În fiecare zi, arhitecții și cercetătorii de Institutul Național al Patrimoniului documentează monumente, ruine, colecții muzeale, tradiții și multe alte forme care păstrează urmele trecerii timpului prin România. Acum, instituția care ține laolaltă aceste fragmente de memorie riscă să fie ștearsă de pe hartă. În numele eficienței, Ministerul Culturii vrea s-o comaseze în propria structură și s-o transforme într-un simplu departament. Specialiștii avertizează însă că o astfel de decizie ar putea însemna pierderea celei mai importante expertize publice din domeniu, iar petiția care se opune desființării acestui institut a adunat deja aproape 12.000 de semnături în câteva zile.
Ce se pierde atunci când instituția care veghează asupra memoriei culturale a României este absorbită într-un aparat administrativ? Și cine va mai garanta, într-un sistem centralizat, independența științifică a deciziilor legate de patrimoniu?
În plină campanie de „eficientizare” a instituțiilor culturale, Ministerul Culturii analizează o măsură care ar schimba fundamental arhitectura sistemului de protejare a patrimoniului: comasarea Institutului Național al Patrimoniului (INP) cu propria structură. INP este instituția care documentează, cercetează și gestionează monumentele istorice din România – o verigă esențială între expertiză științifică și decizia administrativă.
Într-un răspuns transmis publicației Cultura la Dubă, Ministerul confirmă că „analizează această ipoteză”, în cadrul unui proces mai amplu de modificare a legislației din domeniu. Instituția argumentează că demersul urmărește „centralizarea autorității” și „simplificarea birocrației”, prin eliminarea paralelismelor dintre minister și INP. În același timp, Ministerul precizează că nu va comenta criticile venite din partea societății civile, considerând că „fiecare își are propriul rol: societatea civilă militează, iar Ministerul Culturii elaborează politici publice, legislație și asigură administrarea domeniului patrimoniului”.
Printre atribuțiile INP se numără actualizarea Listei Monumentelor Istorice, administrarea fondurilor pentru restaurare și punerea în valoare a monumentelor, gestionarea patrimoniului aflat în proprietatea statului și fundamentarea științifică a deciziilor Comisiei Naționale a Monumentelor Istorice. Prin aceste activități, INP funcționează ca o infrastructură de expertiză publică fără echivalent.
Infrastructura care ține patrimoniul în viață
INP concentrează, într-o singură structură publică, funcțiile esențiale ale protejării patrimoniului: de la cercetare și inventariere, la intervenție, finanțare și digitalizare – atribuții care, în alte țări, sunt împărțite între mai multe instituții.
„Toate componentele protecției patrimoniului se regăsesc aici. Iar acest model, în care expertiza științifică funcționează autonom față de minister și de puterea politică, este același care există în majoritatea țărilor europene”, spune Ștefan Bâlici, fost director al Institutului și actual președinte al Ordinului Arhitecților din România.
INP administrează Repertoriul Arheologic Național, baza de date care reunește informații despre siturile arheologice din România, dar și registrul bunurilor mobile clasate în patrimoniul cultural. „E multă muncă de cercetare și analiză spațială. Colegii noștri studiază hărți, arhive, imagini satelitare și realizează înregistrări de autoritate, conform legii, pentru a proteja cât mai mult patrimoniu”, explică Bogdan Șandric, director al departamentului „Patrimoniu Digital” de la INP.
O parte importantă a activității este dedicată digitalizării. Platforma Culturaria, creată de INP, reunește peste 700.000 de resurse culturale unice – multe inaccesibile publicului în expozițiile muzeale. O altă bază de date, finanțată de Administrația Fondului Cultural Național, documentează peste 20.000 de premiere teatrale, de la începutul secolului al XIX-lea până în prezent. „Scopul este ca patrimoniul cultural să fie accesibil online, la liber, în galerii virtuale, fără condiționări”, adaugă Șandric.
La nivel internațional, Institutul gestionează relația României cu UNESCO, asigurând documentațiile și raportările pentru siturile înscrise pe Lista Patrimoniului Mondial. „În ultimii ani, România a reușit să înscrie trei obiective excepționale: peisajul cultural minier Roșia Montană, ansamblul Brâncuși de la Târgu Jiu și frontierele Imperiului Roman: sectorul Dacic. Sunt proiecte extrem de complexe, care au presupus o muncă specializată și o colaborare extinsă între instituții, proprietari și societatea civilă”, spune Irina Iamandescu.
Tot Institutul derulează proiecte de cercetare aplicată și restaurare. Printre acestea se numără Programul Național de Restaurare, prin care sunt finanțate anual monumente istorice aflate în risc, precum și un proiect-pilot finanțat prin PNRR: Centrul de economie circulară pentru întreținerea clădirilor istorice de la Avrig, cu laborator și centru de formare profesională. „Este un proiect de 15 milioane de euro, care va introduce în România ideea că întreținerea clădirilor istorice este la fel de importantă ca restaurarea lor”, precizează Iamandescu.
Prin structura și competențele sale, Institutul funcționează ca o verigă de legătură între expertiza tehnică, decizia administrativă și aplicarea politicilor de protejare a patrimoniului.
Această poziționare face ca eventualele modificări instituționale să implice nu doar o schimbare de organizare, ci și o redefinire a modului în care statul gestionează domeniul patrimoniului cultural.
O decizie anunțată fără explicații
Primele semnale privind desființarea Institutului Național al Patrimoniului și preluarea sa de către Ministerul Culturii au apărut odată cu instalarea noului guvern și numirea lui Demeter Andras în funcția de ministru al Culturii. Potrivit lui Bogdan Șandric, director al departamentului „Patrimoniu Digital”, aceste discuții au rămas mult timp informale și neclare:
„Nu au fost vreodată tranșate, conturate clar. Au fost purtate niște discuții între domnul ministru și conducerea managementului INP, fără niște argumente, fără a se expune exact ce destin va avea exact Institutul Național al Patrimoniului”.
Potrivit acestuia, direcția discuțiilor s-a schimbat de mai multe ori. Inițial, s-a vorbit despre transformarea Institutului într-un compartiment al ministerului, „pentru întărirea” acestuia. Ulterior, a fost conturată ideea unei structuri extinse, care să includă și Direcția Patrimoniu Cultural din Minister, precum și direcțiile județene pentru cultură – serviciile deconcentrare ale ministerului, care aplică în teritoriu politica de protejare a patrimoniului cultural.
„Domnul ministru a și prefigurat un nume de instituție – i-a spus Inspectoratul de Patrimoniu, ceva de genul acesta”.
În paralel, la nivelul Ministerului Culturii a fost creat un grup de lucru pentru elaborarea unei noi legi a patrimoniului. Obiectivul declarat: unificarea tuturor actelor normative din domeniu într-o lege-cadru, cu detaliile tehnice lăsate pentru legislația subsecventă. În proces au fost implicați și angajați ai Institutului, fără ca aceștia să fie informați despre o posibilă dispariție a instituției.
„Noi am inclus în respectivele prevederi și atribuții pe care trebuiau să le îndeplinească niște instituții, inclusiv instituția noastră. Nu ni s-a spus nicio clipă «nu vă grăbiți să puneți aceste atribuții, pentru că nu veți mai fi de sine stătători»”, spune Șandric.
Decizia privind absorbția a fost comunicată abia ulterior, într-o întâlnire între conducerea Ministerului și managerul INP. „Ni s-a spus că Institutul va fi preluat prin comasare în Ministerul Culturii și că decizia este deja luată. Nu există însă o descriere a viitorului aparat sau o motivație clară pentru această măsură”, spune Bogdan Șandric.
Ce s-ar pierde prin comasare
Pentru specialiștii din domeniu, comasarea Institutului Național al Patrimoniului în Ministerul Culturii ar însemna pierderea unui mecanism esențial de echilibru între expertiză și decizie politică.
„Dacă s-ar ajunge ca INP să nu mai aibă o voce, să nu mai ofere puncte de vedere și să nu mai aibă intervenții fundamentate, efectul asupra monumentelor istorice ar fi unul groaznic. Am vedea din ce în ce mai multe monumente mutilate sau abandonate”, spune Bogdan Șandric.
Ștefan Bâlici, fost director al INP, consideră că pierderea autonomiei instituționale ar afecta chiar fundamentul protecției patrimoniului: „Unul din atuurile arhitecturii instituționale actuale este separarea între decizia profesională și cea politică. În momentul în care sunt aduse în aceeași mână, fundamentarea profesională poate fi perturbată sau eliminată. Deciziile riscă să se bazeze doar pe rațiuni de oportunitate politică”.
În plan practic, o absorbție ar genera blocaje. „Ministerul nu are capacitatea umană și profesională de a prelua activitățile Institutului, iar ipoteza că tot personalul se mută în minister nu stă în picioare. Schimbarea de statut – din personal contractual în funcționar – ar periclita menținerea echipei profesionale”, explică Bâlici.
Șandric avertizează, la rândul său, că absența unei structuri independente ar duce și la pierderea bazelor de date gestionate de Institut, precum și a legăturilor profesionale internaționale dezvoltate în timp. „Băncile de date, fișierele de autoritate, toate aceste instrumente actualizate constant riscă să fie abandonate. Iar jumătate din parteneriatele noastre, construite pe zeci de ani de lucru, s-ar pierde”.
Și Raluca Munteanu, directoare de programe la ONG-ul Pro Patrimonio, atrage atenția că impactul s-ar resimți și asupra angajamentelor internaționale ale României în domeniul patrimoniului. „Nu cred că un departament din minister poate prelua tot ce face INP – de la finanțări și intervenții directe la gestionarea patrimoniului aflat pe lista UNESCO. Sunt angajamente internaționale asumate de România, care nu pot fi tratate superficial. E o eroare de înțelegere. În ultimii zece ani s-a dovedit că Institutul are un rol vital în domeniu”.
În spatele acestor proiecte se află o echipă mică și slab remunerată. „O persoană cu zece ani vechime câștigă aproximativ 4.700 de lei, iar una cu douăzeci de ani, în jur de 5.500 de lei, cu tot cu sporul de 300 de lei pentru condiții vătămătoare”, spune Șandric. „Salariile încep de la 4.000 de lei. Oamenii rămân aici din plăcere intelectuală”.
Irina Iamandescu confirmă că instituția funcționează deja la limită: „Eficientizarea de care se vorbește acum este deja realizată. Institutul e grav subdimensionat. Avem atribuții legale complexe, iar comasarea ar însemna, de fapt, paralizarea acestor mecanisme”.
Lipsa de resursă umană este accentuată și de scăderea interesului pentru domeniu. „Există un interes educațional din ce în ce mai scăzut pentru lucrul în acest sector. La Facultatea de Istorie, la masterul de Patrimoniu, mai mult de jumătate dintre studenți sunt deja angajați și urmează cursurile doar din curiozitate intelectuală”, spune Șandric.
Pe termen lung, riscurile nu sunt doar administrative, ci și istorice. „Impactul ar fi similar cu desființarea Direcției Monumentelor Istorice din 1977. Atunci, după ce instituția a fost închisă, distrugerile de patrimoniu s-au generalizat în toată țara. De atunci a ajuns România în starea în care o vedem astăzi”, adaugă el.
În opinia lui Bâlici, argumentul eficientizării administrative nu se susține. „Diversitatea și volumul activității INP nu pot fi gestionate cu personal mai redus decât există în prezent”, spune el. În realitate, consideră fostul director, măsura are mai degrabă o motivație politică decât una economică.
„Singura rațiune pe care o văd e una politică, ce corespunde unei viziuni autocratice, în care decizia profesională este subordonată celei politice”.
Amintește, în acest sens, de episodul menționat și de Bogdan Șandric – cel al desființării Direcției Monumentelor Istorice, după cutremurul din 1977: „Am mai trecut prin asta atunci, iar rezultatul a fost distrugerea masivă a patrimoniului”.
La final, Raluca Munteanu subliniază paradoxul economic al măsurii propuse: „Aș propune, mai curând, desființarea Ministerului Culturii – ar fi mai economică pentru stat decât desființarea INP-ului. Dacă îți desființezi propria expertiză internă, va trebui să o cumperi din exterior, ceea ce va costa mult mai mult bugetul public”.
Patrimoniul, în calea dezvoltării rapide
Departe de a fi o instituție cu puteri coercitive, INP nu are drept de control și nici de sancțiune. Rolul său este altul, acela de a susține, prin argumente științifice și legale, deciziile privind protejarea patrimoniului. Tocmai această poziție independentă l-a adus, însă, adesea în conflict cu interese economice și proiecte imobiliare agresive.
„Institutul a fost de multe ori pus în situația de a bloca astfel de interese economice, imobiliare sau de altă natură”, spune Bogdan Șandric. „În mod sigur, când va dispărea INP, vom avea mai multe monumente mutilate, abandonate sau dărâmate. Și nu doar monumente; și zonele construite protejate vor fi afectate. Vom avea o îndesire, se va accentua urbanismul sălbatic pe care îl vedem în jurul nostru”.
El crede că desființarea Institutului nu e străină de astfel de presiuni. În timp, spune, INP a fost una dintre puținele instituții capabile să se opună deciziilor abuzive venite chiar din interiorul statului: „De multe ori, conflictele nu apar cu investitori privați, ci cu instituții publice, cu ministere. Nu e exclus ca tocmai această independență să deranjeze”.
La rândul ei, Irina Iamandescu adaugă că rolul INP nu este de a opri proiecte, oferind însă expertiza necesară pentru ca deciziile să fie fundamentate corect. „Institutul nu emite decizii obligatorii sau avize, ci puncte de vedere de specialitate, pe baza cărora se iau hotărârile comisiilor și ale ministerului. Este o verigă esențială, ca în medicină – nu poți lua o decizie fără un diagnostic corect. Presiunile imobiliare sunt și vor fi peste tot, dar echilibrul între conservare și dezvoltare se bazează tocmai pe aceste analize complexe, realizate de un colectiv de specialiști”.
Ea subliniază că dispariția acestei verigi ar lăsa loc deciziilor grăbite, motivate politic sau economic. „Fiecare caz e particular, nu există rețete. Tocmai de aceea, rolul nostru e de a asigura acea bază de analiză care permite comisiilor să ia decizii corecte. Fără asta, totul devine o chestiune de viteză și de cost, nu de calitate”.
În completare, Raluca Munteanu atrage atenția că presiunile economice sunt o constantă în absența unor politici publice coerente. „Starea patrimoniului e, în mare parte, proastă. Intervențiile sunt puține și slabe, iar calitatea multora dintre proiectele finanțate din fonduri europene e discutabilă. Ministerul Culturii, care ar trebui să asigure standardele, e cel mai puțin prezent acolo unde ar trebui să fie”.
Ea observă că, în alte țări, investitorii văd în patrimoniu o resursă economică, nu un obstacol. „Există exemple în Europa în care patrimoniul aduce profit, iar identitatea unui loc devine un avantaj economic. Interesele imobiliare nu pot fi oprite, dar pot fi echilibrate prin politici inteligente și printr-un stat care își înțelege rolul. Statul e primul responsabil. Iar patrimoniul, gestionat corect, poate aduce profit”.
Rădăcini vechi, structură nouă
Deși în forma sa actuală există de mai puțin de două decenii, Institutul Național al Patrimoniului continuă o tradiție care începe în 1892. Atunci, sub autoritatea Ministerului Instrucțiunii Publice, se înființa Comisiunea Monumentelor Istorice – prima instituție modernă dedicată protejării patrimoniului în România. Timp de mai bine de jumătate de secol, a fost condusă de personalități precum Nicolae Iorga, N. Ghika-Budești, Ștefan Balș, Arthur Verona și Horia Teodoru. Misiunea Comisiunii era una complexă: cercetarea, inspecția, evidența și avizarea intervențiilor asupra monumentelor istorice. În jurul ei s-a format, treptat, o cultură a restaurării și o rețea de profesioniști care au pus bazele protejării patrimoniului românesc.
„INP are rădăcini vechi – istoria pornește în secolul al XIX-lea – iar noi suntem, în multe privințe, continuatori ai acestei prime instituții cu atribuții în domeniul protejării monumentelor istorice și a patrimoniului din țara noastră”, spune Irina Iamandescu, director de specialitate al departamentului „Monumente Istorice”.
În forma cunoscută astăzi, INP s-a născut în 2009, dintr-o fuziune între Institutul de Monumente Istorice – moștenitor al vechii Direcții a Monumentelor – și Oficiul de Monumente Istorice, care gestiona finanțările pentru restaurare și șantierele arheologice.
Un an mai târziu, i s-a alăturat Institutul de Memorie Culturală, creat în 1980 pentru a realiza primele forme de evidență digitală a patrimoniului. Ulterior, a fost integrat și Centrul de Valorificare a Tradiției Populare, care documenta și analiza fenomenele de patrimoniu imaterial.
„Patru instituții distincte, din rațiuni economice, au ajuns să formeze o singură instituție. Atunci aveam criză economică, acum avem deficit bugetar, care e cu totul altceva”, spune Bogdan Șandric, director al departamentului „Patrimoniu Digital”. „Toate cele patru și-au păstrat misiunile și atribuțiile, au adăugat altele noi, dar au pierdut, în medie, două treimi din personal. Astăzi, funcționăm cu aproximativ 120 de oameni. Ca o comparație, Agenția de Patrimoniu din Malta, o țară cam cât două județe, are 300 de angajați”.
INP a devenit, astfel, o instituție care reunește toate formele majore de patrimoniu – imobil, mobil, digital și imaterial – într-o structură unitară, capabilă să gestioneze deopotrivă restaurarea, cercetarea și evidența acestora.
„Activitatea este foarte diversă, pe toate aceste paliere, care au importanța lor în cultura românească și în identitatea națională, în toată diversitatea ei, cu multietnicitate și cu mai multe culte religioase. Patrimoniul prin asta este valoros, prin această diversitate”, adaugă Irina Iamandescu.
Într-un sistem administrativ marcat de reorganizări succesive, Institutul Național al Patrimoniului a rămas una dintre instituțiile responsabile cu activitățile de cercetare, evidență și protejare a patrimoniului cultural din România. Evoluția sa instituțională urmărește transformările cadrului legislativ și ale politicilor publice din domeniul culturii din ultimele decenii.
Următorul pas, spun specialiștii, nu ar trebui să fie absorbția acestei expertize, ci întărirea ei.
Când statul taie, o face din cultură
În logica statului român, cultura rămâne una dintre primele victime ale tăierilor. Lipsa de miză electorală și percepția că domeniul nu produce profit o fac vulnerabilă în fața deciziilor politice, spune Bogdan Șandric.
„Dacă mâine s-ar închide un muzeu în Anglia sau Franța ar fi o tragedie; în România s-ar zice doar că s-a închis un muzeu și atât. Cultura și educația sunt privite ca un moft, ceva care nu produce bani, deși, folosite cu cap, ar putea produce. Sau, mai grav, pur și simplu nu se înțelege ce aduce cultura”.
El vede în valul de reduceri o formă de gest politic menit să ofere „sânge poporului”. „Trebuie să sacrificăm ceva. Și atunci sacrificăm de acolo de unde sunt oamenii mai puțin iubiți. În niciun caz nu sunt motive financiare. Cheltuielile culturii sunt minime, iar beneficiile, uriașe. Dacă am desființa toate teatrele și muzeele, nu s-ar simți nimic la bugetul de stat”.
Irina Iamandescu, director adjunct al INP, crede că problema este mai adâncă: lipsa unei analize reale și a unei înțelegeri instituționale. „Este de neînțeles pentru mine. Nu putem aplica soluții generale la toate instituțiile, cum nu putem trata toți pacienții cu același medicament”.
Ea reamintește că sistemul patrimoniului este deja slăbit – subdimensionat și subfinanțat – de decenii: „În Ministerul Culturii, în anii 90, lucrau peste 30 de specialiști – arhitecți, arheologi, ingineri. Acum sunt șapte. Direcțiile Județene pentru Cultură funcționează uneori cu o singură persoană, deși legea cere minimum zece”.
Într-un sistem deja fragil, spune ea, soluția nu este centralizarea, ci întărirea instituțiilor specializate. „Dacă aduc toate aceste structuri în același loc, nu mai pot asigura legătura cu terenul. Soluția nu este comasarea, ci consolidarea – atât a INP, cât și a Direcțiilor Județene. Fără oameni, fără resursa umană de specialitate, nu se poate administra acest domeniu”.
Ștefan Bâlici merge mai departe, interpretând actualele măsuri ca pe un simptom al unui proces mai amplu de subminare a culturii. „Este pur și simplu o utilizare cinică a crizei economice pentru a slăbi aceste pârghii ale conștiinței sociale – cultura și patrimoniul. Ele creează oameni capabili de judecată critică, cetățeni activi care nu acceptă orice discurs. De aceea atacul la cultură e grav: nu poate fi explicat economic, ci doar prin dorința de centralizare a puterii, într-o logică autocratică”.
Raluca Munteanu, directoare de programe la Pro Patrimonio, adaugă o dimensiune geopolitică: „Personal, cred că e consecința tendințelor internaționale de a slăbi rezistența interioară a popoarelor. Uitați-vă la Polonia, care își apără țara nu doar prin investiții militare, ci și prin protecția patrimoniului. Noi, în schimb, ne slăbim din interior.”
Ea consideră că această vulnerabilitate este accentuată de felul în care statul tratează domeniul cultural: „Ministerul Culturii e, de peste 30 de ani, Cenușăreasa Guvernului – subfinanțat, neglijat, tratat politic, nu profesional”.
Un semnal pentru Ministerul Culturii
După o perioadă de incertitudine și tăcere instituțională, cei care au lucrat ani întregi în și alături de Institutul Național al Patrimoniului spun că problema ține de viziune și de lipsa dialogului. În locul unei desființări grăbite, ei cer o discuție reală despre viitorul patrimoniului.
Bogdan Șandric transmite un apel direct către conducerea ministerului: „Să renunțe la această decizie. Viața e scurtă și contează ce faci cu timpul pe care îl ai într-o poziție publică. Contează dacă istoria te prinde în pagina de oameni buni sau în cea de oameni răi. Chiar dacă există presiuni, să nu pună ideea în aplicare. Dacă are cea mai mică îndoială că ideea este una proastă, să renunțe la ea. Iar dacă vrea să eficientizeze INP, să facă asta prin măsuri reale, nu prin distrugerea instituției”.
Ștefan Bâlici atrage atenția asupra felului în care sunt luate deciziile. „De ce nu cere opinia specialiștilor? De ce aflăm despre astfel de planuri din presă și de pe rețelele de socializare, în loc să discutăm de la început, pentru ca fiecare să poată contribui la identificarea corectă a problemelor și la găsirea soluțiilor? Dacă intenția e să facem protejarea patrimoniului mai eficientă, atunci calea este dialogul – cu toate componentele sistemului de protecție, de la instituțiile publice la societatea civilă”.
El amintește că România are rezultate recunoscute la nivel european, obținute de profesioniști și organizații independente, iar acești actori ar trebui implicați în procesul decizional. „An de an, proiecte din România primesc cele mai importante premii pentru patrimoniu. Majoritatea sunt realizate de societatea civilă, dar și instituțiile publice au capacitate dovedită. E inacceptabil ca ele să fie excluse dintr-o discuție despre optimizarea cadrului legal și instituțional”.
Raluca Munteanu spune că soluțiile reale încep cu investiția în oameni, educație și resurse bine gândite. „E nevoie de competență în toate domeniile – arhitecți, ingineri, istorici, specialiști. Fără oameni pregătiți, nu vom avea niciodată calitate. Statul trebuie să înțeleagă că patrimoniul e vital pentru supraviețuirea ca națiune. Ne definește și e baza coeziunii sociale, a încrederii în instituții și în democrație”.
Ea atrage atenția și asupra modului în care sunt împărțite fondurile: „Finanțările trebuie gândite inteligent. E mai bine să distribui bugete mai mici către mai multe locuri, astfel încât resursele să ajungă la cât mai multe comunități. Așa se construiește coeziune și se salvează patrimoniul real, nu doar câteva fațade vizibile”.
De când vestea desființării a început să circule în spațiul public, reacțiile nu au întârziat să apară. Peste zece mii de persoane au semnat până acum o petiție inițiată pe platforma Declic, prin care cer Guvernului să renunțe la acest plan. Semnatarii avertizează că dispariția Institutului Național al Patrimoniului ar însemna „un pas înapoi de zeci de ani” în protejarea monumentelor și a siturilor istorice din România.
Foto principală: Andreea Săsăran, la Băile Herculane
