Arte vizuale / Dialog

Arantxa Etcheverria: despre arta ei și colaborarea la filmele lui Corneliu Porumboiu

De Oana Ghera

Publicat pe 23 octombrie 2019

Arantxa Etcheverria e o prezență substanțială pe scena artistică românească de aproape 10 ani. Recent, a colaborat cu soțul ei, Corneliu Porumboiu, la ultimele două filme regizate de acesta - „Comoara” și „La Gomera”.

Am stat de vorbă timp de o oră și-un pic cu artista Arantxa Etcheverria în atelierul ei, aflat la ultimul etaj al uneia dintre cele mai frumoase clădiri moderniste din București – imobilul Solly Gold, proiectat în anii 1930 de arhitectul Marcel Iancu.


Atelierul, așa cum îl descrie Arantxa, este punctul central al muncii ei. Multe din lucrări sunt inspirate de detaliile arhitecturale ale acestui spațiu, pe care artista le deconstruiește și le reinterpretează în geometrii abstracte, perfect finisate. Acest minimalism sever ascunde însă o abordare aproape spirituală a actului artistic, în care ideile provoacă artistul în încercarea de a-și găsi o formă fizică.


În timpul pe care l-am petrecut în atelierul Arantxei, dinspre stradă se auzeau fără oprire zgomotele asurzitoare ale unui București aflat perpetuu în construcție, în contrast violent cu liniile curate ale tablourilor ei, care ne înconjurau. Reîntoarsă pe stradă, m-am tot gândit la felul în care Arantxa reușeste să vadă dincolo de bucăți de tencuială crăpată, schele și giulgiuri protectoare, până la  dantelăria de detalii ale unei ferestre sau a unei uși pe care le redă privirii într-o formă esențializată. Un fel de arheologie afectivă a unei bucăți de București care m-a emoționat încă de la prima întâlnire cu lucrările ei.


Cunoscută mai ales ca artist vizual, Arantxa Etcheverria e o prezență substanțială pe scena artistică românească de aproape 10 ani. A lucrat însă multă vreme în teatru, formarea ei profesională fiind în scenografie și costume, pe care le-a studiat la Teatrul Național din Strasbourg, în completarea studiilor ei de arte vizuale la Villa Arson din Nisa.
Deși spune că nu s-ar mai întoarce curând la teatru, munca ei ca artist vizual este în continuare animată de o gândire scenografică a spațiului, iar atunci când abstractul lasă loc personajelor în lucrările ei, costumul devine important în construcția lor. Această preocupare pentru scenografie și costum a stat și în spatele recentelor colaborări cu soțul ei, Corneliu Porumboiu, la ultimele două filme regizate de acesta - Comoara, 2015 și La Gomera, 2019.

Prima ta colaborare profesională cu Corneliu Porumboiu a fost la Comoara. Care e și primul film în care el se desprinde stilistic de estetica noului val. Cum ai ajuns să te implici în realizarea acestui film?

Cred că mi-a propus el. De fapt, cred că îmi propunea deja de ani de zile, dar eu nu voiam să lucrez cu soțul meu. Mi se părea că trebuie să avem drumuri separate și, în plus, simțeam că realismul din cinematografia românească nu mi s-ar fi potrivit. Mă gândeam că poate e mai bine să fie implicat cineva din țară, pentru că realismul ăsta trebuie să îl ai în sânge, trebuie să îl înțelegi foarte bine. Si nici nu prea mă interesa realismul, chiar dacă astăzi cred aș putea să îl fac, pentru că deja trăiesc aici de mulți ani.
La un moment dat cred că a insistat Corneliu, pentru că, sincer, nu cred că m-aș fi aruncat altfel în filmele lui (râde), și i-a plăcut ce-am propus!


Atât pentru Comoara, cât și pentru La Gomera, semnezi direcția artistică, o funcție mai rar întâlnită pe genericele filmelor românești.

Este o funcție care există în Franța și pe care noi am simțit-o necesară. Eu m-am format în teatru, iar Corneliu știe că îmi place să fac în același timp și scenografie și costume, în așa fel încât să fie existe o coerență între cele două. Așa că m-a întrebat dacă m-ar interesa să mă ocup eu de partea de direcție artistică. E o muncă în care e vorba până la urmă de construirea unei lumi din punct de vedere vizual, de găsirea unei logicii estetice care susține ansamblul vizual, era potrivit să aibă pe cineva în echipă care vede firul roșu al întregului film.

Apoi, mi-am dat seama că el e foarte ocupat în momentul filmării și că poate e nevoie de cineva care să unifice tot. Filmul  urma să fie împărțit între trei teritorii – România, Gomera și Singapore –, iar lucrurile începeau să devină destul de complicat de gestionat la nivel estetic. Motiv pentru care trebuia găsită un fel de coerență, sarcină care mi-a revenit mie. Am avut o relație bună cu echipa, și în particular cu scenografa Simona Pădurețu și cu creatoarea de costume, Dana Paparuz, cu care am colaborat îndeaproape. Am putut să leg lucrurile între ele, mergeam să lucrez pe teren în fiecare zi. Corneliu se simțea ușurat de o parte din responsabilități, iar mie îmi place foarte mult să mă ocup de ansamblu și de detalii, astfel că a funcționat bine colaborarea.

Sunt în Comoara o serie de elemente stilistice pe care mi se pare că le recunosc și în câteva dintre lucrările tale: interesul pentru compoziția miniaturilor medievale (care se leagă cu compoziția ilustrațiilor din Robin Hood care apar în film), cromatica atent stilizată, fundalul monocrom al interioarelor. E o tendință de esențializare nemaiîntâlnită în filmele precedente ale lui Corneliu. Cât de mult ți se datorează această schimbare?

Cred că e un pic venită de la mine (Râde).  Dar cred că aici cu Robin Hood și toate celelalte lucruri pe care le observi, am simțit că și Corneliu se detașa de un fel de a povesti, în foarte strânsă legătură cu realitatea. Povestea de aici devenea un conte, o fabulă. Și atunci am simțit că de aici pot să încep, în momentul în care n-a mai vrut să fie ca în realitate. Deși eu cred că și viața reală poate să aibă niște momente de… abstract.

De intrare în fabulă.

Da, poate. Și în Comoara, gestul de la final e unul copilăresc. Se potrivea cu desenul cu Robin Hood, care e cel mai frumos pe care l-am găsit. Îmi place compoziția asta la nivel estetic, fără perspectivă, plată, care pare că se derulează. E o estetică simplă. Altfel, o compoziție cu foarte multe umbre, cu perspectivă, ar fi fost cred nepotrivită. 

captură din Comoara - Robin Hood
captură din Comoara - desenul

Această grijă pentru compoziție e încă și mai vizibilă în  La Gomera. Cum a decurs colaborarea voastră acolo?

Atunci când Corneliu mi-a propus să citesc scenariul, am observat că exista această împărțire pe capitole, fiecare dintre ele purtând numele unui personaj. Așa că am propus să definim fiecare capitol printr-o culoare, pentru că fiecare personaj avea un fel de vibrație a lui, un fel de amprentă care mi se părea interesant de punctat. Mai mult, colorizându-le, dădeam o cheie cromatică de citire, ceea ce făcea ca filmul să nu mai fie total realist. La Gilda, de exemplu, prin culoarea roșie a rochiei și a capitolului cu numele ei, am pus un fel de amprentă asupra întregului spațiu în care se mișcă. Apoi, când filmul ajunge la mama lui Cristi, culoarea dominantă devine albastru, ca și cum mama ar fi impregnat viața ei cu albastrul acesta care poate coincide cu un anume fel de a fi.  
Aceste capitole formează și un curcubeu, element care semnifică un pod între două lumi. Cristi e un personaj care nu prea arată ce simte, așa că el nu are o culoare, e alb. Ceilalți sunt colorați și poate într-un fel ei sunt curcubeul, sunt acest pod peste care trece Cristi. E o călătorie care duce spre altceva. Iar la sfârșit nu știm exact unde se află. (Râde).

foto: La Gomera

Aminteam de interesul pentru miniaturile medievale, care influențează mai ales una dintre cele mai recentă expoziție a ta, Apocalipsa (Art Safari, 2018), pentru că mi se pare că el ține de o preocupare a ta pentru forme de expresie aparținând unor culturi arhaice, care e comun și celor două filme - Comoara și La Gomera. Mă mai gândesc aici și la muzica de txalapartei, un instrument muzical specific culturii basce, pe care îl folosești în instalația video Anatomie (Alert Studio, 2014).

Da, aveți și aici un instrument asemănător - toaca. Se aseamănă cu toaca, dar txalapartei nu se folosește la biserică. Era un instrument folosit de oameni care voiau să comunice între munți.

Cam ca el silbo gomero!

(Râde) Da, cam așa! Dar cred că în primă instanță era făcut pentru femeile… nu știu cum se spune în românește sorcières... Vrăjitoare! Care făceau ritualuri. Pentru că txalapartei are acest ritm hiptonic – tâc-tâc,tâc-tâc (fredonează).

Cum se îmbină acest interes pentru culturi arhaice cu modernitatea stilistică a lucrărilor tale?

