Istorie / București

M-am dat prin București cu Mașina Timpului

de Ioana Pelehatăi

Publicat pe 15 mai 2016

București, Str. Lipscani. Richard Peter Jr., 1956 (via Deutsche Fotothek)

Foaierul alb al Palatului Suțu, cu scara lui dublă, în volută, e plin. Aici nu începe o poveste cu baluri strălucite, din vremuri îndelung idealizate. Începe ceva mai mișto: o conferință de istorie insolită a Bucureștiului, multimedia, cu un titlu à la Jules Verne și-un conferențiar tânăr, pe care l-ai mai văzut pe la proteste, pe la TV, pe net. Seria de conferințe Mașina Timpului, susținută de Cristi Radu, a ajuns la al șaselea episod pe 18 februarie 2016.

Joi seara, conferință

Suțu, nu „Șuțu”. A fost unul dintre primele lucruri pe care-am recunoscut cu rușine că nu le știu. Primul dintre multe pe care le-am învățat acolo. În fiecare joi seara, Muzeul Municipiului București organizează conferințe pe teme legate de istorie a orașului. Neprogramatic, la fel de haotic ca orașul, poți să înveți acolo despre: istoria zonei Balta Albă-Titan, fotografi celebri în epocă, dar cu desăvârșire uitați până azi, rămășițele heraldicii bucureștene care au supraviețuit perioadei socialiste, spitalele istorice ale orașului, multe din ele demolate, câte și mai câte. Din bucățelele astea răsfirate poți să-ți croiești aproape orice București vrei. Chinuit, recuperat, invizibil, în evoluție, oricum ți-l imaginezi. 

Un scurt moment de franchețe: la multe dintre conferințele astea trebuie să vii cu imaginația și răbdarea la tine. Nu-i un TED Talk de 13 minute, e o conferință de o oră, două, trei. E, uneori, ca la cursurile alea la care nu te duceai niciodată în facultate, că era mai plăcut să dormi în pat decât în banca din amfiteatru. Majoritatea conferințelor au, în medie, 50-60 de participanți în public, cu tot cu personalul muzeului. Media de vârstă, în schimb, nu-i mică. De multe ori, publicul intervine cu întrebări care se transformă în mini-prelegeri. Uneori pleci cu impresia c-a trebuit să tăcem atât de mult pe tema orașului ăstuia, cu viața, schimbările și istoria lui, încât nu mai știm să ascultăm. Și când ne punem pe dat cu părerea, uităm să ne oprim. Mai ales în așa cadru important, academic.

Prima oară când am văzut pe afiș la avizierul muzeului Mașina Timpului, am ridicat sceptic o sprânceană. Nu suna suficient de academic și mai era și cam vag. A doua oară, ne-am intersectat pe facebook, algoritmul îmi sugera evenimentul. Cum am dat attending în virtutea inerției, așa mi-a și ieșit din cap. Cu două zile înainte de eveniment, Muzeul a anunțat că, datorită numărului mare de doritori, conferința va fi susținută în două zile consecutive.

Ei, na. Așa, ca la concertele de Crăciun ale lui Bănică Jr.?

Dap. Am ajuns dandy-relaxat la conferință, cu 5 minute înainte să înceapă, mi-am aprins o țigară, n-aveam de ce să mă grăbesc. Nu-i ca și cum n-o să prind loc. Atunci mi-a fugit privirea prin geamul ușilor duble de la intrare. Nu prea vedeam sala de coada la bilete. M-am ridicat pe vârfuri și-am văzut scările pline, personalul muzeului aducea scaune de pe unde apuca și, iată, la intrarea la o conferință despre istoria Bucureștiului la Palatul Suțu era cam ca marțea într-un club ultra-central, când e băutura la juma’ de preț.

N-am văzut atunci episodul 3 din Mașina Timpului, dar am rămas suficient de curioasă încât să văd episodul 4 de două ori: și la muzeu și pe terasă la Modelier. Pentru că se pare că totuși există un fel interesant de a povesti Bucureștiul. Atât de interesant, încât se-nghesuie lumea să-l asculte pe Cristi Radu și la terasă, vara.

Rezistența urbană, 2007-2016

Cristi Radu e Raiden de la Rezistența Urbană, contribuitor pe site aproape de când există, adică din 2007. Când dai click pe eticheta cu numele lui, ți se aștern sub ochi peste 100 de pagini de listă cu articolele lui. Dacă stai să și citești, nu poți să nu sesizezi evoluția: de unde în 2007-8 limbajul e presărat cu „puradei” și observații neprietenoase despre „minoritari”, la final de 2015 găsești o analiză a rasismului și sexismului din serialul animat din anii ’60 The Jetsons, filtrată prin noțiuni de istorie a arhitecturii și a culturii materiale. Constantele, însă, nu se dezmint: explorarea urbană prin istorie, arhitectură și imagine e acolo de la un capăt la altul, în cea mai de succes rubrică a site-ului, „Bucureștiul nevăzut”. La anul, rubrica împlinește un deceniu.

Omul care scrie de zece ani, ca să-i salveze Bucureștiului poveștile și să le dea înapoi oamenilor, e, de altfel, absolvent de ASE. Și, că tot veni vorba de legende urbane, cât era el acolo, s-a întâmplat neîntâmplatul: a căzut bila. Acea bilă, despre care folclorul amenință că va cădea doar la absolvirea primei ASEiste virgine. Mă rog, nu căzuse bila pe bune. O scoseseră pentru renovări.

Renovările. Pe Cristi Radu îl enervează renovările. Nu conceptul de nou și înnoire în sine, cât pierderea identității orașului. „Predicție: peste 10 ani vom vea un București izolat termic aproape complet, spoit în culori stridente, iar identitatea orașului, reprezentată de clădirile vechi valoroase, se va dilua până în punctul în care n-o să mai recunoaștem stilurile de arhitectură sau când au fost construite clădirile”, scrie aici. Tot acolo îți arată cum o intenție bună, de a spori gradul de confort de locuire al unei locuințe vechi, o poate mutila ireparabil. Cum pot unei case de secol XIX să-i crească etaje nebănuite prin supraînălțări aberante și cum i se rad ornamentațiile de fațadă, până când devine de nerecunoscut.

Dacă-l întrebi de kitsch, are multe să-ți povestească. Istoria recentă a casei de pe strada Visarion nr. 8, distrusă cărămidă cu cărămidă, cu dalta, nopți la rând, până n-a mai rămas din ea decât cochilia. Case culcate la pământ, apoi refăcute de fațadă, la propriu (hotelul, nefuncțional și astăzi, din Piața Rosettti). Disneyficare, îi place lui Cristi să-i zică fenomenului. Adică varianta contemporană a lui „pe-afară-i vopsit gardu’”. Bucureștiul e o „shaorma urbană cu de toate”. Dacă i-ar da cineva Bucureștiul pe mână, ar încerca să-i facă pe oameni „să înțeleagă de ce e importantă o administrație publică eficientă, transparentă, cu viziune și de ce un oraș civilizat, dezvoltat pentru a fi prietenos cu oamenii, e mai ok decât o shaorma urbană”. S-ar uita la problemele-rădăcină: „incoerența și corupția din administrație [și] faptul că bucureștenii nu sunt învățați de mici să-și respecte orașul”.

Îi învață el? Da. Din iulie 2015 e pe Instagram, tot raidenbucharest, cu vreo 500 de postări deja și peste 8.000 de followeri. E cu strategie aici. Cristi știe că-n 2015 numărul de utilizatori de Instagram s-a dublat în România. După blog, site, Facebook și conferințe, prezența pe rețeaua construită în jurul imaginilor era următorul pas logic din strategia lui de a povesti onest Bucureștiul. E conștient că trebuie să știi cum să-l povestești: pe scurt și share-uibil. La fel cum îmi definește, de altfel, și patrimoniul. Trei puncte esențiale, simple și clare, de dat mai departe:

„1. Patrimoniul e parte din ființa orașului, indiferent dacă e proprietate publică sau privată.
2. Patrimoniul se restaurează, nu se upgradează și nu se renovează oricum.
3. Patrimoniul se promovează pe toate canalele posibile.”

București, sec. XIX - XXI

Și-i merge strategia. La prima conferință de după inaugurarea contului de Instagram, sala de la Suțu s-a umplut din nou. A dat roată cu privirea prin sală și s-a bucurat cu glas tare. A demarat mașina asta a timpului în 2012, într-un local din centrul vechi, pentru că a vrut să știe cine-l citește, „să interacționez direct cu ei, să îi ascult, să dialogăm, să îi cunosc și să mă cunoască dincolo de textele de pe net”. Apoi a garat mașina doi ani, până-n aprilie 2014. Îi zic că n-am mai văzut așa mult public la Suțu ca la conferințele lui și-l întreb cum își explică. „Se datorează probabil faptului că prezentările mele nu par extrase din cursuri de facultate sau lucrări de doctorat și nu sunt plictisitoare, din câte am înțeles. (...) Apoi, lumea e mereu fascinată de comparația atunci vs. acum”. Când ți-o aduce cineva sub ochi, pusă pe tavă și încadrată de informații culese în ani de cercetare, mi se pare și normal. 

În conferințe, Cristi proiectează serii de imagini de „atunci”, refăcute din exact același unghi „acum”. Așa ajungi să înțelegi, de exemplu, cum de-a supraviețuit construcției de blocuri P+10 un bloculeț interbelic cu două etaje de pe Mihai Bravu: l-au pus pe șine, l-au tras de la stradă când au tăiat șoseaua și i-au retezat două camere de la un etaj superior, ca să fie aliniat la șosea. Mai înțelegi și de ce Biserica Bărăția, dintre Universitate și Unirii, stă un pic câș relativ la aliniamentul bulevardului: era aliniată la o altă stradă, care azi nu mai există. Pentru că fotograful încearcă să respecte exact perspectiva fotografiei originale, cele mai impresionante sunt situațiile în care lucrul ăsta a devenit imposibil. În care, unde era demult un trotuar, azi e o intersecție aglomerată. Unde era un parc, au răsărit blocuri. În mai 2015, Cristi și Gabi Basalici s-au suit pe bune în Mașina Timpului, adică într-un autocar turistic, din care un pasager filmase Bucureștiul în 1973. Au recreat cadrele și le-au montat în paralel:

Mașina Timpului 6 te ia din secolul XIX și-ți arată satul din care a crescut Bucureștiul. Te poartă prin imagini pe care nu le-ai mai văzut. Îți arată cum am pierdut Turnul Colței, odată la fel de emblematic pentru București cum e azi Casa Poporului. Îți explică de ce mănăstirea Radu Vodă a rămas în folclor: era pe deal, vizibilă din mai toate colțurile orașului și, cum oamenii nu prea aveau ceasuri pe-atunci, știau că e seară când toca la Radu Vodă. Te aduce până-n prag de interbelic și te abandonează acolo, ca să nu te seducă în același fel ca atâția alții.

Îl întreb dacă se poate vorbi de o perioadă „de glorie” a Bucureștiului. Dacă da, care-ar fi? Și, dacă nu, de ce am ajuns să idealizăm interbelicul până la mistificare? „O să încep cu a doua parte. Interbelicul e idealizat pentru că decenii la rând, în comunism, a fost hulit. Oamenii iau sita istoriei și cern totul. Rămân doar câteva aspecte frumoase, care îi fascinează - regi, calești, Calea Victoriei, Micul Paris. Chiar dacă la doi pași de Unirii aveam groapa de gunoi de pe locul Parcului Tineretului actual. Chiar dacă legionarii patrulau prin oraș. Lumea refuză conștient să vadă și aspectele negative ale interbelicului, extrem de multe. Nu putem vorbi de o singură "perioadă de glorie" a capitalei, deoarece au fost câteva valuri de boom. Să zicem modernizarea de la finalul secolului 19 și ridicarea sediilor marilor instituții sub Carol I? Dezvoltarea pe verticală din interbelic? Extinderea pe orizontală, înglobând vechile periferii, în perioada postbelică? Depinde pe cine întrebi. Mie îmi place să am o abordare cumulativă și să apreciez realizările fiecăruia dintre regimurile care a schimbat cumva Bucureștiul în ultimul secol, să zicem.”

Mașina Timpului 4 te plimbă prin etapele distrugerii, refacerii și prefacerii orașului. N-au început de la Oprescu, nici de la Ceaușescu. Orașul începe după distrugerile provocate de Primul Război Mondial, care au reclamat modernizarea. A urmat interbelicul, cu modernismul, sistematizarea și neo-românescul lui. Apoi anii ’40, dezastruoși: cutremurul din noiembrie 1940 și bombardamentele din primăvara și vara lui 1944. Cutremurul din 4 martie 1977, în urma căruia Ceaușescu a desființat comisia care se ocupa de protejarea patrimoniului și a monumentelor istorice. Și-a deschis calea pentru demolările masive din anii ’80. Cristi nu poate să-ți spună care e cea mai mare pierdere suferită de oraș în tot acest timp. „Bucureștiul n-a avut niciodată o clădire considerată cea mai importantă. Mai degrabă s-a dezvoltat din vechi mahalale devenite cartiere. Ca atare, m-aș referi la zone atunci când vorbesc de pierderile din trecut. Mai mult ca sigur, zona din spatele Palatului Regal de pe Calea Victoriei (dispărută la bombardamentele din 1944 și la demolările din anii '50), cartierele evreiesc și Uranus (dispărute în anii '80) și chiar niște clădiri valoroase de pe străzile Buzești și Berzei (demolate 2011-2012) sunt pe lista asta”.

Cristi Radu nu s-ar sui într-o adevărată mașină a timpului. „Aș rămâne în prezent. E bine să privim lucrurile în perspectivă, să prețuim ce s-a realizat bun în trecut, dar să și învățăm din greșelile generațiilor anterioare. De exemplu, ceea ce s-a întâmplat în anii '80, cu demolările ceaușiste masive care au ras o cincime din orașul vechi, nu mai trebuia să se petreacă în veci. A repetat schema primarul general suspendat Oprescu, cu axa Buzești-Berzei. Foarte trist”.

Ar rămâne și pentru că vrea să îți spună că poți să iubești pe bune Bucureștiul, nu doar să adori să-l urăști. Pentru că, în ciuda a ce-ai putea crede, lui Cristi Radu chiar îi place orașul ăsta. Ce-i place la el? „Diversitatea. Din toate punctele de vedere. De exemplu, ești într-o zonă bogată - Cotroceni și foarte aproape, treci într-o zonă săracă, prin Rahova. Ești lângă un palat istoric, apoi ajungi în spatele unui bloc care deși e în centru, poate defini un peisaj dintr-un cartier mărginaș. Îmi mai place faptul că Bucureștiul păstrează elemente din straturile ultimelor secole, pe care cine e atent și vrea le poate descoperi”. Uite, l-am rugat pe Cristi să-ți facă o listă de pro tips de București, completată cu ce secrete mai știu de la el, de prin conferințe și de pe blog:

  • Aruncă un ochi la Casa Costa-Foru, copil de suflet al altui proiect mișto despre București, DincoloDeFațade;
  • Caută, în nomenclatorul stradal de pe Rezistența Urbană, numele vechi ale străzilor și piețelor pe unde te poartă drumurile zilnice prin oraș. De exemplu, mie-mi place mult să mă plimb pe străduțele de pe lângă Piața Cosmonauților, fostă Kuibisiev, am lucrat până de curând pe la Piața Adolf Hitler și schimb metroul la Piața Maghistratului, devenită a Halelor Centrale;
  • Acum că știi niște istorie, caută strada în trepte (hint: pe la Filaret);
  • Dacă tot te-ai pornit prin oraș, uită-te bine la Centrul Civic. Proiectul monstruos al lui Ceaușescu, de a-și aduce tot „staff-ul” în centru, e inspirat de arhitectura Coreei de Nord (și supranumit, din cauza asta, de scriitorul irlandez Philip Ó Ceallaigh, „micul Phenian”). Apoi uită de asta și ia-o pe străduțele întortocheate din spate, îți recomandă Cristi. O să găsești acolo urme din ce în ce mai rare, dar minunate, ale vechiului cartier evreiesc;
  • Dacă vrei să te oprești pe undeva, Cristi zice că au apărut două locuri noi, „foarte cool” pe strada George Vraca;
  • Ok, ai ajuns în centru. Ai observat că a apărut un palat la Universitate? În 2015, Palatul Suțu nu și-a actualizat doar expoziția permanentă, dar, datorită iluminatului arhitectonic, acum chiar poți să-l și vezi noaptea. Casa Cesianu-Filipescu, de pe Calea Victoriei, inclusă și ea în complexul muzeal al Municipiului București, se bucură de aceeași baie discretă de lumină.

Nu-i un tur complet al orașului, dar Cristi Radu lucrează și la asta. „Mă bucur că există mai multe opțiuni de tururi pietonale decât acum 5 ani, de exemplu. Nu mă bucur că cele mai multe sunt prost gândite. Ori se axează pe romantisme și nostalgii jenante (Micul Paris), ori permit accesul a 100(!) de persoane, de exemplu, ori prezintă lucruri irelevante. Pe scurt, nu prezintă Bucureștiul așa cum e. Da, aș crea un traseu și chiar lucrez la așa ceva. Nu vă zic reperele, urmăriți Rezistența Urbană și o să aflați!”

Array ( [0] => owl.carousel [1] => script-article )

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK