Regizoarea spaniolă Icíar Bollaín povestește că a trebuit să filmeze „o scenă de sex consimțit, dar nu foarte dorit” și că nu avea referințe pentru a o descrie, „pentru că filmele sunt povestite din perspectiva masculină”. Și „dorința, și sexul, și violența”.
În timp ce se plimbă printr-un cimitir din Toledo, în Spania rurală, o mamă o întreabă pe fiica ei:
- Vreți să vă căsătoriți cum a orânduit Dumnezeu sau așa, oricum?
Viitorul mire, care este scoțian, îi răspunde soacrei pentru a înțelege ce înseamnă „cum a orânduit Dumnezeu”.
- La biserică, precizează ea.
- Ah, atunci, așa oricum.
Scena este din filmul Te doy mis ojos („Îți dau ochii mei”), regizat de Icíar Bollain în 2003, care a fost distins cu premiile Goya pentru cea mai bună regie și cel mai bun scenariu original și care vorbește despre fuga unei femei care este victima violenței domestice. În film, regizoarea nu prezintă doar victima, ci și bărbatul care comite violența și încearcă să „descifreze cercul violenței”. Asta povestește Bollain într-un interviu pentru Scena9, în care discutăm despre modul în care Spania a schimbat cinematografia și dacă cinematografia a schimbat Spania. Și în care ne dă, fără să vrea, un titlu: „Nu mă identific cu nicio femeie din filmele lui Almodóvar, cu niciuna, din niciun film”.
Am vorbit cu Icíar Bollaín în contextul în care cinematografia spaniolă este din nou în atenția internațională, prin filmului Sirât, r. Oliver Laxe, care a fost nominalizat la două categorii ale Premiilor Oscar de anul acesta: cel mai bun film internațional și cel mai bun sunet. Câștigătorii se vor anunța pe 16 martie. Sirât spune povestea unui tată care pleacă împreună cu fiul său în căutarea fiicei dispărute în deșertul din Africa de Nord și invită spectatorii la o meditație asupra morții.
Actrița și regizoarea madrilenă în vârstă de 58 de ani Iciar Bollaín, a portretizat de-a lungul carierei sale puterea unor femei care depășesc obstacole sociale, considerate uneori tabu sau îngropate în sfera domestică, de la violență domestică, la abuzuri de putere sau dubla dificultate pe care o au femeile migrante. În 2006, a fondat, împreună cu alte cineaste, CIMA (Asociația Femeilor Cineaste și din Mediile Audiovizuale) și este membră a Consiliului de Administrație al acesteia.
Bollain dezvăluie că fraza din scena de la cimitir este a bunicii sale, „pentru că a avut un nepot care s-a căsătorit civil și, pentru ea, asta era «așa, oricum». Spune că există multe filme „care sunt într-o oarecare măsură martore ale vremii lor”, dar „doar unele generează dezbateri sau au impact”. „Cred că majoritatea filmelor merg în paralel cu societatea”, adaugă ea.
În filmul Te doy mis ojos (Îți dau ochii mei), cu Laia Marull și Luis Tosar în rolurile principale, o femeie fuge de acasă împreună cu fiul ei, atât de repede și de speriată, încât își dă seama pe stradă că a plecat în papuci de casă. Detaliile sunt cele care aduc în prim-plan o problemă care, atunci când filmul a fost lansat, acum mai bine de două decenii, începea să fie discutată deschis.
Bollain spune că filmul a apărut într-un moment în care discuția despre violența împotriva femeilor izbucnise în Spania, până atunci fiind considerată „o chestiune privată”. Cu șase ani înainte de apariția filmului, un femicid a dat naștere acestei discuții: Ana Orantes, o femeie spaniolă care a vorbit la televizor despre cum fostul soț a bătut-o ani de zile, a fost ucisă la scurt timp. La câteva zile după apariția ei la televizor, soțul ei a stropit-o cu benzină și a incendiat-o. Acest eveniment a fost un punct de cotitură în Spania. Iar filmul lui Bollain „a venit într-un moment în care aveam nevoie să înțelegem ce se întâmplă”, explică regizoarea. Apoi, a apărut Observatorul Violenței, „care există și astăzi”, precizează ea, și spune că filmul „a fost folosit de polițiști, judecători, procurori și mulți oameni care vor să înțeleagă procesul violenței și de ce femeile nu fac plângere sau ce se întâmplă atunci când fac plângere”.
Bollain a început să joace în filme încă din adolescență, la vârsta de 15 ani, ca actriță principală în filmul El Sur („Sudul”). „Am aterizat brusc”, precizează ea. Povestește că regizorul, Víctor Erife, făcea castinguri pe stradă, în căutarea unor tineri de la liceele de cartier și trebuia să găsească două fete care să semene între ele. „Atunci am dat o probă și m-au acceptat”, își amintește. Spune că a fost „un noroc”. „Și de acolo, a urmat un drum lent”.
Când a terminat studiile gimnaziale, Bollaín a început să fie contactată de regizori precum Víctor Erife, Manolo Gutiérrez Aragón, José Luis Borau, Felipe Vega, „adică regizori care realizau un tip de cinema intimist, cu personaje feminine neconvenționale”, precizează ea. A continuat să joace și a urmat câteva cursuri de cinema, „pentru a dobândi instrumentele necesare pentru a juca, deoarece eram foarte dezorientată”. Apoi, partenerul ei de atunci a înființat o casă de producție pentru a regiza scurtmetraje și și-a dat seama că era mai interesant „ce se întâmplă în spatele camerei”.
Din 1995, când a filmat Hola, ¿estás sola? (Bună, ești singură?), Icíar Bollaín a regizat 13 lungmetraje, în care femeile ocupă un rol principal. În 1999, cu Flores de otro mundo (Flori din altă lume), s-a apropiat de Spania pustie. Filmul a câștigat Marele Premiu al Săptămânii Criticilor (Grand Prix de la Semaine de la Critique), o secțiune paralelă a festivalului de la Cannes. Filmul începe cu o caravană de femei care ajunge într-un sat, întâmpinată de fanfară și autorități, sub privirile uimite ale bărbaților care le așteptau. Caravanele de femei au reprezentat o practică ce a fost introdusă în Spania anilor ‘80-‘90 și care consta în excursii organizate cu autobuzul pentru a duce femei în zone rurale cu mulți bărbați care nu-și găseau perechea. Prima a avut loc în 1985, în Huesca.
Bollaín spune că a citit articole despre satele spaniole care, în anii ‘70, au rămas aproape fără femei, deoarece acestea s-au mutat la oraș, iar populația nu și-a revenit din punct de vedere demografic, și a vrut să vorbească despre această situație. În același timp, spune că ideea unei caravane de femei „este foarte amuzantă, dar vorbește despre o realitate foarte dură”. Își amintește că, într-unul dintre satele pe care le-a vizitat, i s-a spus într-un bar: „Știi ce înseamnă să fii aici și să știi că pe ușa aceea nu va intra nicio femeie, nici azi, nici mâine, nici poimâine, nici luna viitoare, nici anul viitor, știi?”. Spune că i s-a părut șocant.
Așadar, filmul vorbește despre tragedia demografică și o împletește cu fenomenul imigrației. A inspirat-o un documentar despre o femeie columbiană care se afla într-un sat din Castilia, „unde vorbea cu accentul ei, cu cultura ei caraibiană”, și s-a întrebat: „Doamne, femeia asta! Ce a lăsat în urmă? Ce a găsit aici?”
„Ești foarte proastă, Nevenka, și nu știi ce e bine pentru tine”, îi spune primarul din Ponferrada frumoasei și tinerei consiliere financiare, în ultimul film al lui Bollain, Soy Nevenka (Sunt Nevenka), din 2024. Filmul povestește istoria reală a Nevenkai Fernández, care, în anii ‘90, a devenit prima femeie din Spania care a câștigat un proces pentru hărțuire sexuală împotriva unui politician. „Niciun politician nu a fost vreodată acuzat pentru un astfel de motiv”, „vei fi pusă la îndoială”, „va fi un proces foarte lung”, o avertizează înainte de a depune plângerea.
Bollain recunoaște că, în timp ce realiza acest film, și-a dat seama că „avem puține referințe pentru a descrie dorința feminină; avem puține referințe pentru a descrie violența asupra femeilor, altfel decât într-un mod gratuit sau atractiv sau transformând-o într-un spectacol”. Și pune că, atunci când a trebuit să filmeze „o scenă de sex consimțit, dar nu foarte dorit, care este scena în care se culcă cu Ismael [primarul]”, nu a avut referințe pentru a o descrie, „pentru că cinemaul a fost întotdeauna descris din perspectiva masculină”. Și „dorința, și sexul, și violența”, continuă ea. „Și uneori se face un efort de înfrumusețare a violenței împotriva femeilor”, spune regizoarea. „Și îți dai seama că nu există referințe, pentru că noi, femeile, nu am povestit asta, pentru că am făcut foarte puține filme”.
- Ce le-ai spune femeilor care se află într-o situație similară cu cea pe care ai trăit-o tu, o întreabă jurnaliștii pe Nevenka, la ieșirea din tribunal, în film.
- Să nu tacă, să povestească.
Datele confirmă afirmația lui Bollain: în decursul unui deceniu, procentul femeilor din sectorul cinematografic din Spania a crescut de la 26 % în 2015 la 38 % în 2024, potrivit Asociației Femeilor Cineaste și din Mediile Audiovizuale (CIMA), dar cifra scade pe măsură ce se urcă pe scara ierarhică, cu mai puțin de 30 % în funcții de regizoare, producătoare și scenariste.
De exemplu, spune ea, „nu mă identific cu nicio femeie din filmele lui Almodóvar, cu niciuna, din niciun film”, afirmă Bollain laconic. „Unele mi se par amuzante, dar nu mă identific cu ele”, precizează ea. „Atunci, îmi place cinemaul lui? Ei bine, mi se pare că acest domn a realizat ceva incredibil, și anume că a transformat cinemaul său în ceva absolut universal; a spart barierele și a reușit să fie peste tot și să devină un punct de referință; asta este uimitor, merită aplauze”, afirmă ea. „Acum, mă identific ca femeie cu multe dintre lucrurile pe care le povestește în filmele sale? Nu”, răspunde ea. În plus, lui Bollain nu-i place „modul în care tratează violența, de exemplu”. „Cred că o banalizează, cred că uneori există o violență foarte estetică care mă deranjează”. Ea spune că privește din ce în ce mai mult „prin ochelari mov” (referindu-se la feminism).
La câteva zile după acest interviu, trei femei spaniole fac istorie în lumea cinematografiei, fiind pentru prima dată când o echipă formată exclusiv din femei este nominalizată la premiul Oscar pentru cel mai bun sunet. Este vorba despre Laia Casanovas, Amanda Villavieja și Yasmina Praderas, care se ocupă de sunetul filmului Sirāt. Filmul este regizat, totuși, de un bărbat, Oliver Laxe.
„Ai schimba ceva la filmele pe care le-ai realizat?”, o întreb. Spune că, dintre cele pe care le-a realizat, „nu aș mai face niciunul încă o dată, îmi doresc să fac altele”. În plus, „cred că fiecare film este martorul momentului său”. Și dă ca exemplu unul dintre cele mai amuzante filme ale sale, Mataharis („Detectivele”), din 2007, care povestește peripețiile unei agenții mediocre de detectivi particulari din Madrid și, în treacăt, abordează concilierea vieții profesionale cu cea personală. „Se vede că este un film dintr-o altă epocă, cu detectivi foarte rudimentari”.
De asemenea, regizoarea observă că, înainte, filmele aveau „un ritm mult mai lent”. „Limbajul vizual s-a accelerat”, spune ea. Uneori simte nostalgie când se uită la Flores de otro mundo („Flori din altă lume”) „cu cadre atât de liniștite, iar acum, la montaj, nu-mi permit asta, merg pim pam pim pam, pentru că spectatorul se plictisește”. Dar acest lucru, spune ea, nu l-ar schimba. Poate că, dacă ar vorbi din nou despre violență, ar aborda un cuplu foarte tânăr, „pentru că și acolo vedem violența revenind sau continuând și mi-ar plăcea să le spun: ce se întâmplă cu voi? După atâția ani, de ce repetați același model?”.
Foto de David Herranz
