Ilie Năstase: un băiat catapultat din bezna unei țări comuniste pe scena mare a lumii. Nasty: un film de băieți catapultat din ethosul unei țări turbo-capitaliste direct la Cannes. Iar între ei, o mină de posibilități ratate.
Nasty e un film care pică la țanc. Și asta pentru că știe că Ilie Năstase e un simbol. Un simbol pentru momentul când România, o țară închisă și neștiută de nimeni, conta. Un simbol pentru epoca în care îți puteai da drumul la gură, făcând circ după bunul plac. În fine, un simbol pentru mindset-ul individualist care îți spune să îți urmezi visurile, căci vei reuși. În an electoral, Nasty ne flutură pe la nas mândria de a fi român (filonul său naționalist), nostalgia libertății de a te face de râs în văzul tuturor (filonul său anti-corect politic) și încrederea în forțele proprii (filonul său motivațional), pe urmele acestui spiriduș descins în Vest care, cum-necum, atrage atenția. Operațiune de comunicare reușită: Tudor Giurgiu și echipa sa iau la rând mega-starurile sportului – de la cyborgul Björn Borg la Rafa Nadal, și de la buddy-ul Jimmy Connors la rivalul showman John McEnroe (nici măcar CTP nu scapă) –, și le extrag mai mult sau mai puțin cu forța niște vorbe de bine despre românul „nostru”. Oamenii se execută docil – ne imaginăm ușoara stare de jenă în fața situației un pic ridicole – și astfel se pune de-o hagiografie a lui Ilie Năstase, cel mai cel, sau pe-acolo.
Năstase, se știe, e un personaj „controversat” (cuvânt-valiză folosit pentru a băga sub preș orice examinare a lucrurilor care ar putea să vexeze). Filmul include imagini de arhivă dinaintea unui meci, pe la mijlocul anilor ‘70, cu Arthur Ashe – tenisman american de culoare și probabil primul star al tenisului din epoca Open –, când Năstase îi pune insistent mâna pe păr (e coafat afro) și îl strigă „Negroni”, hăhăindu-se imbecil. Moment greu de privit, cu atât mai greu cu cât Ashe îi răspunde cosmopolit și suveran, alegând în aceeași zi să părăsească terenul în fața maimuțărelilor românului. Ashe, aici, e un fel de personaj tragic într-o farsă pe care privirea regizorală o căptușește complice: e omul care a îndurat gestul rasist cu un tact incredibil. Nimic „amuzant” în grosolănia starului nostru, nici măcar revoltător, în măsura în care, de bună seamă, Năstase nu pune vreo intenție în aceste acte; e doar tristețea atunci când înțelegi – când vezi pe cameră – ce înseamnă, concret, să vii din periferie.
Ashe a murit în 1993, la nici 50 de ani, după o viață de militant al cauzei sanitare. N-a mai apucat să descopere, cu alte cuvinte, glorificarea lui Năstase în acest film. Vedem, în alt moment, secvența de interviu din 2017 când ex-tenismanul se pronunță spiritual cu referire la perioada de sarcină a Serenei Williams: „să vedem ce culoare are [copilul]. Ciocolată cu lapte?” Omul se vede atunci pus la punct de către jucătoarea însăși într-un post pe social media, apoi își ia un ban de patru ani de la Fed Cup. S-au cam schimbat vremurile, după cum comentează, puși în încurcătură, confrații săi. Să nu ne iluzionăm: nu e de găsit niciun panseu mai adânc de-atât în această secvență. Ea nu e aici nici pentru a deschide o critică sau chiar o condamnare a lui Năstase, blocat în reflexele lui rasiste, și nici măcar pentru a ne lăsa în compania unui personaj impenitent până la capăt, căruia puțin îi pasă de buna cuviință: ar fi fost ceva. Mai moale, momentul e păstrat pur și simplu pentru că dă culoare (mirosul de sulf vinde), degrabă cauționat de vechii prieteni ai lui Năstase: „așa era Nasty”, „e un om bun în adâncul lui” și altele.
La belle affaire: prezența acestor scurte momente incriminatorii nu știrbește, ci contribuie la celebrarea protagonistului. Îi îngroașă șarmul de bad boy „autentic” (Yannick Noah), îi adâncește misterul de mare jucător în ciuda caracterului său de porc. A existat vreun plan de a o coopta, de pildă, pe Serena Williams în cercul lăudătorilor lui Nasty? Cu siguranță că ar fi avut altceva de spus. Ar fi adus – chiar și pe un palier neutru-cinematografic – o mică variațiune în această sarabandă de laude deșănțate, care face din film o odă unidimensională, cu structură repetitivă.
Altfel spus, Nasty e o fantasmă. El nu vorbește despre sportivul Ilie Năstase: până la final, rămânem în dubiu cu privire la atuurile sale concrete de pe teren, iar cele câteva montaje de raliuri decisive ale carierei sale sunt suficient de hăcuite încât să nu înțelegem nimic din durata și din încărcătura punctului. Mai surprinzător, nu vorbește nici măcar despre showman-ul Ilie Năstase: ne face uneori câte o ocheadă grăbită – ca atunci când, pe o scenă de la New York către finalul anilor ‘70, schimbă câteva mingi cu o maimuță, sau când, zece ani mai târziu, cântă într-o emisiune de varieteu franțuzească –, dar aceste imagini superbe în absurdul lor, care demonstrează o reală preocupare de performer, ajung înecate într-o mare de alte și alte imagini dezordonate. De fapt, filmul vorbește despre zațul mundan și monden lăsat în urma acestui personaj: bârfe, cancanuri, crâmpeie dintr-o viață de glorie, desfrâu și putere.
Desigur, filmul nu se avântă prea departe în materie; rămâne relativ cuminte și imprecis. Ar fi fost un bun pretext de a sonda vulgaritatea și excesul. Poate însă Năstase și-a dorit să rămână totuși respectabil; poate producția s-a temut să nu forțeze nota; poate a contat temperamentul rezonabil și clean al lui Giurgiu. Nasty ne dă maxim o anecdotă cu o bătaie cu mâncare de ziua lui Eddie Dibbs pe marginea unei piscine, plus toate interviurile în care acest băiat cu ochi candizi ne vorbește despre setea lui de bani. La un moment dat, un montaj alert ne trece prin câteva chipuri și corpuri de femei. Cineva amintește că Năstase era mereu bine anturat, „știa unde se află fiecare femeie din tribune”, ca și ideea că i-a făcut un copil fiecărei soții avute.
Genericul precizează că Nasty e regizat de Tudor Giurgiu, Cristian Pascariu și Tudor D. Popescu. Nici nu e de mirare că documentarul – în care vorbesc doar două femei (Billy Jean King și Virginia Ruzici, care îl simpatizează pe Năstase) izolate într-un puhoi de bărbați – aduce, de la un capăt la altul, a fantezie băloasă față de un tip de masculinitate problematic, pe care se chinuie să îl reabiliteze prin chicoteli vinovate de tip „știm că e greșit, dar nu ne putem abține”. Erau atâtea piste de explorat aici: de la bătrânețea sportivului la caracterul de basm al acestui om care a străpuns Cortina de Fier și a făcut pe clovnul, cu voluptate, dincolo. De o superficialitate șocantă, filmul e orbit de putere: o putere nu atât misogină, cât machistă, care vede totul, de la meciuri la femei – coerent până la capăt –, ca pe un trofeu. O putere cu atât mai deranjantă cu cât, de partea cealaltă, menținut în hors champ, era întregul popor român asuprit de ceaușism.
Aceste fire problematice, care fac din Năstase un fel de contradicție insolubilă a Războiului Rece, sunt marele negândit al filmului. Interesat, à la Netflix, de izul tabloid la un nivel de suprafață, el nu livrează despre Năstase decât genericul portret al marelui campion lipsit de disciplină. (Cât de adânc merge această latură dark? Cât din ea e doar fațadă? Sunt întrebări fără răspuns, forțate însă de informația incompletă a filmului.) Acum câțiva ani, cineastul Julien Faraut realiza o capodoperă intitulată John McEnroe: L’Empire de la perfection pornind fix de la aceeași întrebare: cum se pot concilia aceste două laturi opuse ale personalității: psihicul slab și talentul enorm, firea instabilă și inspirația de geniu etc.? Dar acel film era contrariul lui Nasty: o explorare riguroasă a jocului din teren al lui McEnroe, cu accent pe gest, performanță fizică, corp decupat în timp și spațiu. Niciun pic de grăsime, de damf flecăritor. Nu neg că și din așa ceva se pot naște mari filme, odată ce avansăm dincolo de primul strat. Dacă ar fi privit mai atent figura sfioasă a lui Năstase, zâmbetul timorat și ochii lăsați în pământ, alura deloc witty cu care întâmpină întrebările jurnalistului român, poate că ar fi găsit o bogăție deloc „universală” a acestui personaj fascinant.
Nasty rulează în cinematografe.
