V.I.P. / Scriitor

„Literatura îl ia întotdeauna în considerare pe Celălalt” – José Luís Peixoto despre moarte, repetiții și cărți ca ființe vii

de Eli Bădică

Publicat pe 6 decembrie 2021

José Luís Peixoto este văzut ca unul dintre cei mai importanți scriitori portughezi. Și pe bună dreptate: cred că este unul dintre acei autori onești până-n măduva peniței, se simte în tot ceea ce scrie. Cu fiecare carte de-ale sale, mi se pare că încearcă să se reinventeze ca scriitor, fie din punct de vedere stilistic, fie narativ. În același timp, își păstrează marca recognoscibilă: un parfum poetic, o frazare aparte – atent la fiecare cuvânt și la fiecare spațiu gol –, o perspectivă asupra lumii, intertextualitate, livresc, o preocupare pentru temele vitale ale literaturii – moartea și dragostea, cu declinările lor infinite –, o încercare constantă de a comunica literar cu cititorul său.

Prima sa vizită în România a fost în 2009, la cea de-a doua ediție a Festivalului Internațional de Literatură de la București (FILB, care a avut nouă ediții, până în 2016), primul eveniment de acest tip la care am fost, studentă în anul al II-lea la Literele bucureștene. Mi-aduc aminte perfect seara aceea, cât de frig se făcuse, cum mi s-au aburit ochelarii când am intrat în Clubul Țăranului Român, cum, împreună cu ai mei colegi, abia ne-am găsit o masă la care să stăm – am împărțit-o cu membrii redacției Noua Literatură, dacă nu mă înșală memoria –, ce discuții aprinse au stârnit între noi conversațiile de pe scenă – în principal, pentru că nu aveam mare habar de literatura momentului (de altfel, s-a întâmplat rarissim ca la cursurile noastre să se facă referiri la literatura contemporană). Și cât de mult am fumat în seara aceea, împărțindu-ne țigările, cum se făcea pe-atunci. Abia mai târziu am conștientizat că acela fusese și primul meu contact cu un scriitor străin în viață – și, mai ales, cu un scriitor străin tânăr (Peixoto avea pe atunci 35 de ani).

A revenit după aceea, tot la București, o perioadă scurtă de timp, pentru a scrie la o nouă carte. După care a fost invitat la Festivalul Internațional de Literatură de la Timișoara (FILTM, ediția a VIII-a, 2019). În cele din urmă, a ajuns ca oaspete și la Iași, anul acesta, la cea de-a IX-a ediție a Festivalului Internațional de Literatură și Traducere (FILIT), unde a participat la două evenimente: cea de-a doua Seară FILIT și o întâlnire cu liceenii de la Alecart. Pe scena Teatrului Național de la Iași a vorbit foarte mult despre moarte și despre legătura dintre viață, moarte și literatură, dar și despre scriitorii portughezi, în general, care sunt instrumentele pe care le folosește pentru a scrie, care e importanța premiilor în cariera unui scriitor, despre emoție și rațiune, muzică ș.a.m.d. (puteți urmări înregistrarea Serii FILIT aici). Post-FILIT, se îndrepta din nou spre Timișoara, fiind unul dintre invitații celei de-a doua ediții a Rezidenței Literare La Două Bufnițe de anul acesta, care avea să se desfășoare între 18 octombrie și 30 noiembrie.

La 23 de ani, Peixoto a renunțat la cariera sa didactică și a decis să se dedice scrisului. Trei ani mai târziu, publica primul său roman, Nici o privire – trad. de Clarisa Lima, Polirom, 2009 –, pentru care a primit Premiul José Saramago, unul dintre cele mai prestigioase premii literare portugheze. Grație acestuia, a „primit” eticheta de „copilul minune al literaturii portugheze”, a început să fie tradus în toată lumea (în prezent, cărțile sale sunt traduse în peste douăzeci de limbi), s-a creat un premiu literar care îi purta numele ș.a.  

De la proză la poezie, de la dramaturgie la eseistică, autorul a publicat peste douăzeci de volume, mare parte dintre ele fiind foarte bine primite atât de critică, cât și de cititori. În limba română, pe lângă Nici o privire, au mai apărut și Cimitirul de piane (trad. de Clarisa Lima, Polirom, 2010), Autobiografia (trad. de Simina Popa, Pandora M, 2020), Cronici (bilingv, trad. de Georgiana Bărbulescu și Angela Radu, Electra, 2020) și Poeme reunite (trad. de Georgiana Bărbulescu, Electra, 2021).

La FILIT (cel mai important festival literar din Europa de Est, unde au ajuns până acum scriitori foarte faini, inclusiv de talie internațională - amintesc doar câteva nume: Richard Ford, Herta Müller, Gao Xingjian, Guillermo Arriaga, Olga Tokarczuk, Jeff Lindsay, Jonathan Franzen, Jón Kalman Stefánsson ș.a.m.d.) am considerat că venise momentul să avem un dialog, să-i adresez câteva întrebări celui pe care îl citisem și ascultasem pasiv în toată vremea aceasta. Ceea ce am și făcut. Ne-am văzut în spațiul dedicat presei, la mezaninul hotelului unde fuseserăm cazați. Eu mai aveam puțin și-mi injectam cafea direct în vene, după aproape 48 de ore de nesomn, el rezista eroic, cu o energie surprinzătoare – „eram” al cincilea interviu, aveam să aflu mai târziu –, vocea ușor răgușită și zâmbetul în ochi. I-am propus o pauză, căci avusese toate întrevederile una după alta, dar a refuzat. Conversația noastră trebuia să dureze, conform programului, jumătate de oră. A fost de patru ori mai lungă. Și mult mai relaxată și prietenoasă decât aș fi putut anticipa. La finalul întâlnirii noastre, i-am mărturisit cum, într-un fel sau altul, mă pregătisem pentru întâlnirea aceea doisprezece ani.  


Mi-am dorit întotdeauna să întreb un scriitor asta: dacă ai ști că mâine ar fi ultima ta zi, ce ai alege să citești?

Sincer, nu cred că aș citi nicio carte. Nu mă înțelege greșit, iubesc să citesc, nu cred că e o pierdere de timp, iubesc literatura, iubesc cărțile, dar, dacă aș ști cu certitudine că aș muri mâine, atunci nu cred că aș citi. Nu știu să-ți spun nici ce aș face, probabil că ar depinde foarte mult de momentul respectiv. Mă gândesc că poate aș reacționa așa cum am făcut-o cu toții după perioada aceasta de izolare, când ne-am bucurat mai mult de tot ceea ce în jurul nostru. Poate că aș ieși afară, aș respira, mi-aș umple plămânii cu aer proaspăt, m-aș bucura că am un corp, că sunt viu, dar nu cred că aș citi. 

Cărțile și cititul sunt o parte esențială din ceea ce sunt, dar, într-un asemenea caz, cred că aș prioritiza viața în fața literaturii, a fi împreună cu ceilalți. Cărțile fac parte din această existență, din a gândi lucrurile, dar, într-un moment ca cel descris de tine, cred că nu ar putea înlocui a mirosi lumea, a vedea lumea, a simți lumea pe deplin. Scuze dacă sunt puțin cam ezoteric.

José Luís Peixoto la FILIT 2021.

Cum te raportezi la etichete, cum îți gestionezi egoul, cum faci față proiecțiilor altora asupra ta? 

E un aspect foarte important de gestionat, ar trebui să ne învețe cineva să o facem. 

Oamenii se identifică foarte mult cu ceea ce scriu, așa că e foarte ușor să te pierzi pe tine în ecuația asta - unii pot confunda propria lor valoare cu aceea a cărților lor. Ceea ce nu e de dorit, pentru că e dureros. În unele cazuri, poate fi și un sentiment minunat. Dar nu cred că ar trebui să-ți pui identitatea în mijlocul lucrurilor acestora. E mai ușor de zis decât de făcut propriu-zis. Și asta pentru că scrii și publici cu numele tău, din experiențele pe care le ai, cu perspectivele tale, iar cei care scriu despre cărțile tale, vorbesc despre tine, despre intimitatea ta, comentează lucruri despre tine, împreună cu literatura ta. Cred că merită să faci un efort să te disociezi de toate. 

De cealaltă parte, cred că lumea ta intelectuală poate fi distorsionată de ceilalți, te pot distorsiona exact ca anorexia, să spunem. Poți să te vezi în acea oglindă mai bun sau mai rău decât ești, e foarte dificil să găsești un echilibru. Asta ne privește pe toți, indiferent dacă suntem scriitori sau nu. Întâmpinăm aceeași misiune dificilă de a ne vedea pe noi înșine, fără să schimbăm imaginea aceasta în vreun fel. 

Dacă ai succes, lucrul ăsta e și mai spinos, ceea ce e ironic, pentru că ai visat la asta, ți-ai dorit asta, și, când ajungi în momentul acela, ai acces și la cealaltă parte a monedei: succesul vine întotdeauna și cu o parte negativă. Așa cum o face și eșecul. Indiferent de ce parte a baricadei te afli, trebuie să încerci să vezi imaginea de ansamblu. Tocmai de aceea, din cauza tuturor acestor provocări, cred că trebuie ca motivația ta să aibă rădăcini adânci. Eu, cel puțin, așa scriu; ori de câte ori sunt întrebat de ce am scris una sau alta, știu că o pot justifica prin propriul set de credințe. 

Critica este fundamentală, ea ordonează literatura, care nu cred că poate exista în absența ei. Chiar și scriitorul, atunci când scrie, este criticul propriei sale opere. Critica este ochiul celuilalt, interpretarea celuilalt asupra unei opere scrise, iar textul are nevoie de acea altă interpretare. Dacă vorbim, însă, despre o interpretare de genul judecată de valoare, dacă ceva merită să existe sau nu, trebuie să fii convins că este o chestiune relativă. Asta este valabil și în legătură cu opiniile pozitive, nu doar cu cele negative, cum avem tendința să vedem lucrurile – cele negative ca fiind relative, iar cele pozitive ca fiind adevărate, pentru că e ușor să-ți spui că ești un geniu, că ai scris ceva excelent, că ești cel mai bun într-un domeniu. 

Adică să ai rezerve față de verdicte.

Da, exact. 

Eu, de pildă, știu că nu sunt cel mai slab scriitor care a existat vreodată, dar de asemenea știu și că nu sunt cel mai grozav, cel mai bun, „copilul minune al literaturii portugheze” sau al literaturii, în general. Sunt, însă, convins că fac o muncă cinstită, că dau tot ce pot eu să dau mai mult și mai bine, ceea ce mă ferește de oricare dintre polii aceia ai gândirii. Mă apără de mine însumi. Odată ce interiorizezi un superlativ, va fi dăunător. Când scrii, oricum trebuie să faci față vocilor din capul tău, să le răspunzi la întrebări, să ai argumente pentru fiecare opțiune, fiecare alegere pe care o faci. E suficient. 

Opinia ta mi-a adus aminte de un paragraf din Autobiografia, cu care am rezonat tare: „Cărăm cu noi greutatea a ceea ce cred ceilalţi că suntem. Ceilalţi au avut acces la o parte din noi şi şi-au tras concluziile. De multe ori, ceilalţi nu ne lasă să ne schimbăm pentru că nu sunt dispuşi să schimbe felul în care ne văd, dacă ar face-o, ar însemna să se schimbe ei înşişi. Biografiile sunt depozite pentru convingerile pe care le-au avut ceilalţi despre noi. Imperfecţiunea acestei metode e evidentă”. Care e, pentru tine, legătura dintre literatură și Celălalt?

Cred că literatura îl ia întotdeauna în considerare pe Celălalt, care e tot timpul prezent. Ideea aceea conform căreia cineva scrie fără să-l aibă pe Celălalt în minte mi se pare parte a unui clișeu care vrea cumva să spună că nu scrii literatură comercială. E ca și când ai mărturisi că faci literatură pentru alții, ceea ce ar însemna că îți vinzi sufletul. Dar nu e nicidecum vorba despre asta. A scrie pentru ceilalți nu înseamnă că încerci să le faci pe plac sau să le dai ceva în care nu crezi cu adevărat. Pur și simplu înseamnă că scrii un cod pe care ei îl vor interpreta. Câteodată, îmi place să compar scrisul cu pokerul: când joci poker, ești conștient de mâna pe care o ai tu, dar joci și un joc al imaginației, pentru că încerci să-ți închipui ce mână are celălalt și, în același timp, îți imaginezi și ce mână crede celălalt că ai. De-asta încerci să creezi ceva care să fie valabil și peste cinci sute de ani. Iar asta este parte din tine, din ceea ce ești în momentul respectiv, din lumea în care trăiești, din limba pe care o vorbești în clipa aceea, din tot.

Înțeleg de ce unii autori aleg să spună că nu scriu pentru ceilalți, pentru că este o afirmație foarte ușor de combătut, pentru că se tem să nu fie înțeleși greșit. În ceea ce mă privește, sincer să fiu, mi-aș dori foarte tare să știu ce ar vrea să citească mii, zeci de mii, milioane de oameni. Dacă aș afla, aș scrie fix așa. 

Din păcate, oamenii pentru care scrii sunt un mister, iar a scrie e o parte din a descifra acel mister. Altfel, de ce ar fi atât de satisfăcător momentul în care cineva care te-a citit vine și-ți spune că i-a plăcut cartea ta? Când vezi în ochii persoanei respective faptul că literatura ta a avut un efect asupra lui/ei? Pentru că ai reușit să stabilești conexiunea asta. E fundamental. Ăsta e unul dintre motivele – dacă nu chiar Motivul – pentru care există literatura. Noi suntem aici, prizonieri al interioarelor noastre, și încercăm să comunicăm cu exteriorul prin tot ceea ce facem: scriem, vorbim, dansăm, facem muzică, pictăm, ne uităm la/facem filme și tot așa, în încercarea de a arăta ce știm, de a împărtăși, de a comunica, ceea ce nu e deloc ușor. 

José Luís Peixoto la FILIT 2021.

Ai fost întrebat de nenumărate ori despre premii, traduceri, statut. Simți că ai putere, fie și temporar, atunci când munca îți este răsplătită cu un nou premiu, o nouă traducere, când ai o întâlnire splendidă cu cititorii într-un colț de lume? Contează pentru tine?

Da, simt că am un fel de putere într-un moment de genul acesta, dar, în același timp, simt și un anumit tip de responsabilitate. E minunat atunci când ajungi undeva și se creează acel spațiu pentru dialog, oamenii vin să te asculte, să vadă ce ai de spus, iar față de asta simt o mare responsabilitate, e un lucru puternic în sine. În cazul premiilor, de exemplu, nu prea simt la fel, deși desigur că ele îți construiesc CV-ul, valoarea pe piață etc., și grație lor ești invitat undeva.   

Văd, însă, lucrurile acestea ca pe o loterie, dintr-un anumit unghi: nu există criterii fixe și nu poate fi vorba de obiectivitate 100%. Așa că nu-ți rămâne decât să faci totul pe cât de bine poți și să speri că va fi bine. 

Apropo, eu nu mă număr printre cei care cred că scriitorii nu mai au vocea pe care o aveau înainte, că nu mai sunt la fel de vizibili. Consider că oamenii care citesc au o influență mai mare în societate. Ideile prezente în cărți reușesc să atingă pe toată lumea, chiar dacă prin modalități diferite – scenarii pentru filme, idei împărtășite printre necititori la o cină și tot așa. Ce pui în cărți – dacă sunt idei relevante, dacă rezonează cu o conștiință colectivă – contează enorm pentru toată societatea, chiar și pentru cei care nu citesc cărțile respective sau nu citesc pur și simplu. 

Din felul în care scrii, în care tratezi fiecare carte, cred că ți-e teamă să nu te repeți, să nu te autoplagiezi, într-un sens. Și mă-ntreb cum stăpânești frica aceasta și în legătură cu literatura ta, dar și în privința întâlnirilor tale numeroase – cu jurnaliști, cu cititori, cu publicul. Și te mai surprinde ceva?

Da, de acolo vin toate, din teama aceea. Dar îmi și place provocarea de a scrie altfel și altfel.

Înainte aveam anxietăți cu privire la interviuri, că tot le-ai dat ca exemplu; acum, însă, m-am obișnuit cu ele. Cred că e o abilitate care vine cu timpul. Sigur, am trecut prin nenumărate întâlniri cu jurnaliștii pentru a putea face asta astăzi cu ușurință. Sunt multe lucruri pe care a trebuit să le accept, cum ar fi să spun pe bune ce cred despre un subiect, chiar dacă unora nu le va plăcea – întotdeauna e cineva căruia nu-i va plăcea ceva din ce spui/faci. A trebuit să mă obișnuiesc și cu a refuza să răspund la o întrebare, căci sunt subiecte pe care prefer să nu le abordez, asupra cărora, dacă-mi expun opinia, va schimba interpretarea unei cărți, modul în care este ea percepută. A trebuit să fac pace cu mine și cu privire la faptul că, inevitabil, mă voi repeta, am doar o viață, un set de povești, nu le pot schimba realitatea; plus că e un număr limitat de subiecte la care mă pricep – sunt aici ca să vorbim despre literatură, despre cărți, despre scris. 

În general, când vorbești despre cărțile tale dezvolți un discurs. Devine un fel de critică, ceva ce n-aveai neapărat în minte atunci când le-ai scris. Sunt cărți pe care le-am scris acum douăzeci de ani și sunt întrebat în continuare despre ele. Răspund la întrebările respective, dar distant, nu mai sunt acolo de mult, nici nu-mi mai amintesc exact experiența scrierii lor, nu mai cunosc toate elementele pe care le-am avut în cap atunci când le-am gândit. E o situație… extravagantă. Dar și interesantă, mă determină să caut constant: dacă nu mi s-ar adresa întrebări, n-aș căuta răspunsurile. 

Din când în când, mai sunt surprins, da. Acum, de exemplu. Sunt sigur că nu m-am repetat pe de-a-ntregul, căci au fost întrebări la care n-am răspuns niciodată în viața mea.

Chiar dacă nu e chiar așa, mă bucură. 

José Luís Peixoto la FILIT 2021.

Apropo, și asta m-am tot întrebat în ultima vreme, cum fac scriitorii să-și poată discuta cărțile după zece, cincisprezece, douăzeci de ani de când le-au scris. Pentru cititori, aceea e o experiență nouă, proaspătă, dacă abia au ajuns la cărțile respective, pentru scriitor, e de mult consumată. Așadar, cum e întoarcerea aceasta, creează frustrări faptul că unele cărți te trag permanent înapoi, să spunem?

Trebuie să crezi foarte mult în ceea ce faci. Doar așa poți să rămâi alături de o carte de-ale tale de-a lungul timpului, doar așa poți răspunde încontinuu în numele ei. 

Dacă ar trebui să justific decizii personale pe care le-am luat acum cincisprezece ani, n-aș putea s-o fac. Trebuie să-ți spun că sunt lucruri pe care le regret, greșeli de care mi-e rușine, pe care n-aș putea să le motivez în vreun fel. Dar în cărți, pentru că vin din argumente profunde, găsesc mereu ceva acolo despre care pot vorbi, pentru că încă cred în ceva ce există în ele. Sigur, în grade diferite: sunt cărți care sunt mai apropiate de mine astăzi decât altele, dar nici măcar pe acelea altele nu le-aș scoate din circulație – mereu am fost de acord, până acum, să reeditez cărțile care mi-au fost propuse pentru reeditare sau traducere, ceea ce înseamnă că nu le regret. Ele sunt documente care arată că sunt în același timp același și altul. 

Autobiografia mi s-a părut a fi și un soi de scrisoare a unui îndrăgostit de literatură. Ce are ea și nu are nicio altă artă? 

Unul dintre cele mai frumoase lucruri în literatură e felul în care ea poate portretiza invizibilul – chestiuni concrete, pe care, însă, nu le vezi, pe care le percepi, care schimbă felul în care ne raportăm la ele și la realitate. Dar și literatura are limite: sunt lucruri care nu pot fi spuse, nu pot fi scrise, nu pot fi cuprinse în cuvinte, dar pot fi povestite prin muzică, dans, filme. Fiecare limbaj are regulile sale, specificitățile sale. Literatura e o artă foarte bogată. Personal, cred că nu e în niciun pericol de dispariție, nu cred c-ar trebui să ne temem de e-book-uri, de Netflix, de jocuri video, pentru că nimic nu poate înlocui literatura. Ele sunt doar alte moduri de a spune povești, de a ne face să reflectăm asupra unor lucruri, să le dezbatem. Fac, practic, același lucru ca literatura, dar cu alte mijloace. A citi o carte e o experiență specifică, post-lectură trăiești cu/în cartea aceea o vreme. 

Pornind tot de la o scenă din Autobiografia, tu ai furat vreodată o carte? Care e povestea din spate? 

Da, am furat multe cărți, dar n-am fost niciodată prins. Așa că nu regret. Cred că furi cărți pentru că le iubești, nu cred că există vreun alt motiv. 

La un moment dat, la un târg de carte din New Mexico, am observat că prețul cărții mele era foarte mare, așa că i-am încurajat pe cititorii de acolo să o fure, ceea ce au și făcut: peste treizeci de cărți au dispărut de la stand. 

Bănuiesc că editorii n-au fost prea fericiți...

Era o ediție spaniolă, iar reprezentanții editurii nu erau acolo, de aceea și avea cartea un preț atât de mare. 

Sunt foarte mândru, de fapt, că am reușit să fac asta. Cred cu tărie că, dacă o carte e furată pentru a fi citită, atunci e un furt scuzabil.

Există această secvență în carte în care vedem reacția complexă a unei mame la insistența fiului ei de a scrie. În cazul tău, cum a fost?

Tatăl meu a murit înainte de a fi publicat vreo carte și acesta este un alt motiv pentru care mă întristează dispariția lui, că nu m-a cunoscut ca scriitor. Nici măcar nu a avut șansa să-și imagineze că voi scrie și că voi publica. De cealaltă parte, mama mea s-a îngrijorat când a văzut că vreau să renunț la profesorat – ceea ce făceam atunci – și că vreau să trăiesc din scris. Astăzi, însă, e mult mai relaxată, pentru că realizează că am reușit să-mi fac un drum. E mândră, atât ea, cât și familia mea. Și eu sunt mai relaxat acum; la început, n-am crezut că chiar aș putea s-o fac, putea să fie o catastrofă. Mă bucur că n-a fost. Mă bucur că îmi pot onora familia prin ceea ce fac – sau cel puțin așa înțelegem noi lucrurile. 

Bănuiesc că lucrezi îndeaproape cu un editor și cu un redactor. Ai obsesii pentru anumite cuvinte, cuvinte care se repetă prea des, fără să-ți dai seama la prima mână, și pe care ajungi să le tai după ce editorul sau redactorul îți atrage atenția?

Uneori, asta îți propui, să repeți anumite cuvinte/fraze, cu un scop narativ. Asta am făcut la prima mea carte, de exemplu. După aceea, m-am depărtat de schema asta cu fiecare carte. 

Îmi place să aduc cărțile în punctul cel mai aproape de final înainte să le dau mai departe spre editură, așa că îmi supun foarte des editorul la suferința de a avea răbdare, e tot timpul nerăbdător. 

Mă ajută mult și funcția de căutare a programului în care scriu. 

Adverbul de mod e problematic câteodată la mine, are un sufix lung și, când se repetă, poate fi enervant în portugheză. Mai este și foarte formal. De aceea trebuie să reintri pe text, după o vreme, și să-l cureți. Dintre cele de care-mi amintesc acum, „deși”, „care” și pronumele de întărire au mai trebuit tăiate cândva fără milă. 

[La final, i-am propus scriitorului trei întrebări – despre diferențele dintre festivalurile literare românești, mentorat și cărți – și l-am rugat să o aleagă pe cea la care ar vrea să răspundă. Întrebarea, dar și răspunsul, mai jos – n.red.] 

„Se credea observat de cărți...”, spune naratorul Autobiografiei la un moment dat. Dacă aceste cărți care ne sunt în jur ar prinde viață, ce crezi că ar spune despre lumea în care trăim?

Mă raportez la cărți într-un fel asemănător modului în care mă raportez la oameni. Am atât de multe cărți și n-am citit mare parte dintre ele... Cred că e foarte interesant când ai o mulțime de cărți și-ți imaginezi ce conțin, e comparabil cu oamenii: te uiți la ei, știi un pic despre ei, dar restul îți imaginezi – și-ți imaginezi foarte mult. 

Dacă volumele ar putea prinde viață, cred că ne-ar surprinde. Fiecare carte e o lume în sine, care așteaptă să fie descoperită, dacă ai timp, generozitate, dispoziție etc.; are nevoie de tine să existe, dar în același timp e mereu acolo, așteptându-te. De aceea cred că ne-ar surprinde. Timp de secole, ne-am pus ideile în aceste sticluțe care sunt cărțile, le colecționăm în biblioteci – unele imense, mai mari decât poate citi și înțelege o singură persoană –, așa că aceste cărți sunt ca niște galaxii, care ne scapă, într-un mod. Motivul pentru care acel personaj se simte observat de cărți e faptul că eu însumi mă simt astfel tot timpul, simt cărțile ca ființe vii, chiar dacă au nevoie de noi pentru a prinde viață. 

Tema de gândire

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK