxată. Mediul era prietenos, interacțiunea a fost foarte plăcută și, cel mai important, a fost o colaborare, nu simțeam că îi exploatez. E printre proiectele mele preferate, ca proces și rezultate. Am ales un stil de lucru care să critice estetica romanțată cu care e prezentată populația indigenă, ca sălbaticii nobili ai nordului. Am vrut să aduc un pic de diversitate în modul în care sunt văzuți.
La tine fotografia și viața de zi cu zi sunt strâns legate, ăsta e unul din straturile proiectului I, Oblomov. Cum simți tu, fotograful japonez care trăiește în Rusia, oblomovismul? Ai spus că „în timp, Rusia se infiltrează în corp. Nu știu cum să explic, dar e ceva ce simt foarte tare”. Care ai descrie spiritul rus, așa cum îl simți acum în oase?
Cred că are legătură în primul rând cu vremea. Iarna nu e doar frig, e și întuneric. Nu îți vine să ieși din casă. În loc să ieși, să fii activ, să vorbești cu oameni, stai acasă, citești, te gândești, nu faci nimic. Nu e de mirare că sunt atâția scriitori ruși. Pragmatismul lumii vestice și cultura lucratului din greu nu a prins încă rădăcini puternice în Rusia, dar câștigă din ce în ce mai mult teren. Cred că Uniunea Sovietică a încetinit drumul către capitalismul vestului contemporan, care poate că nu se va impune niciodată cu totul peste spiritul rus. De exemplu, mulți oameni au casa lor, nu stau cu chirie, și nu au nevoie să câștige foarte mulți bani.
Oblomov se simte vinovat că nu lucrează, dar totuși nu face nimic. Asta e cheia, cred: ești conștient că ar fi bine să te ridici din pat, dar nu te ridici. Știi că ar trebui să te schimbi, dar nu schimbi nimic. Asta e Rusia, care mereu a oscilat între Est și Vest. Oamenii trăiesc în alt ritm, e ceva plăcut și relaxant în asta. Nu tragi să faci mulți bani, să ai statut, succes și celelalte construcții ale neoliberalismului. Dar, în același timp, Oblomovii sunt și oamenii care le permit oamenilor rău intenționați să înflorească și să dobândească putere, chiar dacă sunt conștienți că nu e bine. E greu de explicat modul în care percep eu acest spirit în câteva propoziții, cel mai simplu răspuns ar fi: citiți Oblomov.
„Cum se trezi, fu cuprins de dorinţa de a se scula, de a se spăla, iar apoi, după ce-şi va fi luat ceaiul, să gândească bine lucrul, să facă oarecari însemnări şi, în general, să se ocupe serios de această chestiune. Mai stătu culcat încă vreo jumătate de oră, frământat de aceste gânduri, apoi îşi spuse că mai avea timp să se apuce de treabă şi după ceai, iar ceaiul se putea lua şi în pat, ca de obicei, mai ales că nimic nu te împiedică să gândeşti şi stând culcat. Ceea ce şi făcu. După ceai, era cât p-aci să se scoale. Se şi ridicase oarecum de pe pernă; mai mult chiar, uitându-se de sus la papucii săi, începuse să coboare spre ei un picior, dar îndată îl şi trăsese înapoi.” (I. A. Goncearov- Oblomov)
Povestea interpretării mele e un pic mai complicată. De exemplu, după acest proiect un profesor de literatură rusă a spus că sunt rusofob, e prima oară când sunt acuzat de asta. Unii nu sunt de acord cu ce am făcut pentru că simt că Oblomov e o reprezentare negativă a Rusiei. Dar într-o zi am primit o scrisoare de la o fată de 14 ani dintr-un orășel, care văzuse proiectul meu online, și mi-a scris că îi plăcuse pentru că și ea văzuse ceva pozitiv în Oblomov, chiar dacă profesorul ei autoritar îi spusese că nu are dreptate. Asta îmi place la literatură, sunt multe straturi, te provoacă să gândești, pentru că lumea nu poate fi cuprinsă într-o descriere simplă, într-o singură fotografie.
Planuri de viitor?
După I, Oblomov simțeam că am terminat-o cu fotografia. Am lucrat la artă video, animații 3D, instalații mixed media și am scris în rusă. Dar toate păstrează elemente de documentar. Rămâne mediul în care mă simt cel mai confortabil tehnic, dar cred că fotografia e doar un instrument care are limitele lui. Iar acum explorez noi instrumente care să îmi permită să spun ceea ce nu puteam spune prin fotografie. Mă întorc la fotografie când e mediul potrivit pentru ceea ce vreau să arăt. Normal, e dificil și ia mult timp să lucrezi cu medii noi cu care încă nu ești obișnuit, dar eu prefer să trăiesc așa: nu mă plictisesc și pot să îmi câștig existența lucrând în continuare ca traducător sau orice altceva îmi lasă timp suficient să lucrez la proiectele mele.
Lucrurile se mișcă foarte rapid în lumea noastră și simt că multe din lucrurile care mă interesează, ca de exemplu post-colonialismul sau problemele reprezentării diferitelor societăți în media, devin mai puțin importante decât criza climatică, problemele politice și așa mai departe. Voi încerca să caut inspirație în continuare păstrându-mi mintea deschisă către toate aceste lucruri, să mă gândesc ce pot face eu în contextul ăsta și să acționez.
