În afara bulei / Migrație

O zi din viața unui interpret care lucrează cu românii din Franța

de Oana Lohan

Publicat pe 22 octombrie 2019

Unde este vorba despre nuci verzi, ciorba cu afumătură, o Studebaker Lark Wagonaire albastru deschis și multă speranță

INTERPRÉT, -Ă, interpreți, -te, s. m. și f. 1. Persoană care traduce pe loc și oral ceea ce spune cineva în altă limbă, mijlocind astfel înțelegerea dintre două sau mai multe persoane; translator, tălmaci. 2. Fig. Persoană care exprimă năzuințele unei colectivități; persoană care face cunoscute voința, dorința, sentimentele cuiva;  exponent, reprezentant. 3. Persoană care interpretează un rol într-un spectacol, o bucată muzicală, o poezie etc. - Din fr. interprète, lat. interpres, -etis. 

Sunt interpret freelance, lucrez în regiunea Île-de-France, care cuprinde Parisul și aglomerația pariziană, și fac ceea ce se numește interpretare consecutivă. Din franceză în română și invers. Ascult fiecare participant la discuție, pot fi mai mulți, și traduc imediat după. Nu este vorba despre o traducere cuvânt cu cuvânt, ci despre una cultural explicativă, cum am botezat-o. Am ca interlocutori de partea franceză asistente sociale, juriști, doctori, psihologi, educatori, pompieri, polițiști, Samusocial, asociații diverse.

Cei ale căror vorbe le traduc sunt de cele mai multe ori oameni care nu vorbesc limba franceză și cunosc puțin sau deloc cum sunt organizate și cum merg lucrurile aici. Deși locuiesc în Franța de mai bine de douăzeci de ani nici eu nu cunoșteam înainte de a-mi începe munca asta toate detaliile sistemului de sănătate ori ale celui social de aici în ceea ce privește străinii. Sunt multe, multe straturi, schimbări apar destul de des, așa că trebuie să învăț tot timpul. E foarte important să fiu la curent și mai ales să găsesc forme clare și simple de a le explica. 

E un exercițiu foarte bun de memorare și empatie, iar posibilitățile de comparare cu sistemul românesc ori moldovenesc, complexe și ele, mă ajută (sau nu) să mă fac înțeleasă.  

Ăsta e jurnalul unei zile de interpret.

Vineri, septembrie 2019 
7.30 a.m 

Nu plouă. Ies să pun apă în stropitoarea din curte pentru mâțe. E coadă în fiecare dimineață, de când au descoperit stropitoarea refuză să bea din altă parte. Ud roșiile din seră și culeg câteva pere, am aflat de curând că-i mai simplu să le culeg. Înainte să fie pârguite, se coc liniștite în casă pe etajeră, lângă cărți. Încerc să-mi dau seama de una singură dacă-s buruieni noi printre flori. Nu știu cum naiba, da’ chiar nu mă prind care da și care ba. Nu mai am zahăr, așa că-mi fac o cacao simplă și amară. De vreo treizeci de ani tot încerc să mă împrietenesc cu cafeaua și nu reușesc. 

Am o zi plină ochi azi. Merg să interpretez în trei locuri, toate în suburbii pariziene și departe una de alta. Încropesc repede un sandwich pentru prânz, îndes cartea zilei în rucsacu’ de skater împodobit cu-n ciucure roșu luat de la târgul de la Lunca Câlnicului și cobor pe bicicletă până la metroul de la Mairie de Montreuil. Ora de vârf e pe terminate, nu-i nici o problemă de transport, așa că o oră jumate mai târziu ajung la primul CMP. CMP-urile sunt centre medico-psihologice publice care adună specialiști din domeniul sănătății mintale: medici psihiatri, psihologi, infirmieri alături de asistente sociale, ergoterapeuți, psihomotricieni, ortofoniști și educatori specializați. Există CMP-uri pentru adulți și pentru copii și fiecare este arondat unui spital public și unui sector geografic precis. 

Cunosc familia pentru care interpretez azi, e a șasea oară cînd îi văd. De obicei vine mama cu băiețelul de cinci ani, o singură dată a fost bunica. Sunt moldoveni, din Republica Moldova. Puștiul a început să aibă probleme la trei ani. În Moldova doctorii i-au pus cu greu un diagnostic de autism și, cum în Moldova nu există servicii specializate pentru îngrijirea copiilor cu acest tip de patologie, iar tatăl lucra deja în Franța, au venit cu el aici. 

Azi mă vad doar cu mama, cu asistenta socială și cu psihomotriciana serviciului. Asistenta socială este cea care ajută familia cu toate hârtiile administrative legate de prezența lor pe teritoriul Franței, asigurarea medicală, înscrierea la școală a copilului. Psihomotriciana îi ajută pe copii să înțeleagă care este interacțiunea corpului cu spațiul înconjurător, să-și cunoască limitele corporale și posibilitățile motorii.

Ne instalăm în biroul asistentei sociale. Îmi spune că nu înțelege foarte bine situația familiei și vrea să ajute. Mama îmi explică încurcată că a dat informații neclare, dar că nu și-a dat seama, așa că o luăm de la zero. Familia are pașapoarte moldovenești și a făcut demersuri pentru a obține cetățenia română. Cum România se afla în Europa, un cetățean român, spre deosebire de unul moldovean, nu are nevoie de permis de lucru pentru a munci în Franța, iar accesul la asigurarea medicală este diferit și mai simplu. Asistenta socială credea ca familia are deja cetațenia română, de unde și încurcătura.

Traduc, asistenta înțelege, mama răsuflă ușurată, eu mă bucur. După toata tevatura administrativă, asistenta socială o întreabă pe mamă cum se simte, dacă are impresia că puștiul a făcut progrese, cum i se pare felul în care sunt ascultați și asistați de echipa serviciului. Mama îi mulțumește, iar asistenta socială îi spune că-i normal, își face meseria. 

Psihomotriciana e tânără și are un entuziasm molipsitor. Explică că-i foarte important să-i creeze mici ritualuri pentru ca băiețelul să poată accepta și integra mai ușor ce face cu el. Un ritual care funcționează foarte bine este un cântecel pe care i-l cântă când trebuie să plece. De fiecare dată când îl aude pleacă liniștit, fără sa protesteze ca înainte.

E mulțumită, băiatul a început să-și privească în ochi interlocutorul, reușește să țină creionul corect, accesele de enervare s-au rărit. Mama confirmă și spune ca e mult mai simplu și acasă. 

Apare și psihologul, e un tip înalt care are un lipici fantastic la copii. Ne salută, zâmbește de fiecare dată și vorbește mult cu mâinile. O întreabă pe mamă ce mai face băiatul și-i amintește când este următoarea consultație cu el. A învățat câteva cuvinte în română, mama înțelege din ce în ce mai bine franceza, dar nu îndraznește încă să vorbească. Asistenta socială i-a găsit un curs gratuit de franceză și, cum copilul e mai bine și poate rămâne acasă cu o mătușă, de-o lună lucrează câteva ore pe zi și a început și cursul. Cred că în curând nu o să mai aibă nevoie de interpret. 

Când dau sa ies pe ușa CMP-ului, văd un motan alb-negru chipeș care așteaptă liniștit să poată intra. Întreb dacă-l pot lăsa și mi se spune da, e Simon, prietenul secretarei noastre. Trece în fugă și-ntotdeauna la ora asta, dă binețe si pleacă.

Iau trenul spre partea cealaltă a suburbiilor și mă-ntâlnesc cu mama puștiului în vagonul în care mă urc. E prima oară cînd o văd așa liniștită și îi spun. Crede că a trecut greul și e încântată de cum îi merge băiatului. Vorbim despre mâncare, bunica mea care m-a crescut era basarabeancă și gătea super bine, despre nucii de pe marginea drumului în Moldova și gustul nucilor verzi. Mama coboară și după încă o oră și ceva de tren, un capitol de roman polițist, un sandwich și-un măr, ajung în a doua suburbie. 

E prima oară când vin la centrul ASE - Aide sociale à l’enfance (Asistență socială pentru copii) de aici. E vorba de un serviciu public care se ocupă de plasarea copiilor minori aflați pe teritoriul francez, indiferent de țara de origine. Copiii pot fi plasați în îngrijire alternativă la rude, în cămine sau în familii care fac asistență maternală, ca urmare a unei sesizări făcute de către o persoană fizică sau o instituție care constată că există o îngrijorare legată de siguranța copiilor. Un judecător analizează această sesizare, numită în franceză L'information préoccupante (IP), și hotărăște dacă copiii trebuie sau nu plasați.

După plasare, care poate dura de la câteva zile la câțiva ani, părinții își pot vedea copiii timp de o oră, de fiecare dată în cadrul unor vizite organizate de serviciul de protecție a copilului și mediate de un educator și, eventual, un psiholog, de unde și denumirea de vizite mediate. Atât perioada de plasare, cât și intervalul la care părinții își pot vedea copiii sunt stabilite de către un judecător pentru copii și amândouă sunt reevaluate la intervale regulate.

Voi participa la o astfel de vizită mediată. Ca interpret, pe lângă rolul de a tălmăci spusele unora și altora, ești mereu un fel de tampon între familii și reprezentanții francezi, atmosfera e îndesată de emoții și neînțelegeri se plânge, se râde, se tace, se vorbește mult și repede, se iau decizii, totul e important și nimic nu poate aștepta. 

E ora prânzului și aflu de pe un afiș pus la vedere că cei de aici funcționează sub efectiv azi. Fetița e deja aici, a adus-o asistentul maternal, mama întârzie, iar educatoarea, o creolă atentă, cu trăsături puternice, pare obosită și preocupată. Trece cam o jumătate de oră, educatoarea o sună pe mamă, mi-o dă la telefon și-mi spune că-i pe drum, dar sunt probleme de transport, cred că ajung cam într-un sfert de oră

Fetița răsfoiește niște cărți pentru copii și stă la doua scaune de mine. Înăltuță, c-un păr lung prins în doua cozi subțirele, vorbește politicos cu cei din serviciu, într-o franceză corectă. Pare a avea zece ani. Timidă, nu vorbește mult și se animă brusc când apare o doamna dintr-o asociație despre care aflu doar ca a ajutat familia la un moment dat. Îi povestește cum a fost în tabara de astă vară, se uită la pozele cu nepoțeii doamnei, iar cînd aceasta îi spune ca nu poate rămâne pentru că trebuie să-și ducă nepoții la doctor, îi mulțumește că a trecut s-o vadă. 

Trei puștani de vreo cincisprezece ani, îmbrăcați în treningul echipei Franței, cu caschetă cu tot, vin să discute cu o altă educatoare. E vorba de niște opțiuni la școală, deduc că-s și ei în programul de asistență. 

Încerc să citesc, dar nu reușesc, mă uit să văd cum o să ajung la a treia deplasare de azi, e al naibii de departe. Se deschide ușa și intră două țigănci subțirele, cu fuste superb înflorate și cozi împletite cu o bucată de pânză roșie, încărcate cu multe plase și-o cutie uriașă de carton alb. În cei câțiva ani de cînd fac meseria asta, am învățat să nu spun țigan ori rom, ci să-ntreb de fiecare data cum își spun ei. Ele preferă să-și spună și să se spună despre ele că-s țigănci. 

Aflu că a fost ziua fetiței și că i-au adus cadouri și mâncare. Mătușa nu are dreptul să rămână, vizita e doar pentru părinți, așa că-și îmbrățișează nepoata, e super emoționată, îi lucesc ochii și nu reușește să vorbească. Pleacă și se-ncurcă în ușa liftului, îi fac semn de la revedere și-mi răspunde cu mîinile. Ne instalăm, eu, mama, copilul și educatoarea într-o sală mare în capătul serviciului. Mama începe să despacheteze, un miros incredibil de ciorbă și carne friptă umple încăperea. 

Fetița se-mbracă într-un trening plin de inimi colorate primit cadou, mama pune mâncarea pe masă, în cutia mare și albă e un tort imens în formă de inimă cu o lumânare cu cifra nouă, prins în glazură galbenă. „N-am găsit cu frișcă, ăștia aici n-au torturi cu frișcă multă ca la noi, sper să-i placă!” Pe tort scrie „La Moulți Ani!”.

Educatoarea pare depășită de situație, zâmbește și ajută cu pusul farfuriilor. „Oare are un polonic? Întreab-o te rog, altfel nu putem mînca ciorba.” Apare și un polonic de plastic negru, mama clădește un munte de pârjoale, mici și carne prăjtă pe o farfurie brusc neîncăpătoare. „Fir-ar să fie, s-a vărsat un pic ciorba în plasă, ia vezi poate găsești niște șervețele!”

Ne-ncurcăm și ne descurcăm între farfurii, furculițe și linguri, miros acrișor de ciorbă cu carne afumată și tăiței peste, sună telefonul mamei, răspunde și vorbește în țigănește cu telefonul lipit de ureche și prins cu umărul. Țigănește e cuvântul pe care-l preferă când vine vorba de limbă. „Ia întreab-o, te rog, dacă nu poate filma cu telefonu’ ei, al meu nu filmează și vreau să-i trimit lui taică-su, s-o vadă. El n-a putut veni, e în România. Oare pâine au aici, uite am uitat să iau!”

Mă trezesc c-o farfurie de ciorbă în față. „Ia de mănâncă, e bună, făcută-n casă de noi. Oare ea vrea?” Educatoarea tine un regim fără sare, nu poate mânca, dar mă întreabă ce fel de supă-i asta, ascultă și-mi spune că la ei fac ceva asemănător, da’ cu alte condimente. Îi zice mamei ca nu mai trebuie să întârzie la vizite, aflu că se întâmplă des, probleme de transport sau altfel de probleme. Fetița răspunde la întrebările în română ale mamei doar cu da, da și te iubesc. Cu mine vorbește în franceză. 

„Auzi, da’ cum e în familia în care stai ? Se poartă bine cu tine?”, întreabă mama. 
„Da, da”, răspunde fetița. 
„Micii-s preferații mei”, spune fetița și luptă hotărât cu un mic bine prăjit. 
„Ciorba e într-adevăr foarte bună”, îi spun și zâmbește. 

Au noroc ca nu mai sunt și alte vizite la ora asta, le lasă să stea peste ora stabilită, o dată pe an e ziua ei. De când e în sistem, merge la școală și îi place. Înainte nu mergea, părinții n-au înscris-o chiar dacă școala e obligatorie până la șaisprezece ani în Franța. Nu vorbea deloc franceză și acum pare c-a uitat româna. „Uite, astea sunt datele pentru vizitele următoare.”

Toți frații și surorile fetiței sunt plasați, dar nu sunt plasați împreună. Mama taie tortul și servește porții uriașe în farfurii prea mici. „Nu puteți refuza, e ziua ei!” Educatoarea mai pune câteva întrebări, îi spune mamei despre rezultatele școlare ale fetiței, o întreabă dacă a găsit certificatul de naștere. 

Ora și cele douăzeci de minute suplimentare trec super repede, asistentul maternal a venit și e super grăbit, se ocupă de trei copii și trebuie să se ducă și după ceilalți. Dar e înțelegător, altfel n-ar putea să ia toata mancarea asta. Și știți cum e, mai sunt și oameni care nu mănâncă porc, noroc că în familia în care stă fetița nu e cazul. Mama nu se dă dusă, fetița e un pic încurcată, se îmbrațișează și pleacă.

Mă trezesc pe stradă, într-un cartier de imobile din anii '70, trec pe lângă un parc mic și îngrijit plin de castani și mă opresc să adun câteva de pe jos, fac asta în fiecare toamnă, dintotdeauna. 

Tren din nou, mă întâlnesc cu o familie de români pe care am văzut-o în avionul de București acum două săptămâni. Bărbatul vorbește la telefon, mă-nțelegi, am venit cu copilu’, sunt serios, caut de lucru și n-am bani deloc. Mă ajuți? Că doar n-am venit să mă plimb cu trenu! Sunt priceput, să știi, fac orice. Femeia se joacă cu puștiul de-a prinselea, cu mulți iepuri imaginari, se râde mult. 

A treia suburbie pare pustie și-ncepe să fie răcoare. Google Maps dă greș și mă învârt fără să găsesc locul unde trebuie să ajung. Dau peste un super magazin de biciclete, singura chestie deschisă pe care-o văd, intru și-ntreb. Din fericire nu-s departe. E al doilea CMP pe ziua de azi, un centru public cu specialiști din domeniul sănătății mintale. 

Multă lume în sala de așteptare, nu găsesc secretara, așa că încerc să-mi dau seama care-s oamenii pentru care trebuie să traduc, de obicei recunosc românii oriunde m-aș afla, habar n-am cum sau de ce. Când mi se pare ca am ochit un posibil candidat, un bărbat la vreo patruzeci de ani, un pic încurcat și care nu-și găsește locul, se deschide ușa unui cabinet, iese o tânără, se duce la el și-ncepe să-i explice ceva, nu aud ce. Nu dă semn că-nțelege și sar între doua fraze: „Sunt interpret din română, sunteți român?”

Da, e român, tânăra îmi face semn să intru în cabinet cu bărbatul, băiatul lui e deja acolo, o să înțeleg. E o consultație cu un psiholog, nu cunosc contextul, îmi dau seama că e toată familia, părinți și trei copii. Fratele și sora au rămas în sala de așteptare cu mama, în timp ce tatăl și băiatul cel mare sunt în cabinet. Băiatul cel mare nu vrea să rămână înăuntru, se simte în nesiguranță fără fratele și sora lui și cu ușa cabinetului închisă. 

„Nu mai știm ce să facem, cînd îi apucă nu-i putem opri!”, îmi spune tatăl. Mama, tocmai ajunsă-n cabinet după ce fratele cel mic și sora au dat buzna, dă din cap că da, așa e. E un du-te vino. La puțin timp, copiii ies toți ca din pușcă și se urmăresc prin curte. 

Am noroc. Fratele mai mic se-ntoarce în cabinet și-mi aduce o mașinuță de fier, o Studebaker Lark Wagonaire albastru deschis, cu vopseaua sărită pe alocuri. Cum îmi plac mașinile, încep să vorbesc cu el. Nu-mi dau seama dacă mă ascultă, în schimb rămâne, așa că revin și ceilalți.

Bărbatul e nervos și nu pare în apele lui. Îmi spune că nu pricepe.
„Adică mi-a explicat deja cineva în româna, da’ nu pricep”. 
„Da’ le-ați pus întrebări ca să încercați să înțelegeți?”. 
„Păi, nu. Pot?”.

Îi explic psihologului, îmi spune evident că poate pune întrebări. 
„Ce obicei curios cu românii, pun rareori întrebări.” 
„Da, știu”, îi spun. 

Bărbatul întreabă, psihologul răspunde, copiii par că s-au liniștit un pic. 

Băiatul mare trebuie să meargă la o școală specială, o IME, adică un institut medico-educativ, destinat copiilor și adolescenților cu deficiențe intelectuale. E pe o listă de așteptare, durează, dar o să se rezolve. Și până atunci trebuie să vină la CMP în fiecare săptămână. Acu am înțeles, spune bărbatul. 

Un bărbat cu alură de luptător de lupte greco-romane intră în cabinet și aduce un dosar plin de hârtii. „Eu încerc să-i ajut de ceva vreme, n-au o viața ușoară, l-am cunoscut pe domnul pentru că lucrează din când în când pentru un prieten de-al meu. Vin cu ei de câte ori pot, ne înțelegem un pic în franceză, un pic cu google translate, da’ nu prea merge bine pentru română.”

„Da’ știu”, îi spun. 
„Au venit aici să aibă o viață mai bună, e datoria noastră să-i ajutăm.”

6.00 p.m 

O iau spre casă. Râd gândindu-mă c-aș putea s-adorm în tren, ca-n filme, da’ nu adorm. Pe terenul de baschet din fața casei, două echipe de români joacă fotbal și vorbesc tare. Cel mai popular jucător, poreclit Grasu’, e un tip tânăr, înalt și masiv care acoperă poarta în întregime. E drept că-i o poarta mai mică, agățată de coșul de baschet, dar și așa tot mare e. 

Vecina mea, Sacha, o super puștoaică de zece ani, mă roagă să merg cu ea la școală, au în seara asta un eveniment «Feluri de mîncare din lume» și vrea neapărat să meargă. Curtea școlii e plină ochi, mese lungi instalate peste tot, acoperite cu feluri de mâncare din toate țările reprezentate în școală. Aud română în spatele meu și văd trei femei c-o oală de sarmale, își dau coate și se-ntreabă: o fi de ajuns? 

Cu Sacha cățărată pe-o pernă prinsă cu chiu cu vai de portbagajul bicicletei mele, traversăm urbea și ne întâlnim cu mama ei sa mâncăm. Apare și-o prietenă, vorbim despre India,  prietena trăiește acolo de ceva vreme și despre cerneala carbon, eu mor după ea. Sacha termină super repede un puzzle mare, iar mama ei ne atrage atenția, uitați-vă în față, au închis căminul malienilor pentru renovare, sper că n-o să dureze o eternitate. După ce că-s refugiați, nu mai au nici unde sa stea!

De câte ori mă gândesc la meseria de interpret îmi amintesc o traducere pe care am facut-o la telefon acum ceva vreme. O doctoriță însoțită de câțiva rezidenți îi transmite unui pacient cu probleme pulmonare ultimele rezultate. După ce se asigură că bărbatul a înțeles tot ce i-a spus, vrea să știe dacă are vreo întrebare sau dacă vrea să adauge ceva.

„Păi ce să spun?  Eu am înțeles că situația mea se periclitează-n bine și le mulțumesc! Spune-le doar, te rog, că sunt foarte civilizate și că sunt toate foarte frumoase!”

Îi mulțumesc, zâmbesc și exact cînd încep să-i traduc cuvintele aud un zgomot care crește repede în intensitate și doctorița spune, ne cerem scuze, suntem la ultimul etaj și tocmai aterizeaza elicopterul pe heliportul spitalului, n-o să vă mai aud.

Audio

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK