Când o intervievez online pe Tzeli Hadjidimitriou este final de iunie, eu sunt la București, ea la Timișoara (pentru un masterclass, la invitația cineclubului feminist F-Sides) și în ambele locuri este deja îngrozitor de cald. Genul de căldură care poate naște doar dorințe escapiste: către acele locuri unde poți să scapi din calea căldurii (făcând baie, mai ales), dar și unde unde mersul „obișnuit” al lucrurilor se suspendă. Acolo timpul curge altfel, iar marginea și distanța invită îmbrățișare și contracte sociale care diverg față de cele ale orașului. Un astfel de loc este Eresos, una dintre plajele cele mai populare de pe insula Lesbos din Grecia. În ultima jumătate de secol, Eresos a devenit un adevărat refugiu pentru comunitatea safică internațională pe timp de vară, atrasă de meleagurile natale ale legendarei poete antice Sappho, ale cărei biografie și operă au avut un rol determinant pentru cultura lesbiană de-a lungul istoriei. Într-atât de decisiv încât numele poetei dă însăși etimologia termenului care desemnează această cultură.
Hadjidimitriou, născută în 1962 în Mytilene, capitala insulei Lesbos, a fost martoră la anii emergenți ai culturii safice de acolo. Primul ei contact cu comunitatea lesbiană care vizitează Eresos s-a petrecut la finele adolescenței ei, pe când lucra ca traducătoare pentru turistele internaționale care nu știau limba localnicilor. Nu de puține ori, aceștia se dovedeau ostili atunci când își dădeau seama de „hramul” pe care-l purtau tinerele lor vizitatoare. Contactul ei cu comunitatea lesbiană – care, în izolarea insulei, era liberă să-și exploreze în sfârșit sexualitatea, rolul și identitatea de gen și relația cu propriul corp prin intermediul nudismului, construind simultan o comunitate internațională și solidară – îi schimbă traiectoria vieții, ajutând-o să își facă coming out-ul și inspirându-i mare parte din creația artistică.
Despre aceste povești este vorba în documentarul Lesvia, lansat în 2024, care e lungmetrajul ei de debut, realizat după o carieră dedicată în cea mai mare parte a ei artei fotografice. Este un film care nu se rezumă doar la istoria absolut fascinantă, pe alocuri îmbătătoare, a comunității lesbiene din Eresos, ci care, la fel ca regizoarea sa, există concomitent și în lumea „localnicilor”, a ruralului mic din Mediterana. Parcurgând un ciclu festivalier impresionant, filmul a fost proiectat în urmă cu câteva săptămâni de F-Sides la Timișoara, în cadrul proiectului Cinema Comunitar, urmând ca la toamnă să fie proiectat și la București. E un film realizat în principal din materiale de arhivă inedite, incredibil de prețioase, adunate de la nenumărare femei gay care au venit de-a lungul deceniilor în Lesbos, care ilustrează nașterea și viața acestei comunități în epoca pre-digitală. Hadjidimitriou le completează cu o serie de interviuri contemporane, tip talking heads, atât cu membre ale comunității safice, cât și cu localnice.
Cu ocazia proiecției am stat de vorbă cu cineasta greacă, căci filmul – și ea, la rândul ei, cu modul ei aparte de a-și împleti amintirile și emoțiile în discuție – se pretează unei bogății de discuții, despre producția sa inedită și nu numai: de la importanța arhivării istoriei queer și rolul acesteia în auto-descoperirea femeilor gay, despre coexistența unor comunități (aparent) contrastante, despre poezia lui Sappho, cât și despre lupta pentru emancipare a persoanelor queer și provocările sale contemporane.
Scena9: Ce mi s-a părut emoționant și incredibil la film este că există între două comunități, la fel ca și tine: între cea lesbiană și cea a localnicilor din Eresos, care este mai tradițională, rurală și care la un moment dat intră în conflict cu spiritul rebel, revoluționar al celei queer, lesbiene. Cum vezi această poziție intermediară pe care o explorează filmul?
Tzeli Hadjidimitriou: M-am născut pe insula Lesbos și oamenii din Eresos mă cunosc. Mă cunoșteau în principal ca fotografă, pentru că am publicat destul de multe cărți cu poze despre insula Lesbos. Și puteam să-i înțeleg, puteam să îi simt chiar și când nu vorbeau. Puteam să înțeleg cum se simțeau din mimica lor, din puținele cuvinte pe care le foloseau, din tot. Nu am mers în Eresos ca o străină, ca o persoană care nu știe nimic sau pe nimeni, care nu știe cum este viața pe insulă – pentru că fiecare loc are alt mod de a fi. Așa că aveam această conexiune cu localnicii, și în interiorul meu, eram întotdeauna împărțită în două.
Cealaltă jumătate era partea lesbiană, care găsește un spațiu unde poate fi în sfârșit acceptată. Și, găsind această comunitate lesbiană internațională, nu am mai simțit niciun soi de rușine. Așa că au existat aceste două părți pe care am încercat să le prezint aproape în mod egal în film. Acest film ar fi putut fi unul foarte agresiv dacă m-aș fi concentrat doar pe dificultăți și pe oamenii care nu ne plăceau, pe lupte.
Poți să ne spui mai multe despre aceste conflicte? Filmul discută într-o manieră foarte iscusită faptul că problemele nu se limitau la homofobie, ci și la efectele turismului în sine.
Au fost multe lupte în Eresos în primii ani, din diferite motive. Nu era pentru că lesbienele erau turistele. Cei de pe insulă voiau să vină turiști, dar nu voiau oameni care să le influențeze valorile tradiționale. Așa că problema era că poate s-ar fi comportat la fel cu ele dacă turiștii ar fi fost alți oameni, nu neapărat lesbiene.
Lucrul interesant este că în același timp, mulți dintre ceilalți turiștii care veneau în Lesbos erau oameni alternativi, cum îi numim acum, sau hipioți pe vremea aceea. Veneau și ei în număr destul de mare, unii dintre ei dependenți de droguri — ajunseseră în Eresos cam în același timp cu lesbienele. Și aveau și ei dificultăți, chiar dacă majoritatea erau greci sau vorbeau greacă. (Granița lingvistică era și ea un motiv foarte important pentru care comunitatea lesbiană nu putea să aibă o comunicare bună.) Așa că chiar și pe aceștia localnicii îi vedeau ca străini pentru că erau diferiți, și vorbim despre vremurile de acum 40 de ani.
Vorbim de găsirea unor modalități de coexistență într-un un loc atât de tradițional ca Eresos... L-aș numi nu doar tradițional, ci foarte tradițional, și nu doar tradițional, ci și conservator. Unde locuiau oameni care nu voiau să vadă nicio schimbare în viețile lor, oameni care nu puteau vedea nicio altă cale decât cea pe care o știau ei ca fiind corectă.
Există o scenă grozavă în film, în care se discută un incident în care un grup de lesbiene bate măr un grup de bărbați care încercau să le facă avansuri.
Dar, știi, unul dintre motivele pentru care am avut probleme mari cu băieții mai tineri era faptul că ei nu puteau să facă sex cu noi. Pentru că în sat, fie te căsătoreai, fie nu făceai sex. Era ceva care se întâmpla destul de des. Și trebuie să îți spun, nu era deloc distractiv pe vremea aceea, pentru că de multe ori ajungeam la tribunal, și unele femei nu s-au mai întors niciodată în Lesbos din cauza asta, pentru că nu se întâmpla mereu ca ele să fie cele care câștigau aceste cazuri.
Și mai erau și băieții care ne băteau, pentru că îi ignoram. Pentru că nu voiam să facem sex cu ei, că nu voiam să ne jucăm cu ei. Erau foarte deschiși, la început, gândindu-se că „Vin turistele, o să le-o tragem!” Și apoi și-au dat seama că nu puteau. Așa că au început să vină peste tot pe unde eram noi și să încerce fie să ne vadă goale, fie să ne vadă făcând dragoste, fie să creeze probleme în barurile în care mergeram.
Spun aceste lucruri pentru că sunt multe lucruri de ținut cont— nu doar ceea ce vezi în film, ci toată cunoașterea pe care o am despre istoria locului, istoria lesbienelor și istoria localnicilor. A fost alegerea mea să o prezint mai pașnic, pentru că acum lucrurile s-au schimbat. Nu era niciun motiv să repet toate lucrurile rele care s-au întâmplat. Și mai este ceva foarte important. Acum, lucrurile se schimbă, și s-au schimbat deja în Eresos, dar nu putem să ne așteptăm ca toată lumea să ne accepte. Cred că aveam această iluzie. Voiam să fiu acceptată. Dar nu poți fi acceptată de toată lumea. Lucrul acesta nu există. Cu unii localnici, lesbienele au avut relații bune de la început, cu alții, a durat. La început, erau tensionate, dar acum au relații bune. Așa că totul este relativ.
Și cum ați reușit să le schimbați?
Am reușit pentru că asta am vrut și noi, și localnicii. Și pentru că iubim locul, vrem să fim acolo. Așa că a trebuit să găsim o înțelegere. Cu cât mergi mai mult într-un loc, cu atât mai puțin ești un turist, ci cineva care trăiește acolo. Și când îi vezi și în momente diferite ale anului, nu doar vara, atunci cu atât mai mult poți să ai o relație reală.
Ceea ce s-a întâmplat este că ne-am apărat spațiul. Ne-am apărat dorința de libertate, de a avea un loc unde să putem fi împreună. Și așa s-au apropiat și ei [comunitatea locală] de noi. Au văzut că a fi lesbiană nu înseamnă că ești dușmanul. Uneori, noi, cele din comunitatea lesbiană suntem mai aproape de unii dintre cei din Eresos decât sunt ei de alți localnici. Ne-a luat mulți, mulți ani. Și acest proces încă are nevoie de multă înțelegere. Trebuie să fii deschis, să fii disponibil, să vezi punctul de vedere al celuilalt. Și repet: nu poți fi acceptată de toată lumea. nu toată lumea poate să se schimbe.
De asemenea, sunt multe lesbiene și oameni queer care sunt oribili. (Râde.) Nu sunt oameni drăguți, nu sunt oameni cu care aș vrea să-mi petrec timpul. Pe de altă parte, sunt mulți localnici foarte drăguți. Nu poți spune că localnicii sunt întotdeauna cei răi și lesbienele sunt toate bune. Nu, avem multe lesbiene și mulți oameni queer care nu sunt drăguți. Așa că întotdeauna trebuie să ne conectăm cu la nivel personal, cu valorile noastre. Și așa putem crea comunități care chiar funcționează. Altfel, dacă crezi doar că „lesbienele au mereu dreptate, ceilalți mereu greșesc", nu vom găsi niciodată o cale de comunicare.
Înțeleg că filmul a avut un succes enorm când a fost proiectat în Lesbos. Cum au reacționat cele două comunități la film?
Primul lucru pe care mi l-ai spus este ceea ce îmi spun și ei în mesajele lor — iubesc filmul pentru că arată ambele părți. Și aceasta este cea mai mare realizare pentru mine ca regizor, și de asemenea personal, pentru că pot să fiu o persoană foarte impulsivă și agresivă. Mă enervez ușor pe toți pe care mi se pare că greșesc. Dar faptul că am reușit să le dau timp și spațiu să fie ei înșiși, de ambele părți, cred că este cea mai mare realizare din viața mea. Știi, acum două zile, filmul a avut prima sa difuzare la televiziunea publică, ceea ce este uimitor, pentru că înseamnă că filmul a putut fi văzut și de către oameni care nu l-au putut vedea până acum fiindcă nu voiau să se expună venind la cinema.
Un alt aspect emoționant al Lesvia, pentru mine, a fost să aud femei vorbind despre cum soseau la plaja nudistă din Eresos. M-a făcut nostalgică, pentru că și eu obișnuiam să merg la o plajă nudistă din România, iar acolo am învățat pentru prima dată să mă simt complet liberă și confortabilă cu corpul meu. Și așa că a fost minunat să văd femeile descriind cum au trecut prin acest proces, cum au putut să îl exploreze pe insulă, lucru care a însemnat și o schimbare de perspectivă asupra imaginii corpurilor lor. Ceea ce, sigur, se leagă direct de modul în care cinemaul și fotografia lucrează cu imaginile corpurilor feminine. Așa că mă întrebam cum ai abordat reprezentarea corpurilor feminine într-un astfel de spațiu revelator, în calitate de fotografă și regizoare lesbiană.
Nu am privirea masculină (male gaze). Iubesc corpurile femeilor, dar nu din acel punct de vedere care le critică, care vrea să le facă să arate „mai bine" — mi se par deja perfecte, indiferent cum sunt ele. Și femeile mi se par perfecte, indiferent de cum arată. Așa mă uit la ele prin obiectivul meu. Dar știi, plaja nudistă era punctul nostru forte. Și, din păcate, acum, femeile mai tinere care vin în Eresos nu sunt atât de interesate de nudism. Așa că plaja noastră este mai mult sau mai puțin pierdută, amestecată cu alți nudiști. Nu mai este doar pentru femei, dar pe vremea aceea, era revoluționară. Și sunt sigură că poate fi revoluționară din nou pentru fetele tinere care vor veni la plajă, pentru acolo pur și simplu te simți bine. Te simți bine cu corpul tău, indiferent de cum arată acesta.
Și apoi mai sunt și alte lucruri. De exemplu, aveam 18 ani când am mers prima dată la plaja nudistă. Câte vulve crezi că văzusem la viața mea? (Râde.) Și apoi mergi pe Eresos și vezi sute de vulve, sute de feluri de sâni. Așa că, dintr-o dată, nu mai ești doar tu. Nu mai este doar aspectul corpului tău, dacă ai burtă, dacă sânii tăi sunt mici sau mari, sau nu știu ce — ești înconjurată de toate aceste femei goale. Și aceasta este o experiență eliberatoare. Același lucru se întâmplă și cu femeile care vin la plaja nudistă cu noi, dar care sunt hetero. Îmi spun același lucru. Simt aceeași libertate. Sunt eliberate de critici, din clipa în care își scot hainele. Și apoi în momentul în care o fac, totul se schimbă. Nu îți mai este rușine de tine. Nu îți mai este rușine de corpul tău. Nu îți mai este rușine de ceea ce ești.
În zilele noastre, lucrurile s-au schimbat. Dar imaginează-ți cum era în anii '80, fără calculatoare, fără internet, fără telefoane mobile, nimic. În toate filmele, personajele lesbiene fie se sinucideau sau mureau, fie ajungeau la închisoare. Nu exista niciun film cu happy ending. Și nu era nicio reprezentare pozitivă a noastră. Ajungeai în Eresos unde erai cu sute de femei, și asta îți transforma instantaneu poziția. Ești într-un loc unde nu trebuia să fii falsă, unde puteai fi tu însăți. Și continuă să fie așa pentru generațiile mai tinere care vin. Este uimitor. Văd generația mai tânără care vine pe insulă, și sunt atât de entuziaste, organizează seri de poezie, fac focuri de tabără pe plajă. Și mă fac să îmi amintesc cum eram noi la vârsta lor.
Aș vrea să te întreb despre sursele / arhivele din care ai preluat materialele din film. Cum ai găsit aceste materiale? Sunt în mare parte de la colegii tăi din comunitatea queer, de la oameni pe care i-ai întâlnit de-a lungul timpului? În film mai apar, pe alocuri, și niște fotografii din arhiva ta personală.
În primul rând, trebuie spus că cea mare parte din materialul de arhivă din film nu îmi aparține mie. Mi-a fost încredințat de alte cineaste, sau de prieteni care nu erau regizoare, care aveau o cameră și au înregistrat acești ani. Materialul meu constă în principal din imaginile contemporane și din majoritatea imaginilor subacvatice.
Știi, este uimitor cum atât plaja din Eresos cât și filmul meu au luat naștere la firul ierbii, din vorbă în vorbă. Primele lesbiene care veneau aici o făceau pe vremea când încă nu exista internetul — ele aflau despre insulă de la alte feministe. Trebuia să aparții unui anumit grup de oameni pentru a afla despre Eresos și ca să ajungi să mergi acolo. Și același sistem, aceeași rețea a fost folosită pentru a crea filmul. A trebuit să iau legătura cu prietene de-ale și să le întreb, „Auziți, știți oare cine ar putea avea niște material?” Iar ele au întrebat mai departe și asta a dus la o rețea mare de tot.
Dar a fost foarte dificil să contactez unele dintre persoanele [care aveau materiale] pentru că, vezi tu, cu unele dintre ele pierdusem legătura, pe unele nu le mai văzusem de 20, 30 de ani. A trebuit să le contactez, cumva și să văd dacă aveau materiale și dacă erau dornice să mi le dea. Și toate au acceptat. Toată lumea a vrut să-mi dea materiale, indiferent de cât aveau. Problema era că materialele erau pe film sau pe casete, așa că a trebuit să găsim o cale să le putem scana și digitiza. Iar apoi a trebuit să identificăm pe toate persoanele care au realizat poze și filmări ca să avem acordul lor ca să le folosim, dar și din partea a cât mai multe femei cu putință dintre cele care apăreau în aceste materiale. A fost o cercetare care a durat foarte mult timp.
De exemplu, dădeam de o prietenă și ea-mi spunea, „O, da, am mult material, dar a rămas acasă la fratele fostei mele iubite.” Îți zic. Era o mare rețea lesbiană, așa că trebuia să aștepți și să trimiți email-uri peste email-uri. „Ai reușit să treci pe la casa fratelui fostei tale iubite ca să cauți materialele? Mai există? Diapozitivele, pozele, casetele – sunt bine? Atunci le poți scana pentru mine, te rog?” Și am creat și o pagină pe Facebook, numită „Herstory of Eressos”, astfel încât femeile să mă poată contacta și să se poată contacta între ele și să se ajute. Mi-a luat trei ani să adun arhiva asta.
Crezi că femeile care au realizat aceste filmări își dădeau seama cât de importante vor fi aceste imagini în viitor?
Știi, pe vremea aceea, în anii '80, nu aveam noțiunea de arhivă [în accepțiunea sa contemporană]. În plus, trebuia să ai bani ca să îți permiți echipamentul. Noi doar ne trăiam viețile, doar ne distram. Nu ne gândeam neapărat să facem poze sau să filmăm [ce ni se întâmpla]. Mai târziu, în anii '90, era și mai ușor să documentezi, dar nu era ca și cum aveai la îndemână un telefon mobil, care-ți permite să faci poze, să filmezi și să îți documentezi viața cu atâta ușurință, era cu totul altfel. Trebuia să ai o camera să filmezi sau să fotografiezi, să duci filmul la developat. Dar poate că tocmai din cauza asta era și ceva care se simțea magic. Pe-atunci, pozele erau mult mai importante, pentru că acum ajungi să faci sute de poze în fiecare zi și nu te uiți niciodată peste ele. Dar pentru noi, era mare lucru.
Abia acum [în ziua de astăzi] vorbim despre arhive. Acum că suntem mai conștiente de viețile noastre, poate și pentru că viața noastră poate nu este (sau, cel puțin, nu așa cum era până acum) este atât de periclitată pe cât era atunci, nu mai este atât de grea. Viețile noastre nu erau ușoare, așa că nu ne venea să documentăm nimic. Voiam doar să trăim, să avem viețile noastre. Acum generația mai tânără vrea să învețe despre acea viață. În momentul acela, doar voiam să avem acea viață și nimic altceva.
Apropo de asta, presupun că trebuia și să fii atentă la locul unde te duceai să îți developezi rolele de film, mai ales considerând natura fotografiilor – mă gândesc că uneori era greu să găsești persoana potrivită să se ocupe de ele, în care să poți să ai încredere în cu asemenea materiale, fiindcă practic le dădeai acces la el. Asta, ori învățat să developezi de una singură.
Arhivarea presupune tot soiul de straturi emoționale, tot soiul de dificultăți. Casetele acestea aveau toate acele femei – frumoase, goale, care se sărută, se ating și așa mai departe – tocmai fiindcă cele care le înregistrau nu se gândeau că cineva se holba la fundurile lor. Erau într-un loc unde puteau să se tolănească, să se întindă, să facă orice voiau fără să se gândească că un bărbat se uită la ele. Or, tocmai acest material e cel pe care am fost nevoită să-l trimit spre digitalizare la un studio unde lucrau bărbați. A fost ceva groaznic pentru mine. S-a simțit ca o violare, o încălcare. Pentru mine, a fost violent să iau acest material care este atât de intim, aparținând unor prietene care mi l-au încredințat, și să-l dau unui prostănac de bărbățoi grec și groaznic. A fost de-a dreptul oribil.
Mai există un alt element important în film: relația sa cu limba și literatura. Aceasta din urmă fiind, desigur, cea cu Sappho, ale căror poezii le inserezi în intertitluri pe tot parcursul filmului. Într-un oarecare sens, figura ei este elementul structurant al întregului film: relația sa cu insula, pe de o parte, dar și locul ei în canonul lesbian. Iar acesta din urmă este factorul determinant care duce la nașterea culturii și comunității lesbiene din Eresos.
Trebuia să facă parte din film. Chiar dacă sunt din Lesbos, să știi că nu am învățat despre Sappho la școală; operele ei nu se predau la liceul grec. Am descoperit-o pe cont propriu, în singura traducere pe care am putut să o găsesc la vremea respectivă în [greaca modernă, n.r.]. A fost ca și când m-aș fi scufundat într-o altă lume, să știi. În timp ce citeam fragmentele din poemele ei [opera lui Sappho a supraviețuit doar sub formă de fragmente, cu excepția unui singur poem, n.r.] m-am simțit pentru prima dată în siguranță ca lesbiană. Chiar și fără să înțeleg cu totul ceea ce citeam, simțeam o conexiune foarte profundă. Când îi citeam opera, îmi veneau atâtea imagini în gând. Îmi amintesc mereu de-o poezie anume de-ale ei: „Eros îmi zgudui mințile așa cum vântul sălbatic zguduie stejarii din munți.”. Știi ce zic? Îți evocă instantaneu emoții, imagini.
Într-un fel, asta am vrut să fac și eu, cu filmul meu. Am vrut să creez emoții diferite care să funcționeze pe planuri nivele. Nu sunt o profesională, acesta este primul meu film. Nu am făcut acest film la comandă sau fiindcă e un subiect la modă. L-am făcut pentru că el conține propria mea viață – așa că acest film a trebuit să aibă în el toate părține din mine. A trebuit s-o aibă pe Sappho așa cum a trebuit să mă aibă pe mine, un copil care a crescut într-un sătuc, ai cărei părinți erau profesori și care citea Dostoievski la zece ani, pentru că asta găsea în biblioteca tatălui ei. Un copil foarte singur, care nu putea comunica cu nimeni altcineva, nu pentru că era lesbiană, ci pentru că era queer, pentru că nu știa ce să spună altor oameni.
Așa că în acei primi ani, citeam multă poezie de-a lui Sappho. Ea era înalta noastră preoteasă, era singura noastră imagine. Și mă bucur foarte mult că acum, lesbienele tinere au început din nou să o citească. Și să scrie poezie. Sunt poete, citesc poezie. Pentru mine e ceva uimitor, pentru că vreme de mulți ani se pierduse acest spirit, au fost vreo două decenii în care Eressos a fost în mare parte un loc turistic, unde mergeai doar să te distrezi. Așa că mă bucură mult această revenire, că literatura, poezia și imaginile, se reunesc din nou – nu doar în filmul meu, ci în Eressos-ul astăzi. Și dacă am putut să ajut măcar și-un pic la acest lucru, atunci sunt foarte mândră.
Celălalt aspect important din film e cel lingvistic: punctul tău de acces în comunitate, ca să spun așa, a fost rolul tău de traducătoare – cineva care vorbea engleza, care putea crea o punte între cele două comunități.
Mulți ani, am fost intermediara, mediatoarea, traducătoarea, persoana care încerca să aducă aceste două lumi laolaltă. Când am mers în Eressos și am descoperit, în sfârșit, ce înseamnă paradisul pentru mine… Când am simțit pentru prima dată că nu sunt anormală, că nu sunt o perversă, că mai sunt și alte femei ca așa mine, atunci am început să-mi doresc să aduc aceste două părți laolaltă. Am vrut să le fac să (se) înțeleagă: obligația mea cea mare era să explic lesbienele localnicilor și localnicii lesbienelor. Mi-am spus că așa, dacă cele două parți se acceptă reciproc, atunci și eu voi fi acceptată în întregimea mea, atât ca localnică, cât și în calitate de lesbiană.
Și știi ceva? Acum că am terminat filmul și nu-mi mai doresc să mai fac pe cineva să înțeleagă, sunt liberă. Prin acest film, mi-am înfăptuit misiunea și am devenit liberă. Nu mai vreau, de fapt, nu mai am nevoie să fiu acceptată de către nimeni pentru am învățat că unora oameni le placi, altora nu.
O ultimă întrebare. Ai adus de mai multe ori în discuție comunitatea queer tânără din Eressos și asemănările și diferențele ei față de cele care obișnuiau să vină în anii optzeci și nouăzeci pe insulă. M-a impresionat felul în care filmul portretizează comunitatea „originală” ca fiind un soi de melting pot pentru femei queer din întreaga lume, care aveau diverse experiențe în țările lor de origine. Părea ca un soi de internațională lesbiană, unde toată lumea schimba informații despre lucruri precu, cadrul legal / socio-cultural sau criza HIV-SIDA, care pe atunci era la apogeu. Simți că atmosfera asta încă există pentru membrele mai tinere aie comunității? Și care sunt lecțiile pe care ar trebui să le păstrăm sau să le redescoperim din vremea aceea, din luptele și dialogurile sale — mai ales pe fondul creșterii mișcărilor fasciste în Europa, care instrumentează puternic homofobia?
M-am gândit mult la asta, în ultimul timp. Știi, generația mai tânără trebuie să înțeleagă că nimic nu e pe gratis. Întotdeauna trebuie să plătești un preț. Nimeni nu îți va da lucrurile de-a gata. Dacă vor libertate, dacă vor să fie cine-și doresc să fie, atunci trebuie să lupte pentru asta. Nimic nu-i gratis. Scoateți-vă asta din cap. Nimeni nu ne-a dat nouă lucrurile cadou. A trebuit să luptăm pentru ele. A trebuit să trecem prin multe și prin situații chiar mai dificile decât cele de azi, pentru că pe vremea aceea, nu se găsea nicio familie care să accepte o lesbiană sau o persoană queer, aboslut nicio familie. Și dacă erai gay sau dacă erai trans, era chiar și mai greu.
Fiecare generație crede că redescoperă roata. Trebuie să îți cunoști povestea. De aceea arhivele, filmele, totul este important. Trebuie să vezi că nu doar tu ești diferită. Nu doar tu îți dorești libertatea. Nu doar tu îți dorești să fii tu însăți. Nu doar ești singura care nu este acceptată. Cu toții suntem așa. Nu ești singură. Și nu ești prima care trece prin asta. Și chiar dacă ai anumite libertăți acum, trebuie să știi că ele se bazează pe luptele pe care alți oameni queer, alte lesbiene, alți gay, alți oameni trans le-au dat înainte de tine. Așa că acum este doar rândul tău. Nimic nu este un dat, nu este un cadou. Uită de asta. Nimeni nu o să-ți dea asta.
Așa că este o luptă continuă. Și aceasta este o mare lecție, pentru că lucrurile se schimbă. În ultimii ani, am luat lucrurile ca și când ar fi fost date. Dar acum... fasciștii vor fi întotdeauna prezenți. Oamenii care nu ne acceptă vor fi întotdeauna în preajma noastră. Va exista întotdeauna o persoană care va vrea să te rănească. Așa că trebuie să ne găsim demnitatea. Trebuie să ne acceptăm pe noi însene mai întâi de toate, înainte de toți ceilalți, și apoi să luptăm pentru ceea ce vrem să fim. Toți am trecut prin asta, și trebuie să o facem împreună, ca o comunitate.
Iar în ultima vreme văd cum comunitatea se ceartă doar între ea pe subiectul identităților. În loc să vedem ce ne aduce împreună, ne certăm între noi și este oribil. Anii despre care vorbesc în film nu erau perfecți. Sigur că aveam diferențele noastre. Sigur că exista și gelozie. Dar înțelegeam că exista o problemă mai mare de-atât: problema libertății noastre, de a putea fi lesbiene, dyke, butch, sau disforice. Eram toate împreună, pentru că dușmanul era unul singur. Nu ne-am întors una împotriva celeilalte, chiar dacă eram diferite, și evident că eram diferite. Doar întreabă-le pe lesbienele lipstick cum se simțeau! Dar, repet, a trebuit să fim împreună. Acum ne-am întors una împotriva celeilalte, și nu este bine. Nu ne ajută deloc.
