Walk on, walk on
With hope in your heart
And you’ll never walk alone
You’ll never walk alone
Dacă auzi versurile astea cântate la unison de zecile de mii de suporteri ai Liverpool-ului, simți cum orice altă senzație dispare, ca să facă loc imersiunii într-un corp colectiv, alimentat de energia corului. You’ll Never Walk Alone este probabil cel mai faimos imn oficial al unei echipe de fotbal. Fragmentul reinterpretat, rupt din spectacolul Carousel, montat pe Broadway de Richard Rodgers și Oscar Hammerstein II, a fost adoptat în prima jumătate a anilor 60 de suporterii lui Liverpool. Stadionul Anfield Road, unul dintre primele din lume dotate cu instalație de sunet, difuza piese din topurile vremii înaintea meciurilor. În 1963, o versiune cântată de Gerry and the Pacemakers a rămas pe locul I timp de patru săptămâni - piesa numărul 1 din topul săptămânii rula întotdeauna ultima la stadion, chiar înainte de lovitura de începere a meciului. Versurile, care vorbesc despre speranță în vremuri grele, au fost adoptate rapid de spectatori, în contextul sărăciei și suferinței de care încă se lovea Europa postbelică. Piesa a devenit în timp imnul clubului, cântată concomitent la stația stadionului și în tribune, înainte de fiecare meci acasă. Între timp, ea a prins la nivel global, începând cu Olanda, unde a fost adoptat de Feyenoord Roterdam și SC Cambuur, în Germania la Borussia Dortmund, FSV Mainz 05 și TSV 1860 Munich, în Spania la CD Lugo, și până în Japonia la FC Tokyo.
La noi, povestea multor imnuri este elocventă pentru paragina în care se află fotbalului; și prin povestea lor înțelegem de ce echipele sunt rupte complet de suporterii și comunitățile în mijlocul cărora vor să trăiască.
În afară de Rapid, nicio altă echipă nu a avut un imn adoptat cu succes în tribune. Succesul imnului giuleștean vine din referințele la dizidență pe care Adrian Păunescu le-a băgat în versurile scrise în anii 80. Pentru suporterii care în perioada aia scandau Galeria lui Rapid nu e membră de partid, în semn de opoziție față de Dinamo și Steaua, echipele fetișizate ale regimului, versuri precum „Inima ce-n piept ne bate,/ la nevoie e un tun/ pentru-o singură dreptate,/ să învingă cel mai bun” răspundeau perfect frustrării colective.
În plus, imnul reclama originea muncitorească feroviară a clubului: „Imnul nostru de echipă:/ glasul roților de tren”. Alte versuri virau spre discursurile naționaliste ale perioadei, dispărute, de altfel, din versiunile post-comuniste ale cântecului: „Hai culoarea vișinie,/ hai Giuleștiul muncitor,/ pentru scumpa Românie,/ pentru steagul tricolor”. Alte imnuri ale echipelor de fotbal au prins rar la suporteri, deși, dintr-o inventariere superficială pe Youtube, găsești mai mult de 30 de astfel de piese. Evident, numărul lor real e mult mai mare.
Din păcate, imnurile echipelor contemporane de fotbal exprimă mai degrabă disperarea de a construi identități inexistente, rupte complet de realitățile tribunelor. Majoritatea pieselor, mărfuri comandate de cluburi unor artiști sau artiste fără mari legături afective cu echipa, s-au pierdut în anonimat, deși au fost difuzate la zeci de meciuri în stațiile de amplificare ale stadioanelor.
Începând cu oamenii din fotbal și terminând cu boema central-bucureșteană, pare că în fotbal au prins mai mult manelele decât imnurile. E, de fapt, normal. Până la urmă, maneaua vorbește despre valori mult mai apropiate universului fotbalistic: faimă, bani, putere sau masculinitate. Tot maneaua era preferata și în vestiarul FC Național, încă de la începutul anilor 2000, când eu deja urmăream intens echipa. (Mai pe larg despre cum am ajuns să țin cu ei, aici.) Petrecerile cu lăutari ale jucătorilor ajungeau până în presa centrală, iar clubul amenajase la Peluza Nord a stadionului Cotroceni o scenă pe care a cântat chiar și Adrian Copilul Minune.
Din păcate, imnurile oficiale comandate lui Ioan Gyuri Pascu, respectiv K-1, s-au chinuit atât de tare să inventeze identități echipei mele de suflet, încât după câteva meciuri mai degrabă îți strepezeau inima, decât să te îmbie să le cânți în galerie. Istoria clubului angajaților Băncii Naționale a României a dispărut în varianta privatizată a echipei din anii ‘90, înlocuită de „cavalerii frunzei de platan” - un soi de conquistadori obosiți, care chipurile ar fi trebuit să ne inspire mândrie, cum zicea unul dintre primele imnuri. Altfel, în lipsa a altceva de care să se agațe, fiecare nou imn amintea, pe ritmuri muzicale diferite, câțiva jucători faimoși din trecut, onoarea clubului sau marile sale rezultate. Or, vorbim despre un club cunoscut în perioada respectivă mai degrabă pentru meciurile trântite în Cooperativă. Din ele știai clar, de exemplu, că o victorie acasă cu Ceahlăul va garanta pierderea meciului în deplasare. Nici vechile rezultate nu au fost vreodată vreun mare motiv de laudă. În afară de o Cupă a României, singurele reușite ale FC Național au fost câteva finale de cupă și campionat, pierdute demoralizant pe finalul competițiilor. După cum spunea Radu Cosașu în epocă, „nicio a altă echipă românească nu mi-a dat, prin suferință, atâta forță morală, atâta putere nervoasă ca aceasta din Doctor Staicovici”. Ăsta fiind contextul fotbalistic, genul de imn care inventa istoria clubului ocolea cu brio tribuna.
Adevărul e că majoritatea imnurilor de echipe mari și mici de la noi folosesc aceleași clișee lipsite de imaginație, prin care se chinuie să se marketizeze în fața publicului. Transmit fie lipsa de identitate a unor cluburi apărute peste noapte din fanteziile populiste ale unor politicieni locali, fie deconectarea dintre conducerea cluburilor vechi de suporterii lor. Muzica e complet ruptă de cântecele peluzelor, adică de compozițiile grassroots ale suporterilor sau de orice altă vagă legătură cu o cultură a stadioanelor. O ascultare selectivă te zgârie la ureche. Melodic, imnurile variază între aranjamente gen dubstep cântat la PET sau latino fever de fabrică. În același timp, majoritatea versurilor face trimiteri generice la faimă, tradiție, performanță sau caută disperat iubirea unor mase de suporteri de multe ori inexistenți.
Din Stejaru-n Năvodari, pe la Buftea suntem tari
Săgeata, echipa care a jucat timp de mai multe decenii în comuna Stejaru din județul Tulcea, s-a mutat la Năvodari în 2010, după fuziunea cu echipa locală Midia. Anterior, se lipise și de CS Buftea, ca să-i preia locul în Liga a 2-a. Mutarea la mare părea să fie benefică din punct de vedere fotbalistic, dacă ținem cont de faptul că Săgeata a ajuns în prima ligă în 2013. Din păcate, succesul a fost efemer, iar anchetarea primarului de către DNA pentru abuz în serviciu i-a curmat istoria în 2015. Numai că, dacă era să te iei după imn, lucrurile nu stăteau deloc așa - echipa era și puternică și iubită de suporteri. „Luptă săgeata, luptă ca armata, toți vrem victorie, toți vrem istorie, să fim renumiți, să fim îndrăgiți, de lume iubiți”, spunea cântecul oficial, contrar imaginilor cu tribunele goale ale stadionului de la meciurile din Liga 1.
Campioana noastră ești, Astra Giurgiu din Ploiești
Astra e o altă echipă nomadă a României. Clubul a fost înființat în 1921 la Ploiești, unde a trăit mereu în umbra mult mai popularei Petrolul. Ceva nemulțumiri ale finanțatorului Ioan Nicolae legate de favorizarea concitadinei din partea autorităților i-au mutat la Giurgiu în 2012. Ca și în cazul Săgeții, mutarea le-a prins bine la rezultate. Astra Giurgiu a câștigat campionatul, Cupa, două Supercupe și a ajuns în primăvara europeană a Ligii Europa. În principiu, rezultatele bune ar fi trebuit să aducă oamenii la stadion, într-un oraș care nu prea gustase fotbalul mare. Cam așa reiese, de altfel, și din imn:
Astăzi avem meci,
peste o săptămână iarăși meci,
de la bătrâni cu barbă până la cei mai mici
suntem cu toții aici.
Dacă bate vântul sau sunt ploi
suntem alături de voi,
nimic nu ne oprește să venim la stadion,
avem echipă beton.
Păcat că, în realitate, publicul n-a simțit la fel mobilizarea și n-a prea ajuns la stadion. În 2017, Astra a avut o medie de doar 1.545 spectatori pe meci, jucând acasă mai degrabă în fața unor tribune goale, cu toate cele 8.500 de locuri ale stadionului.
N-avem serviciu, n-avem mâncare, doar natură și onoare
Dezindustrializarea românească pare să se debaraseze nu doar de istoria muncitorească a orașelor țării, ci și de cea a echipelor lor. Unele au încercat o purificare, prin asocierea forțată cu natura, de altfel poluată de cele mai multe ori, din vecinătatea stadioanelor. Privatizarea echipelor le-a decuplat, astfel, și de vechile identități. Unul dintre imnurile Jiului Petroșani, de exemplu, nu face nicio referire la istoria minieră a locului. Noua identitate plasează eternul trecut sportiv glorios doar în peisajul natural al Văii:
Munții Parâng miros a lună plină,
iar valea noastră este plină de lumină,
avem echipă mare, Jiul Petroșani,
și ne mândrim cu ea de zeci și zeci de ani.
(...) Hai băieții, hai cu pasa,
să le scuturăm iar plasa,
să le dăm goluri mai multe
și să fim mereu în frunte.
Metalul Reșița încearcă, la rândul ei, să mobilizeze cu imnul niște mii de suporteri în jurul unor rezultate ipotetice: „pe ploaie, dar și pe vânt,/ pe toți ne va uni un singur gând:/ că într-o zi campioni vom fi”, fără să menționeze măcar originea numelui echipei. Nici n-ar fi avut neapărat sens. În 2017, Metalul Reșița a devenit Sportul Snagov și s-a mutat în județul Ilfov.
O altă urmașă a sportului muncitoresc, fosta echipă Industria Sârmei Câmpia Turzii, joacă acum în Liga a 4-a cu denumirea FC Seso Câmpia Turzii, după ce firma care a cumpărat fabrica de sârmă a oprit finanțarea fotbalului în 2011. Imnul provoacă mai degrabă crize identitare suporterilor, care îl ascultă fără să știe prea multe despre istoria clubului. Sârma nu e deloc legată de trecutul industrial al clubului și orașului, așa că pare mai degrabă o poreclă pusă la mișto de adversar. Și aici se face apel doar la un vag trecut glorios:
Am fost în A, în B, în C, în D,
dar asta n-are importanță,
ce contează e că Sârma
are mereu prestanță.
Are jucători de seamă
și un trecut în spate,
care-ți provoacă teamă
ca cele șapte păcate.
Mândriile Ardealului, căldurile Olteniei și șmecheriile Brăilei
În jurul unei identități vag regionale se învârt imnurile câtorva echipe din Transilvania și Oltenia. În cazul primilor, curajul, demnitatea, dorința de victorie, întâlnite de-a lungul țării, se îmbină cu o ardelenitate pasteurizată de orice caracter local. CFR Cluj este mândria Ardealului, deși „U” rămâne cea mai populară echipă din oraș. Concomitent, și pe UTA Arad „tribunele-n Ardeal te vor iubi, meci de meci alături îți vor fi”. La fel ca în inima Transilvaniei, unde în 2014, „tot orașul” „susținem echipa noastră,/ avem valoare,/ suntem din Târgu Mureș,/ ardeleni de onoare”.
Oltenitatea se manifestă, cum era de așteptat, mai ales la Craiova și la Târgu Jiu. La Craiova, e legată de o suferință ancestrală a maselor, conform primului vers al imnului:
De bucurie rar avurăm parte,
în unele duminici pe la nunți,
suntem olteni pe viață și pe moarte,
suntem olteni adică suntem munți.
Temperamentul local infuzează și el imnul: „un rost ne-a dat măicuța noastră dulcea, să fim dintre români cei mai fierbinți”.
Vecinii de județ de la Târgu Jiu revendică și ei oltenitatea echipei, deși o fac mai ludic. În imnul din 2005, oltenitatea prin care sunt priviți din afară încearcă să fie asociată cu eternul spirit de luptă al fotbalului românesc:
V-a spus cândva un hâtru bun de glume
că noi suntem esență de olteni,
voi arătați acum la-ntreaga lume
cum știu să lupte bravii mei gorjeni.
Un alt vers revendică istoria regiunii, care reiese și din numele echipei: Pandurii. Evident, la fel ca „domnul Tudor cel fără de moarte”, jucătorii trebuie să lupte cu toată ființa „pe ploaie, vânt, arșiță sau zloată”.
La fel, referințe care par provenite din manualul de istorie a românilor sunt agățate și de alte cluburi ale orașelor în care s-au întâmplat diverse momente de referință. Cel mai elocvent exemplu este cel al Unirii Alba Iulia, echipă destrămată și reînființată în Liga a 5-a în 2014. Mari microbiști ca Mihai Viteazul, Horia sau Avram Iancu veghează din istorie pentru că jucătorii „credință și luptă aici vor afla, căci numai cu ele pot câștiga”.
O istorie informală stă și la baza construirii identității locale a FC Brăila. Într-un imn mai vechi se vrea emblematică o anume șmecherie a brăilenilor, din care rezultă că ar avea un soi de școală a vieții care le aduce victoriile:
Nimeni nu-i mai bun ca voi,
nu-i lăsați să facă fente,
n-are cine să-i doboare
pe urmașii lui Terente.
Cine nu sare ori este zimbru, ori e prost de moare
Alte cântece fac referire la lumea celor care nu cuvântă, pornind de la specii locale, oarecum emblematice zonei din care provine echipa, ajungând porecle mai degrabă auto-impuse, care să simbolizeze universalul spirit de luptă. Jucătorii CSM Râmnicu Vâlcea sunt, în același imn, și vipere și lei. În ziua meciului, aflăm din cântecul oficial al echipei, „suntem vipere albastre, ne dăm viața pe teren, vrem trei puncte-n deplasare și acasă alte trei”. Clubul, care din 2004 până în 2017, când a fost desființat, n-a jucat mai sus de Liga a 2-a, își propunea, pe de altă parte, un renume național: „ni s-a dus vestea în țară că luptăm ca niște lei, suntem o echipă mare, suntem și vom fi fair-play”.
La Botoșani, animalul totemic este zimbrul, care mai trăiește în zonă doar în Rezervația Dragoș-Vodă. Pornind de la el, jucătorii botoșăneni par să fie și ei cei mai curajoși din țară: „suntem fără teamă,/ victoria ne cheamă,/ astăzi vom mai trece un test,/ gânduri către cer,/ voință ca de fier,/ urmași ai zimbrilor din nord-est”.
Un fotbal de succes nu înseamnă doar rezultatele bune ale câtorva echipe mari sau ale naționalei, ci se bazează mai degrabă pe legăturile directe create între spectator și club. Echipele locale ar trebui să aibă un rol mult mai important în viața orașelor mici - să formeze comunități stabile în jurul lor. Din păcate, cum se vede și din imnuri, în România ele par mai degrabă să alieneze oamenii. Versurile generalizatoare, chiar dacă mai fac trimitere la referințe locale stereotipice, sunt elocvente pentru deconectarea fotbalului românesc de publicul său.
Dispariția spectatorilor de pe stadioane, înlocuirea echipelor vechi cu unele noi inventate de politicieni sau afaceriști locali sau plimbarea unor cluburi dintr-un oraș în altul au lipsit fotbalul românesc de una dintre cele mai importante baze ale sale, comunitatea. Benedict Anderson spunea în Imagined Communities că națiunea este o comunitate imaginată; oameni care nu se cunosc sunt aduși împreună de elementele comune cu care se identifică. În What We Think About When We Think About Football, Simon Crichley vorbește despre momentele fotbalului, care creează trăiri comune ale suporterilor. Majoritatea ne lipsesc într-un peisaj fotbalistic care adună echipele-jucării ale unor patroni sau primari plimbate sau desființate după soarta „stăpânilor” lor.
