Ne dorim cu toții să umplem sălile de cinema de artă – alea comerciale sunt suficient de pline –, dar nici nu cred că putem trăi numai în imediat și în actualitatea premierelor. Cred că bucuria descoperirii funcționează la fel de palpitant și când ne uităm în trecut. De asta orice platformă unde există secțiuni de filme, curatoriate cu sens ca să îți ajute selecția, mă entuziasmează și mă face să vreau să sap în căutare de comori ascunse la care altfel nu aș (mai) ajunge.
Asta se întâmplă la secțiunea Cinema de pe ARTE.tv, lansată și în limba română anul trecut, unde e disponibilă colecția Cinematografia spaniolă, o selecție de filme iberice – majoritatea realizate între 1980 și începutul anilor 2000 – care explorează transformările sociale și culturale ale Spaniei contemporane printr-o diversitate de genuri și autori (printre care staruri ca Pedro Almodóvar sau Icíar Bollaín).
Veverița roșie (La ardilla roja, r. Julio Médem, 1993)
Julio Médem a făcut ceva valuri în pragul anilor 2000 cu Amanții Cercului Polar (1998, pe care-mi amintesc că l-am văzut în profundă sincronicitate cu seria de scrisori către fiul inexistent din Reykjavík a lui Radu Cosașu din Dilema acelor ani) și mai ales Lucia și sexul (2001), remarcându-se printr-un realism magic cu accente romantice și erotice, fără nicio teamă să amestece registre poetice, onirice, absurde și comice. Poate că filmele lui au avut „ghinionul” să fie umbrite de succesul internațional imens al altui lungmetraj care explora întâmplări ieșite din comun, coincidențe și dragoste, Amélie, al lui Jean-Pierre Jeunet. Dar poveștile lui Médem au mai multă forță, mai mult curaj și mai multă naturalețe – uneori brutală – decât jucăria prea-șlefuită-să-placă-la-toată-lumea care e Amélie.
În orice caz, asta confirmă și Veverița roșie (La ardilla roja), al doilea lungmetraj din 1993 al lui Médem, cu care a câștigat la Cannes premiul pentru cel mai bun film străin al unui regizor emergent. Rar mai vedem azi filme așa libere și creative, unde spectatorul e invitat pur și simplu să țină pasul cu imaginația regizorului.
Povestea sună simplu: Jota, un muzician semi-ratat și proaspăt părăsit de iubită, e martorul unui accident de motocicletă. Tânăra victimă e nevătămată, dar își pierde memoria. Jota o duce la spital și, aparent fără niciun motiv, în afară de singurătate, pretinde că e iubita lui și creează o întreagă fantezie a unei vieți comune care n-a existat, pe care o inventează cu fiecare amintire falsă povestită. Retrași într-un camping la mare, cei doi se descoperă unul pe altul, se visează, împărtășesc fantezii identitare și sexuale, amestec de videoclipuri muzicale și o veveriță roșie care tot apare și dispare. Pare un groaznic abuz emoțional și sexual din partea lui Jota, dar filmul nu e așa întunecat, de fapt, fiindcă Elisa are secretele și jocurile ei cu propriile amintiri și cu viața pe care nu și-o mai dorea alături de iubitul adevărat. E interesant să vezi liniile roșii din restul filmelor lui Médem (concidențele, accidentele, umorul, oniricul), aici în stare mai brută decât rafinarea lor în filmele ulterioare.
7 fecioare (7 Vergines, r. Alberto Rodriguez, 2005)
O legendă andaluziană spune că dacă stai singur în fața unei oglinzi și aprinzi șapte lumânări, după 60 de secunde o să-ți vezi viitorul. Cel puțin așa crede Richi, un golănel dintr-un cartier sărac din Sevilia. Dar 7 fecioare (7 Vergines), regizat de Alberto Rodriguez și lansat în 2005, nu e despre el, ci despre Tano, care primește o permisie de 48 de ore de la școala de corecție ca să se întoarcă acasă pentru nunta fratelui său. Nu aflăm exact de ce era Tano acolo, dar urmărindu-i pe cei doi pe străzile cartierului putem bănui: nu se dau în lături de la nimic, furat de portofele, droguri, bătăi între ei sau cu alte găști. Pentru Tano devine repede și dureros de evident că lucrurile s-au schimbat totuși în lunile cât a fost închis: bunica lui e bolnavă, fratele e deprimat și nefericit, mulți prieteni au dispărut, iubita nu mai vede un viitor cu el. Doar drogurile, micile găinării și băiețeala rămân în parametri, dar ce va veni după? Filmul se înscrie într-o lungă linie de povești despre maturizare și, deși nu reinventează sau explodează tropii, are o finețe aparte, neferindu-se să arate multele umbre ale celor doi băieți (mai ales într-un moment de sex neconsensual cu o minoră), dar și luminile, făcându-i astfel să rămână personaje de care ne pasă.
Cei doi actori, Jesús Carroza și Juan José Ballesta, sunt absolut electrici pe ecran și puterea filmului vine de la ei și nuanțele pe care le înscriu printre replici și golănii (amândoi de altfel premiați la debut). Regia e dinamică, imprevizibilă ca viețile lor pe stradă, cu o cameră care îi urmărește cu evidentă afecțiune și înțelegere. Veselia celor doi maschează contextul precar în care cresc, dar spre final ni se reamintește într-o secvență corelată și cu legenda despre văzutul viitorului care bântuie filmul și îi dă titlul: cei doi își petrec ultimele ore împreună în șantierul unui viitor bloc de locuințe de la marginea cartierului, început de gentrificare la început de anii 2000, pe podeaua unui viitor apartament în care își imaginează că vor locui peste ani, deși știu că nu și-l vor permite niciodată. Ce le rezervă, de fapt, viitorul e tensiunea care apasă subtil în astea 48 de ore, iar ce rămâne e întrebarea: cât din viitor e în mâinile lor și cât de îngust le e, de fapt, orizontul, din cauza precarității sociale?
Intact (Intacto, r. Juan Carlos Fresnadillo, 2001)
Cel mai ciudat – în cel mai literal și bun sens al cuvântului – și surprinzător film din colecție este Intact, regizat de Juan Carlos Fresnadillo în 2001 (dacă vă e cunoscut numele lui e pentru că a scris și a regizat sequel-ul 28 Weeks Later și pentru că trebuia să lucreze la remake-ul The Crow). Intact e un amestec de noir, soft-fantasy, policier și heist movie, combinat cu niște situații demne de Final Destination, cu o premisă originală: norocul e un bun interschimbabil și instrumentat de cine reușește să „pună mâna” pe el. O marfă, un comodat, un lucru de preț care poate fi furat. Există un underground și o „mafie” a norocului, există jocuri colective prin care cel mai norocos câștigă, există dealeri, și nici poliția nu întârzie să le dea de urmă.
Totul începe în subsolul unui cazino de Tenerife, cu patronul, Sam, jucat de legendarul Max von Sydow, cel care influențează jocurile de noroc și face milioane, forțând norocul pe care îl are din plin, sigur că nici moartea nu l-ar putea atinge. E un tribut frumos și complet neașteptat la rolul lui Sydow din A șaptea pecete, unde Antonius Block sfidează Moartea printr-un joc de șah. Într-un cadru foarte lynchian, coridoare roșii, discuții semi-absurde și amenințătoare, acolitul lui, Francesco, e dat afară și norocul îi e luat înapoi. Peste ani, Francesco e în căutare de alți norocoși pentru rețeaua lui, dar și de răzbunare. Povestea se dezvoltă ca un puzzle provocator, arată ca un vis febril al cuiva care a consumat Lynch înainte de culcare, are niște subtonuri erotice-dark (pentru că norocul „se ia” și prin atingere) și nu are nimic din spectacularul de Hollywood cu care s-ar fi încărcat acest scenariu în mâna altcuiva.
Bonus*: În căutarea ei (Yo la busco, r. Sara Gutiérrez Galve, 2018)
Debutul regizoarei Sara Gutiérrez Galve din 2018 se întâlnește cu imaginarul lui Médem în folosirea micilor mari coincidențe aproape poetice care mișcă sau schimbă viețile protagoniștilor. Max duce o viață boemă lipsită de griji reale și locuiește cu prietena lui cea mai bună, Emma. Când află, însă, că ea se mută a doua zi cu iubitul ei, un vârtej de sentimente neasumate și nevorbite îi dă liniștea peste cap și, în loc să petreacă ultimele ore cu ea, acasă, o ia pe străzile Barcelonei în căutarea unei artiste al cărei caiet de schițe îl găsise întâmplător. Dintr-un club, într-o șaormerie, apoi într-un bar care nu se mai lasă găsit, Max întâlnește tot felul de oameni care dau un portret colectiv al orașului călcat în picioare de turiști (un taximetrist care învață chineza ca să se înțeleagă cu iubitul lui cunoscut printr-o aplicație de dating, șaormarii care ascultă muzică de jale, barmanița care în timpul liber desenează ș.a.).
Vedem o Barcelona a cartierelor mici pe unde turiștii nu ajung, fără niciun pic din glam-ul comercial sau cultural care atrage atâția oameni. Dar mai ales vedem prin Max și Emma tulburarea care apare când prietenia, intimitatea, atracția, obișnuința, frustrarea se amestecă atât de mult că nu mai știu niciunul ce simt și ce-și doresc. Regizoarea (fun fact: asistenta lui Jacques Audiard în timpul filmărilor la Emilia Pérez de acum doi ani) rămâne foarte aproape de personaje și arată momente de maximă intimitate și familiaritate, în rutine de cuplu-necuplu, cu o cameră care parcă le mângâie pielea.
Max, pe care se concentrează orele din poveste, e un personaj în aparență superficial și victimă a spleen-ului, plus deziluzia și sentimentul de abandon cauzate de Emma, dar călătoria lui în noapte, printre străini, în căutarea unei legături imposibile bazată doar pe coincidențe, e un studiu de caz reușit despre singurătate. Și e un portret convingător al unei generații care căuta ceva dinainte ca rețelele să ofere insidioasele butaforii de conexiune umană, plus o imagine retro de masculinitate cu toate fragilitățile la vedere (egoism, frici, solitudini) care se descarcă în cele mai mici gesturi de frondă: cum ar fi să arunce de la etaj chiloții lăsați la uscat de fata care l-a părăsit.
*Filmul a fost adăugat recent seriei inițiale de 8 pelicule.
Filmele din colecția Cinematografia spaniolă sunt disponibile gratuit și fără înregistrare obligatorie pe arte.tv/ro, pe canalul YouTube dedicat ARTE.tv @artetvdocumentare și pe TikTok la @artetv_ro. Platforma este accesibilă prin intermediul browserelor web, dispozitivelor mobile și aplicației ARTE.tv.