Cum le leg? Alors, cred că tablourile abstracte pe care le fac eu sunt cel mai des inspirate de niște uși și ferestre pe care le găsesc în București. Abstractul, în general, are legătură cu o formă de spiritualitate.
Ce găsesc interesant în a reface  o pictură din Evul Mediu? De exemplu, legat de Apocalipsă, există niște manuscrise pictate spaniole care se numesc beatus și care sunt niște reprezentări ale Apocalipsei lui Ioan. Și atunci e un gest... nu spiritual – pentru că toate gesturile sunt spirituale, cred –, dar e un fel de a interpreta un text care e văzut ca o revelație, ca o viziune.
Lucrarea mea este o recitire a unei picturi medievale spaniole de tip mozarab, arta mozarab find sincretismul între arta catolica și arta musulmană. Am vrut să fac astăzi o Apocalipsă, folosindu-mă de un stil definit care îmbină aceste două mari religii.

2018 „Warriors”, serie „Apocalypse/Beatus”, fotografie digitală
2018 Vedere a instalației „Apocalypse/Beatus”, Art Safari, curator Hervé Mikaeloff (Louis Vuitton Foundation)


Spuneai mai devreme că multe dintre lucrările tale sunt inspirate de uși și ferestre ale Bucureștiului. E asta și o încercare de a te apropia de oraș?

Da, sigur. Pentru că m-am plimbat prin oraș, am fotografiat ferestre și uși care mi se păreau frumoase, pe care apoi le-am reprodus în lemn, ca pe niște tablouri–obiect.
Mă interesează zonele în care se îmbină noul și vechiul, ce e considerat frumos și ce e considerat absolut fără valoare – mi se pare interesant când lucrurile astea se amestecă, mi se pare o provocare vizuală, care mă trezește.

2014 „White and black double structure”, lemn, forex, acrilic

Ai crescut și te-ai format în mijlocul culturii basce și a celei franceze, dar ai început să lucrezi ca artist vizual mai ales după mutarea în România. Cum a fost pentru tine adaptarea la spațiul cultural românesc?

A fost un pic greu la început, atunci când schimbi limba în care vorbești e complicat și nici acum, după atâția ani, nu vorbesc așa de bine. Nu-i ușoară limba română, îmi pare rău!

Simți că te regășești în mediul artistic local?

Da, mă regăsesc. Cu toate mediile de comunicare existente și abundența de imagini despre ceea ce se întâmplă peste tot în lume, nu mai cred vreunul dintre noi are autonomie. Suntem toți destul de legați,  și sunt evident destul de atentă la ce se face în jurul meu.


Multe dintre lucrările tale pleacă de la detalii arhitecturale ale clădirii în care se află atelierul tău. Care e relația ta cu acest spațiu? 

Casa e punctul central al muncii mele. E punctul zero al unei axe “ortonorme” pe care mă deplasez. Mă duc la doi plus doi, acolo fac un video despre colțurile casei, la minus 3 minus 1 fac Apocalipsa, iar femeile care apar în această instalație au locuit o vreme în atelier, la cinci plus șapte fac desene despre atelier. Enfin, e un joc.

2019 „The studio Mirror”, fotografie digitală

În jocul acesta, explorezi nu doar spațiul atelierului, dar și medii dintre cele mai diverse – pictură, sculptură, fotografie, artă video și instalații sonore, performance. Care e punctul de pornire, cum îți alegi mediul de lucru?

Cred că fiecare idee are un fel al ei de a se stabiliza la nivel fizic în forma cea mai potrivită. O idee va fi o dată un video, altă dată mai bine un desen… E o provocare! Și îmi place jocul ăsta în care mă las provocată de fiecare idee parte. Din acest motiv aleg să mă concentrez în ceea ce fac asupra spațiului atelierului, așa pot să îmi permit să explorez orice mediu, iar demersul rămâne coerent.

2018 „Grey Circles” 151x153cm, forex, acrilic, lemn

Te-ai format în teatru, iar influența studiilor de scenografie și costume se simte în lucrările tale și în filmele la care ai colaborat. Te-ai gândit să revii la acest domeniu?

Nu, pentru că am muncit ani de zile în domeniul ăsta. Dar cred că de atunci îmi place performance-ul. Deși performance e un cuvânt mare pentru ce fac eu,  e mai degrabă tablou viu. Îmi place când nu se întâmplă aproape nimic, ca de pildă un corp aflat în meditație într-un spațiu care e o reproducere a unei bucăți din atelierul meu. Seamănă cu teatrul, dar prefer să aduc teatrul în arta mea, decât să mă reîntorc la teatru. Nu simt că e momentul să fac teatru acum, dar nu se știe ce se poate întâmpla, așa cum a fost și cu Corneliu și filmele lui, la care mi-a plăcut enorm să lucrez. În acest moment simt însă că trebuie să îmi dezvolt propria zonă de interes și să mă concentrez asupra artei mele.

2018 Performance „Red Door”, curator Eugen Radescu, model Ada Mușat, Creart, București
23 octombrie 2019, Publicat în Arte / Arte vizuale /

Text de

  • Oana GheraOana Ghera

    Critic de film. O fată de la Zimnicea căreia îi plac Rivette și pisicile negre.


Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK