Cum se uită trei jurnaliști, un critic de film, un ONG feminist și o psihoterapeută la Insula iubirii.
Insula Iubirii, un reality show difuzat pe Antena 1, s-a transformat într-un fenomen național – și asta e puțin spus. Urmărită de sute de mii de oameni, emisiunea este difuzată public în localuri din toată țara, o onoare rezervată de obicei doar sportului.
Dacă nu știi cum funcționează Insula, foarte pe scurt, ea e un test televizat pentru relații. În fiecare ediție, câteva cupluri sunt trimise de producătorii TV în Thailanda, unde stau câteva săptămâni. În sezonul acesta, al nouălea, cinci cupluri, cu câte o ispită pentru fiecare membru, au petrecut cam trei săptămâni pe insulă. Bărbații locuiesc într-o vilă plină de femei singure (ispitele feminine), iar femeile sunt cazate în una plină de bărbații singuri (ispitele masculine). Termenul de ispită nu e întâmplător, pentru că acestea încearcă activ să-i seducă pe concurenți și să-i facă să cadă în păcat. Totul este supravegheat de camere, iar concurenții află când partenerii lor din cealaltă vilă au înșelat sau au încălcat o limită prestabilită de comun acord în relație. Dezvăluirile au loc în cadrul unei ceremonii a focului (bonfire), iar la final, după câteva săptămâni, cuplurile se reunesc și trebuie să răspundă la întrebarea: Mergeți acasă singuri, împreună sau cu o ispită?
Eu urmăresc emisiunea destul de regulat de la sezonul 3 (early adopter) și aș minți dacă aș spune că nu-mi face plăcere. Dar e o plăcere complicată, pentru că Insula e profund, profund problematică. Nu ezită să se folosească de apropriere culturală – în sezonul ăsta, de exemplu, concurentele și ispitele masculine au dat o petrecere cu tematică g*psy. De-a lungul timpului, emisiunea a avut o mulțime de concurenți cu comportamente toxice (inclusiv un caz de cruzime față de animale), misogine sau efectiv de hărțuire sexuală, aspecte taxate de asociații feministe precum Centrul FILIA. Producția a fost acuzată că a tolerat abuzuri în spatele camerelor și a manipulat concurenții pentru a crea conținut sau a-i convinge să accepte comportamente nepotrivite. Lucrurile astea nu se petrec într-un vid – ele contribuie la o societate misogină, în care violența împotriva femeilor și chiar uciderea lor sunt la ordinea zilei. De altfel, unul dintre primele femicide care au avut loc în acest an a fost al Teodorei Marcu, fostă concurentă la Insula Iubirii.
E extrem de complicat să răspund la întrebarea: cum mă uit la Insulă când știu toate lucrurile astea? (Și sunt ferm convinsă că dacă participanții n-ar fi constrânși de contractele alea tari ca piatra am afla de și mai multe abuzuri care se petrec în emisiune.) Dar, cum nu există consum etic sub capitalism, cred că e foarte complicat să consumi 100% etic media neproblematică, mai ales când ai crescut cu o dietă media care include hituri precum Vacanța Mare, La Bloc, tot ce a fost OTV, Din dragoste sau Iartă-mă.
Tocmai pentru că emisiunea poate fi analizată din nenumărate unghiuri, am apelat la cinci oameni. Citește mai jos ce au scris Vlad Dumitrescu, jurnalist Panorama și creatorul newsletterului de pop culture și internet Online Brew, Alexandra Florescu și Iulia Hau, jurnaliste, Andreea Găzdaru, psihoterapeută cu formare cognitiv-comportamentală, și Victor Morozov, critic de film.
„O decizie greșită e întotdeauna mai bună decât o decizie neluată”
Alexandra Florescu
În fiecare an, Insula lasă în urma ei dâre de înțelepciune populară, când nu vorbe de duh (nemuritorul „samset” sau spectaculoasa „pe apa zâmbetului” de anul trecut). Anul ăsta mantra pentru, pe șleau, infidelitate, e îndemnul la a lua orice decizie, chit că una greșită, pentru că indecizia e mai gravă, semn de slăbiciune și, doamne ferește, neasumare. Nu e culmea manipulării? Că într-un format hiper curatoriat, de la castingul perechilor cu „potențial de scandal” la contextele lubrifiate cu alcool la discreție, și până la editare, fetelor și băieților din cupluri li se cere obsesiv să „fie ei”, „să facă ce simt”, să-și dea liber impulsurilor. Să ne păcălim și noi, spectatorii, că ne uităm, ca la un zoo glossy, la oameni și emoții și reacții „raw”. Voyeurismul ăsta febril care cuprinde țara câteva săptămâni pe vară are resorturi banale, vechi de când lumea. Formate ca Insula accesează zona mai mâloasă din noi: adorăm să vedem, vorba cântecului, devastările provocate de Sex & Mayhem. Cu cât mai spectaculos, cu cât mai memabil, cu atât mai bine.
Recunosc că nu-mi imaginez prea bine ce înseamnă să te uiți la Insulă cu mintea nelimpede, fără umor și fără resurse de navigare prin rizomul de manipulări. Anul trecut a fost un „vârf” al toxicității, cu Andrei aberând new-ageisme, motivând prin energii și destin înșelatul din primele zile sau Danny Boy într-o perpetuă mimare a controlului și o suprainterpretare strâmbă a gesturilor partenerei ca să-și motiveze propriile alunecări sexuale. În același timp, a părut un prilej bun pentru câteva asociații sau persoane publice să facă educație socială și să rostogolească definiții și avertismente pentru gaslighting / narcisism / victim blaming și altele. La proiecții publice erau chemați psihologi să explice și ei, cât de cât, nenorocirile pe care le vedeam pe ecrane. Era o atmosferă ciudată, tot mai tensionată spre finalul exploziv, când victima a ales să se întoarcă la manipulatorul-șef cu limbaj, (i)logică și iraționalitate mai ceva ca guru Călin Georgescu. Iată că, deși tot internetul părea să urle împotriva respectivului Andrei și a aberațiilor pe care le emana, peste doar câteva luni, la urnele de vot, marele internet l-a votat pe Georgescu.
Ce continuă să se perpetueze prin Insulă – dar, să fim serioși, emisiunea în sine e doar o cameră de ecou – e presiunea enormă pusă pe femei: când ea înșală e mai grav, pentru că o face cu „sentimente”; el înșală doar sexual; ea trebuie să tremure și lăcrimeze la bonfire când i se arată imagini cu partenerul, în vreme ce ei le încasează băiețește, cu orgolii cât casele („ca bărbat, nu pot trece peste...”), ea iartă infidelitățile și, evident, femeia nu are voie să fie altfel decât „țiplă”.
La Insulă mă pot uita ca la o realitate complet paralelă și plastifiată, tocmai pentru că nu am cum să mă identific cu niciuna dintre femeile de pe ecran. Într-o discuție cu terapeuta despre cum mă așez, mental și emoțional, în noul meu corp closing on 40s, mă întreba dacă în consumul audiovizual văd suficient de des și corpuri care seamănă cu al meu. Primul gând a fost că nu, nu prea – dar uite, anul ăsta la Insulă, poate pentru prima dată, văd o femeie care arată mai ca mine; de altfel, m-am și mirat sincer că a trecut de casting și că apare pe ecran. Mă rog, apare cel mai puțin pe ecran, pentru că întâmplător (sau nu) e prea cuminte, deci neasumată, firește. „Trupurile pe care le vedem nu sunt trupurile pe care le locuim” – odată o zicere cu substrat religios, acum o zicere despre schizoidia reprezentărilor.
Alexandra Florescu este jurnalistă.
Televiziunea clasică funcționează din ce în ce mai greu în izolare
Vlad Dumitrescu
Deși e deja la al nouălea sezon și a avut mereu cifre solide de audiență, Insula iubirii a devenit un fenomen cu adevărat de masă abia în ultimii ani, când și-a găsit adevăratul teren fertil: internetul. Emisiunea e acum o fabrică de meme și replici care hrănesc cultura digitală și, prin ricoșeu, discuțiile de la terasă, de la birou sau din familie.
În jurul emisiunii s-a strâns organic, în ultimii ani, un ecosistem digital care completează și amplifică experiența vizionării. Iar asta se vede cel mai bine în comunitatea adunată pe grupul de Facebook „Insula Iubirii Memes – Group” și pe pagina lor de Instagram, unde oamenii nu doar că postează cele mai bune meme, dar și comentează episoadele împreună.
Succesul vine și din faptul că participanții nu sunt vedete, ci oameni obișnuiți. Tocmai această lipsă de „șlefuire” face ca replicile lor să fie materia primă perfectă pentru meme: sunt recognoscibile din viața de zi cu zi și sincere până la ridicol („Știu pe cine am lângă mine”, repeta Andrei obsesiv sezonul ăsta, fiind mai sigur ca oricine că Ella nu are cum să-l înșele [nota editorului: îl înșală]). Faptul că cei de la Antena 1 au îmbrățișat acest fenomen și început să distribuie pe toate canalele posibile orice au considerat că poate devenit rapid viral n-a făcut decât să îl amplifice și mai mult.
Avântul Insulei din ultimii ani poate fi pus și pe seama faptului că, în general, discursul public despre relații toxice, manipulare emoțională și infidelitate e omniprezent pe internet. Iar emisiunea e practic un izvor infinit de „așa nu”, ceea ce alimentează nevoia noastră de a comenta, analiza și judeca viețile altora.
În general, consumul se face comunal: te uiți la televizor, dar în paralel reacționezi la el pe grupul de WhatsApp, trimiți un clip pe TikTok sau dai share la o memă pe Instagram. Tot ce se întâmplă la Insulă are și o viață secundară online, care se multiplică constant și ajunge într-un final la un public mai mare. Aș paria că și cei care nu se uită la Insulă au ajuns să știe cine e Jaguarul.
Televiziunea clasică funcționează din ce în ce mai greu în izolare. O emisiune are un impact real doar dacă produce conținut care capătă viață proprie și pe alte platforme, doar dacă devine material de meme, discuții și chiar ritualuri sociale.
Astfel, poate cea mai mare victorie a Insulei iubirii e că reușește să fie printre puținele fenomene culturale care supraviețuiesc morții monoculturii. Trăim vremuri în care fragmentarea culturală e la un nivel fără precedent și astfel devine din ce în ce mai greu să existe produse media universal populare, despre care să vorbească toată lumea.
„Existăm acum într-o infinitate de nișe, cu bariere între noi”, scria jurnalistul Kyle Chayka în Vox. Insula Iubirii reușește să spargă aceste bariere, cu bune și cu rele, pentru că la peste 20 de ani de când ne uitam cu toții la Big Brother, încă vrem să trăim împreună experiența de a privi viața altora pusă sub lupă.
Vlad Dumitrescu este jurnalist Panorama și creatorul newsletterului de pop culture și internet Online Brew.
Afectul principal pe care mizează Insula iubirii este cruzimea
Victor Morozov
Înainte să fie un fenomen social, Insula iubirii e un eveniment mediatic. În el se găsesc îmbârligate mai toate mizele contradictorii ale mediului numit „televiziune”, ceea ce îl transformă într-o mostră exemplară, numai bună de analizat prin intermediul unei critici audiovizuale. De fapt, reality show-ul amalgamează cu o asemenea iscusință puterile de revelație și manipulare ale TV-ului, încât ceea ce reiese e un cocktail de senzații divergente. Construit pe niște postulate „joase” – binecunoscuta vulgaritate, motorul de fascinație al emisiunii –, Insula iubirii propune în subteran o reflecție interesantă despre televiziune, această formă făcută sandwich între cinema și internet, care, iată, încă nu se dă bătută. Ajuns la noi cu parfumul retro al începutului de mileniu – perioada de glorie a formatului Big Brother și a versiunii sale franceze, Loft Story, inclusă de revista Cahiers du cinéma în topul său anual pe 2001 –, acest spectacol ne permite să recuperăm decalajul. Dar, făcând asta, ne obligă să ne și murdărim pe mâini.
Pe la mijlocul sezonului 9, moderatorul Radu Vâlcan pune în gardă un concurent ezitant: „toți participanții [...] au înțeles că [Insula iubirii] a fost o confruntare cu realitatea, cu adevărul absolut.” Înainte să ne dăm ochii peste cap, să remarcăm cum omul are, într-un anumit sens, dreptate. Emisiunea se bazează pe o mistică a adevărului fabricat pe cale audiovizuală. „Adevărul” înseamnă, aici, papuci aruncați în dezordine, scrumiere pline, corpuri tolănite pe canapele într-un dispreț total față de „etichetă” – și e, în același timp, un argument de marketing. Fiindcă la fel de adevărat e că protagoniștii noștri poartă o lavalieră la buzunar și sunt conștienți că sunt înregistrați la tot pasul. Pe de altă parte, filmată în bună măsură cu tehnologie CCTV, Insula iubirii arată rough; parte din curiozitatea pe care o naște vine din recursul pe față la panoptic, adică la vechiul ideal al puterii politice de supraveghere neîntreruptă. Lucrând cu voyeurismul fiecăruia dintre noi – de fapt, exhibând în plină lumină această poftă reprimată de a vedea mai mult –, Insula iubirii tensionează limitele acceptabile moral ale unui show difuzat la ore de maximă audiență.
Evident, voyeurismul e principiul sine qua non al acestui tip de spectacol. Dincolo de secvențele cu petreceri, bălăceli în mare, discuții în grup – în fond, punți de tranziție între fragmentele esențiale –, grosul emoției vine de la așa-numitul „bonfire”. Așa cum e conceput aici – ca momentul în care participanții, stând pe niște taburete meschine, sunt informați „în direct”, grație unor înregistrări afișate în văzul tuturor, cu privire la comportamentul consortului/consoartei –, bonfire-ul e un dispozitiv audiovizual simplu și al naibii de eficace. În prezența lui Vâlcan – deopotrivă arbitru, cerber, Mephisto –, toți acești oameni se dedau unui exercițiu de umilire în plen, de spălare a rufelor în public, de critică de film. „Cum și ce ai văzut?”, îl întreabă pișicher Vâlcan pe un tip care doar ce și-a descoperit soția în brațele altuia. Afectul principal pe care mizează Insula iubirii este cruzimea. Lucrătura este atât de perversă tocmai pentru că face din vulnerabilizare – din procesul descompunerii unei fețe confruntate cu „dovezi incriminante” – un fel de cheie de boltă a emisiunii; căderea, aici, e conținută în imagine.
Pe de altă parte, nu e nevoie să fii criticul de film André Bazin ca să realizezi că tot acest adevăr trâmbițat sus și tare e rezultatul inevitabil al unei mari minciuni. „Din filmuleț se vede intenția”, comentează un confrate de suferință aceeași secvență dureroasă. Cum altfel?, ne vine să întrebăm. Căci e foarte clar că din filmuleț se vede doar ceea ce trebuie să se vadă. Realizatorii emisiunii calcă aici pe urmele regizorului Lev Kuleshov și ale experimentului său legendar prin care a descoperit că același unic cadru cuplat cu diferite imagini putea însemna lucruri diametral opuse, în funcție de scopul urmărit.
Așa și aici: totul, la urma urmei, se rezumă la un exercițiu de retorică a imaginii. Pe cât de mult lasă Insula iubirii impresia unui format liber, care se joacă cu durate reale și, adesea, chiar cu plictiseala (chestii tot mai rar întrezărite pe TV), pe atât de ușor se deconspiră ca mizanscenă trunchiată, simplificare grosolană, făcătură pură. Sensul e prestabilit, obținut din câteva trucuri basic de montaj – și cu atât mai sadic. În ciuda tembelismului manifest – sau poate tocmai datorită lui –, Insula iubirii e satisfăcător ca spectacol TV, dar și ca discuție despre ce e și ce nu e reprezentabil pentru publicul larg. Mai multă transgresiune ar fi fost posibilă? Cu siguranță, dar Insula iubirii ar fi trebuit să devină un show infinit, interminabil. Ca întotdeauna, Vlad „Jaguarul” Ivănescu livrează povața de ansamblu: „un jaguar în lanțuri e ca un Ferrari fără benzină”.
Victor Morozov este critic de film.
„Dacă am avea educație sexuală, emisiunea aceasta ar arăta cu totul altfel”
Iulia Hau
E sfârșit de vară, iar Heavy Yard, o terasă din centrul Bucureștiului, difuzează Insula iubirii pe un ecran TV plasat la înălțime, cu un volum suficient astfel încât doar cei pe care interesul i-a mânat în primele rânduri să poată înțelege. Dacă ai fost la Heavy Yard ai observat poate amabilitatea aproape exotică a personalului, căldura autentică, aproape derutantă a celor care servesc băuturi și pizza. Atmosfera de pe ecranul televizorului și cea din barurile locației nu puteau fi despărțite de un contrast mai puternic.
Pentru cineva care urmărește Insula iubirii pentru prima dată, emisiunea șochează prin banalitatea temelor pe care le abordează:
- rolurile tradiționale de gen: femeia fatală / bărbatul dominant, femeia emoțională și manipulativă / bărbatul pragmatic și competitiv;
- monogamia ca singură structură de relație de cuplu acceptată social;
- dragostea romantică idealizată, ridicată la rangul de cea mai importantă formă de relație între oameni;
- gelozia prezentată ca dovadă a iubirii adevărate;
- simplificarea extremă a relațiilor complexe (de exemplu, dacă iubești cu adevărat pe cineva, nu te poți simți atras de altcineva);
- crush-ul inițial confundat cu iubirea adevărată;
- bărbatul care trebuie să cucerească femeia.
Clișeele din Insula iubirii s-au consolidat de-a lungul deceniilor într-o tradiție media și culturală care începe cu serialele și telenovelele anilor ‘80-’90 (întâi latino-americane, apoi românești), reality show-urile de la începutul anilor 2010 (Mireasă pentru fiul meu), emisiuni de tip talk-show (Răi da’ buni). Inclusiv Sandra Brown, în anii ‘70, folosea aceleași arhetipuri și clișee romantice pentru a crea tensiune și a captiva cititorul.
Întrebarea este: de ce încă ne mai captivează? Poate pentru că, pe plan romantic, încă ne confruntăm cu aceleași conflicte, încă încercăm să răspundem la aceleași întrebări, încă trăim convinși că relațiile amoroase sunt cele în care merită să investim cel mai mult și încă nu ne răzvrătim împotriva tiparelor standard, tiranice, de frumusețe.
La nivel senzorial, Insula iubirii generează eliberări rapide de dopamină și adrenalină ceea ce, în mod similar muzicii reggaeton, de exemplu, poate genera conflicte interne în percepția publicului feminist: deși conține elemente misogine, patriarhale sau violente, este totuși consumat și apreciat de un public feminist.
Ambele stimulează proiecția și fantezia, folosesc ritmul pentru a capta atenția și a crea anticipare. Ambele se centrează pe flirt, plăcere erotică, putere și trădare. Ambele încurajează explorarea diferitelor aspecte ale propriului univers interior prin intermediul altcuiva (fără să trăiești situația direct). Ambele devin puncte legătură cu ceilalți, stimulând interacțiunea socială.
Popularitatea de care se bucură Insula iubirii scoate la lumină nevoia societății noastre de a vorbi despre subiecte sensibile, poate considerate încă tabu, legate de dragostea amoroasă și sexualitate. Sub promisiunea seducătoare a unui posibil final terapeutic, interacțiunile participanților sunt alimentate de cantități nelimitate alcool și nu par să urmărească altceva decât să caricaturizeze participanții.
Dar emisiunea face mai mult decât să alimenteze stereotipuri care frânează eforturile din ultimii ani către o societate mai egalitară dpdv de gen.
Andrada Cilibiu, activistă pentru drepturile femeilor și manager de comunicare pentru Centrul FILIA vorbește despre eforturile ONG-ului feminist de a folosi Insula iubirii ca un pretext pentru a purta discuții ce se cer avute: „FILIA a participat la evenimente în care a încercat să ofere un insight și niște instrumente despre cum să urmărești emisiunea asta. FILIA nu o să poată niciodată să oprească Insula Iubirii, să facem să nu se mai întâmple. Încercăm să învățăm să trăim cu ea.”
În ultimii ani, la sfârșitul fiecărui sezon, FILIA face o analiză a diferitelor interacțiuni — fie din cupluri, fie dintre ispite și concurenți — pentru a identifica și analiza situațiile de abuz dintr-o perspectivă feministă.
„Pentru fiecare dintre noi, să relaționăm sănătos cu partenerul este o problemă esențială în viață. Din păcate, pornim cu instrumente foarte proaste din școală, din familie, din societate, care ne fac să ajungem în tot soiul de situații de toxicitate, violență șamd. În plus, zona asta de infidelitate este un subiect important, pe care nu-l vorbim cum trebuie”, spune Andrada Cilibiu.
Printre altele, FILIA a semnalat pe paginile de social media
- un episod de violență psihologică de gen și de cruzime împotriva animalelor;
- a analizat felul în care imitarea persoanelor de etnie romă în scop de divertisment, propagând stereotipuri exotizante este un act de rasism (în 2025!);
- a semnalat acte de hărțuire sexuală din timpul emisiunii amintind că orice interacțiune de natură sexuală trebuie să se bazeze pe consimțământ;
- identifică și descrie, prin instanțe din Insula Iubirii, comportamente de tip gaslighting, obiectificare și sexualizare, love bombing, dublul standard etc.
Andrada Cilibiu consideră că ceea ce face din această emisiune un fenomen național urmărit la scară largă este un cumul de factor din societate. „Dacă am avea educație sexuală, emisiunea aceasta ar arăta cu totul altfel. Cuplurile participante ar fi pus problemele în mod mult mai sănătos, ar fi venit cu analize mai bine fundamentate asupra problemelor pe care le au în relații, ar fi fost mai ușor să recunoască tot felul de forme de abuz și să impună mai ușor limite față de ispite sau parteneri. Și dacă și producătorii ar fi avut educație sexuală, ar fi știut cum să dea indicații sau să construiască produsul fără să pună paie pe focul toxicității.”
Oamenii care urmăresc atent Insula iubirii la Heavy Yard reprezintă doar o mică parte a celor prezenți: multe cupluri, tineri și foarte tineri educați, urbani. Aparent, o categorie socio-demografică ușor diferită de participanții de pe ecran. Încerc să înțeleg dacă se identifică cu participanții emisiunii, cu conflictele lor, dacă speră să găsească fie și numai frânturi de răspunsuri la propriile dileme sau dacă prezența acolo e doar un act de escapism înlocuit de dumb scrolling deja din Boltul înapoi spre casă.
Iulia Hau e jurnalistă, traducătoare și călătoare.
Insula iubirii – a supraveghea și a pedepsi
Andreea Găzdaru
Mă uit la „Insula iubirii” și mă întreb cât de pregătiți suntem să chestionăm relațiile monogame. Mai ales într-o țară unde valoarea familiei tradiționale aduce multe voturi politice. Nu există studii despre preferințele românilor în ceea ce privește parteneriatul, deci nici cifre care să indice câți preferă o relație monogamă, deschisă sau poliamoroasă. Un lucru este clar însă: balanța înclină spre monogamie. Dar deși majoritatea suntem fideli acestei forme de parteneriat, se pare că ne aduce o plăcere vinovată să vedem cum eșuează.
Anul trecut, Insula iubirii România a înregistrat recorduri de audiență. Știm de la început că odată intrați în cursa de a-și testa relația, majoritatea concurenților vor fi pierzători, iar noi pe ei vrem să îi vedem. Asistăm la un experiment ce se învârte în jurul ideii de a supraveghea și a pedepsi. Mintea și corpul participanților sunt controlate, supuse unor teste psihologice, la finalul cărora, cei care le pică sunt pedepsiți în piața publică, spre entuziasmul nostru, al spectatorilor.
Moralitatea celui pedepsit este însă discutabilă. A fost el „asumat” sau nu? Atunci când unul dintre parteneri încalcă limitele celuilalt, trebuie să își asume asta, iar în funcție de cât de deschis o face, se măsoară nivelul pedepsei și a umilinței publice. Pledoaria vinovaților este că „au făcut ce au simțit”. De multe ori, asta înseamnă că au găsit printre ispite o variantă idealizată a partenerului cu care au venit. Oricât de ambiguu este mesajul Insulei față de „a face ceea ce simți”, o idee rămâne sigur în picioare – dorința în afara cuplului trădează valoarea subînțeleasă a monogamiei și trebuie taxată. Și pentru ca acest lucru să fie posibil, secretele și dorințele trebuie să iasă cu orice preț la suprafață, chiar și cu încurajarea unuia dintre ei să îi cotrobăie prin geantă și gunoi celuilalt, așa cum a făcut Marius la îndemnurile realizatorilor. Ăsta ar fi un exemplu de taxat în piața publică (încălcarea intimității fără acordul partenerului), pus în scenă chiar de Insula iubirii – emisiunea care își face audiența pe cârca toxicității concurenților.
Mulți dintre ei își justifică greșelile prin faptul că nu mai primesc de la parteneri atenție, susținere și că intimitatea și comunicarea au dispărut. Poate că nu monogamia în sine este responsabilă pentru aceste lipsuri, ci monogamia înțeleasă ca învestire a partenerului cu obligația de a îndeplini toate nevoile celuilalt și cu așteptarea ca acesta să le bifeze instant, ca o ispită bine instruită de o echipă de producție. Magia reality TV-ului le aduce concurenților varianta idealizată a partenerilor lor în carne și oase, reprezentată de o ispită. Faptul că aceștia nu știu până la finalul emisiunii dacă vor „câștiga” o relație în realitate cu această variantă 2.0 a unui partener face ca dorința să crească, la fel ca și idealizarea și compulsia de a „face ce simt”, deși sunt conștienți de pedeapsa care urmează. Dorința dispare atunci când obiectul ei a fost atins, adică de aici ar începe munca în realitate, de a întreține relația abia câștigată. Fără niște efort minim, relația ar intra în modelul ei anterior, chiar dacă vorbim despre un alt partener. Cuplul Ela-Teo a fost gata să pice în fața primei situații interpretată ca o amenințare catastrofă: Teo și-a plimbat ochii pe una dintre animatoarele dintr-un club de noapte. O chestie minoră, pe care ispita nici măcar nu și-a asumat-o în fața geloziei toxice a Elei. În cazul de față, dacă ai vrea să iei partea unuia dintre ei în conflict, ar trebui să fii de acord cu un comportament toxic – fie cu gelozia Elei, fie cu faptul că Teo nu a recunoscut că s-a uitat la animatoare, ca și când dacă ar fi făcut asta, ar fi ceva greșit. Ambele comportamente sunt netaxate de justițiarul Radu, de unde putem concluziona că ceea ce înțelege Insula, și transmite unei țări întregi, este că ele sunt firești și ok într-o relație monogamă.
Indiferent de forma relației în care sunt, este important ca partenerii implicați să-și stabilească regulile și limitele și să încerce să le respecte și să le negocieze constant. Asta nu o să se întâmple într-un experiment TV care impune propriile principii, reguli și mai ales pedepse, în ceea ce acesta percepe ca fiind monogamie.
Andreea Găzdaru este psihoterapeută cu formare cognitiv-comportamentală.
