V.I.P. / Scriitor

„Romanul privește lumea direct în ochi”

de Ionuț Sociu

Publicat pe 25 noiembrie 2019

 „Eu nu vin din nicio tradiție literară. Vin dintr-un mic oraș minier aflat pe o insulă de la capătul lumii. Bunicii mei nu știau să citească și nici să scrie. Nu mi-am imaginat vreodată că voi sta aici în fața voastră și mă voi bucura de aceste toate aceste onoruri.”

Asta spunea scriitorul Richard Flanagan (1961, Tasmania) în urmă cu cinci ani, în discursul de acceptare a prestigiosului Man Booker Prize pentru romanul O cale îngustă spre nordul îndepărtat (2013), publicat la noi de Editura Litera, în traducerea lui Petru Iamandi. Scris de-a lungul a 12 ani, O cale îngustă spre nordul îndepărtat spune povestea lui Dorrigo Evans, un chirurg care a fost prizonier într-un lagăr japonez în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Zeci de mii de prizonieri fuseseră folosiți pentru construirea unei căi ferate între Birmania și Thailanda, ceea ce a dus la moartea a peste 100.000 de oameni, civili asiatici și prizonieri de război. Acest personaj se bazează parțial chiar pe o istorie de familie, tatăl lui Flanagan fiind unul dintre cei condamnați să lucreze la acea „calea ferată a morții”. Cronică a unei atrocități, dar și roman de dragoste, O cale îngustă spre nordul îndepărtat și-a câștigat deja statutul de capodoperă a literaturii contemporane. 

Despre Flanagan se tot spune că este un maestru al versatilității și că reușește să fie diferit de la un roman la altul, vocile și temele se schimbă constant într-un fel pe care rar îl întâlnești la un prozator. Unele dintre ele au un fundal semi-autobiografic, cum e Persoana întâi (despre un autor australian care scrie biografia celui mai mare escroc al Australiei) sau Moartea unei călăuze pe râu, bazat (și) pe experiența scriitorului pe râurile din Tasmania; dar mai sunt și povești plasate în secolul 19, cum ar fi Dorință (unde unul dintre personaje este Dickens) sau Să bați din palme cu o singură mână, un roman despre imigranții veniți în Tasmania la mijlocul secolului 20. Există și film făcut după acest roman, The Sound of One Hand Clapping, scris și regizat chiar de Flanagan (a avut premiera în 1998 la Festivalul de Film de la Berlin). 

Richard Flanagan, care e foarte activ și ca jurnalist, a publicat o serie de investigații despre mafia lemnului, defrișările ilegale din Tasmania și despre ilegalitățile comise de Gunns, o mare companie de prelucrare a lemnului, în complicitate cu politicienii locali. În condițiile în care Gunns a reușit să pună o presiune atât de mare pe jurnaliștii din Tasmania (până în punctul în care nu se scria mai nimic pe tema asta), articolele lui au avut un impact uriaș. În 2013, compania Gunns a dat faliment. Despre asta (dar și despre parcursul lui Flanagan ca scriitor) se vorbește în Life After Death, un documentar biografic excelent realizat de BBC. 

La invitația Editurii Litera, Flanagan a venit recent în România, unde a participat la câteva întâlniri cu cititorii la București și Sibiu. M-am întâlnit cu el într-o dimineață înnorată și am băut o cafea turcească în Centrul Vechi, iar apoi am fost să mâncăm la un restaurant unde se auzeau romanțe și unde eram înconjurați de carpete cu Răpirea din serai. Am vorbit despre romanele lui, despre relația cu tatăl lui, despre jurnalism & Tasmania, dar și despre cum e să fii călăuză pe râu. 

Richard Flangan la Humanitas Cișmigiu. Foto: Bogdan Zop

Vă considerați scriitor australian sau tasmanian? 

Nu mă identific cu literatura australiană și nici nu cred în ideea de literatură națională. Am aflat mai multe despre lumea în care am crescut din cărțile unor autori care nu știau nimic despre Tasmania. Și nu spun că Borges, Kafka sau James Baldwin ar fi scris despre Tasmania, spun doar că am descoperit acolo niște adevăruri mult mai adânci. Dacă începi să te gândești la tine însuți ca la un scriitor național, ai toate șansele să ajungi să scrii prost la un moment dat. Ce m-a salvat de la această etichetă de scriitor australian a fost faptul că veneam de pe o insulă îndepărtată de Australia, care e în sine un loc marginal. 

În afara unei anumite tradiții literare? 

Da, exact. Primul meu roman nu a fost recenzat în presa australiană tocmai din acest motiv. Aveau impresia că eram prea rupt de o anumită tradiție și un specific literar. Sincer să fiu, mi s-a părut o chestie drăguță (râde). E cel mai frumos compliment care mi s-a făcut. Ca scriitor, aparții locului de unde vii, dar în același timp aparții lumii literare universale.

Am observat că aveți o perspectivă globală, vorbiți des despre scriitori din Europa de Est și urmăriți cu atenție ce se întâmplă în lume. 

În 1984, am avut o bursă la Oxford, unde am făcut un master în istorie și am călătorit destul de mult prin Europa. Familia soției mele era din Slovenia și mergeam foarte des acolo, stăteam luni întregi și îmi plăcea mult. Era o lume complet diferită de a mea și, într-adevăr, se simțea că o atmosferă tensionată între Est și Vest. Iar scriitorii din Centrul și Estul Europei au fost foarte importanți pentru mine. Dar asta trebuie să facă literatura bună. Să vorbești despre concret și particular și să-ți deschidă ochii spre universal. 

Cum de ați ajuns să scrieți o disertație despre șomaj la Oxford? De unde interesul pentru tema asta? 

Eu m-am născut în 1961, o perioadă în care rata șomajului era foarte scăzută și când oamenii aveau de lucru. Dar mai apoi, când eu aveam vreo 16-17 ani, lucrurile se schimbaseră. Vechiul model industrial se prăbușea, industria grea se muta în Asia și mulți oameni rămăseseră fără joburi. Iar când am ajuns în Europa, mi-am dat seama că ăsta ar putea fi un subiect de cercetat. Mai ales că nu prea se vorbea despre asta. Știi cum e, despre șomeri nu vrea nimeni să vorbească, e ca un subiect invizibil.  

În acea perioadă erați pasionat de literatură?

Întotdeauna mi-am dorit să scriu romane. Asta visam să fac. Dar nu-mi doream să studiez literatura, de asta am ales istoria. Mi se părea că ucid literatura dacă mă apuc să o studiez la nivel academic. 

Ce v-a suprins cel mai mult când ați ajuns în Europa? Care credeți că era diferența fundamentală între aici și Tasmania? 

Raportarea la timp. În Europa se vorbește despre un timp istoric și liniar, ca o cale ferată, cu opriri de la o gară la alta, cu progres, evoluție ș.a. În Tasmania, timpul e circular, nu începe sau se termină undeva. 

Așa scrieți și romanele?

Da, cel mai probabil. Așa am înțeles ideea de timp. Iar atunci când am început să scriu, am vrut să zic povești tot în acest mod. Mi se părea că doar așa ele erau fidele lumii în care am crescut. 

Timpul circular e legat și de cultura aborigenă și de tradiția orală a povestirii?

Da, are foarte mare legătură. Aborigenii au avut o influența uriașă asupra societății australiene de azi. De la relația cu pămăntul, cu timpul, cu povestirea, ei au modelat lumea în care trăim.
 

Se vorbește mult despre versatilitatea dvs. ca prozator. Cum reușiți să stăpâniți atâtea voci narative?

Mulți scriitori ajung să scrie aceeași carte de-a lungul timpului. O scriu și o rescriu. Și fac asta pentru că ajung să dezvolte o voce și le este mai ușor să se întoarcă la ce știu ei să facă. Dar de la un punct încolo se instalează o lene, devine ceva contrafăcut și își pierde autenticitatea. Și ajungi să te minți pe tine însuți și să-i minți și pe cititori. Și ăsta e cel mai rău lucru pe care îl poți face ca scriitor. Tocmai de asta caut mereu o voce nouă, un stil nou, e provocare și pentru mine. Trebuie să lucrez mai mult, să mă lupt cu frazele și să mă întreb mereu: este asta ceea ce vreau să spun, de fapt? 

Până și cuvântul „novel” vine de la ideea de „nou”.

Da, așa. Ăsta e scopul unui roman. Și e important să experimentezi mereu, să cauți, să decoperi.

De ce v-a luat mai mult de un deceniu ca să scrieți O cale îngustă spre nordul îndepărtat

Când am început să lucrez la roman, știam că e genul de subiect unde poți să o dai ușor în bară. E o temă extrem de serioasă și e o mare responsabilitate să scrii despre asta. În Europa se știu mai puține lucruri despre această „cale ferată a morții”, dar să nu uităm că aici au murit mai mulți oameni ca la Nagasaki. Trebuia să scriu cumva fără știrbesc amploarea adevărului istoric. Și eram foarte speriat, nu știam dacă am talentul pentru așa ceva. 

Dorrigo Evans - personajul personajul - este inspirat de tatăl dvs? 

Tatăl meu a a fost prizonier într-un lagăr japonez. El mi-a spus povești legate de perioada aia, dar au fost și lucruri pe care nu ni le-a zis nouă, copiilor lui. 

Nu voia să vorbească despre asta?

Nu a ascuns niciodată, dar a preferat să lase sub tăcere anumite lucruri. Ca să nu mai zic că erau mulți supraviețuitori care nu voiau să vorbească absolut deloc despre trecutul lor. Cred că genul ăsta de experiențe sunt, în esență, de necomunicat. Sunt lucuri atât de mari încât nu încap în tropii convenționali, și ies din schema poveștilor despre război, eroism, onoare. Tatăl meu mi-a vorbit despre suferință, dar nu foarte mult. Avea însă și povești amuzante. Și, încă de când eram puștan, știam că prietenul lui cel mai bun fusese bătut până la moarte în lagăr. Asta mă șocase.

Ca Gardiner Oacheșu, personajul din carte. 

Da, așa e. Dar legat de tatăl meu, pot să zic că s-a întors cu niște ciudățenii de acolo, tot felul de simptome post-traumatice. Avea o obsesie cu curățenia, verifica mereu ușile, să fie totul închis, apoi erau tăcerile lui. Dar în același timp avea umor. Și nu-l interesau deloc chestiile materiale, banii, succesul nu contau pentru el, i se părea ceva ridicol. Iar nouă, copiilor, ne-a acordat libertate absolută, eram liberi să facem ce vrem. Și nu-i păsa dacă am sau nu am job.

Dar ce părerea avea despre succesul literar?

Nu conta deloc. Să fiu corect cu familia și prietenii mei, asta avea importanță pentru el. Dacă îmi onoram acele datorii, atunci era mulțumit. Adică era mulțumit și de faptul că reușisem în literatură, dar ar fi fost la fel de fericit dacă alegeam să fiu gunoier.

El a citit O cale îngustă spre nordul îndepărtat?

E o poveste complicată. Încă de la început am simțit că o să mă sufoc dacă nu termin romanul ăsta. Apoi era o altă presiune: am simțit că dacă nu-l termin înainte ca tatăl meu să moară, înseamnă că nu o să-l termin niciodată. Doar că el îmbătrânise și era bolnav. Și eu îl întrebam tot felul de chestii despre experiența din lagăr care mă ajutau la documentare: ce mâncau, ce fel de scule foloseau ca să spargă piatra, ce duritate avea roca, detalii de genul ăsta. Mi-a răspuns mereu la toate întrebările și a vrut să mă ajute, dar nu m-a întrebat niciodată nimic despre roman, despre poveste, despre personaje. Mi-am dat seama că el mi-a oferit astfel o libertate totală să scriu cartea pe care voiam să o scriu. Și îmi dau seama acum că a fost un dar uriaș. Dacă mi-ar fi zis „vezi că trebuie să zici aia și aia”, m-ar fi intimidat. A avut încredere în mine. Iar în dimineața când am terminat romanul, m-am dus la el să-i dau vestea. Și el a murit în după-amiaza aia. Avea 98 de ani. Nu a citit nimic din carte, dar măcar i-am zis că am terminat-o. 

Richard Flanagan alături de tatăl său. Imagine din documentarul „Life After Death”.

În documentarul Life After Death se vorbește și despre un moment din tinerețe, care v-a urmărit multă vreme, când era să vă înecați în Tasmania. Cât de mult din acea experiență se reflectă și în romanul Moartea unei călăuze pe râu?

Am fost călăuză pe râu timp de vreo opt ani. Era foarte solicitant și aveam multe responsabilități, eram plecat cu săptămânile și ajungeam în locuri foarte izolate. Și e adevărat că era să mor, dar în alte circumstanțe decât cum o descriu în carte. Și a fost un moment-limită, am fost salvat după opt ore. Dincolo însă de experiența care m-a dus aproape de moarte, mie m-au plăcut mereu romanele despre râuri, și când eram copil eram înnebunit după Mark Twain, spre exemplu. Și de asta am vrut să scriu și eu un roman de genuș ăsta, un fel de road novel doar că pe un râu. 

Ați spus de mai multe ori că se pune prea mult accent pe nonficțiune și memoralistică în lumea de azi. Simțiți nevoia să apărați romanul ca gen? 

Da. Foarte mulți cred azi - în special în America - că lumea e prea copleșitoare pentru a fi captată în ficțiune și se merge pe ideea asta că doar poveștile bazate pe experiențe de viață contează. Mi se pare o mare tâmpenie să vezi lucrurile așa. Oamenii au inventat dintotdeauna povești pentru a înțelege lumea din jurul lor. Și cred că tocmai acum, când adevărul e sub asediu, avem nevoie de roman mai mult ca niciodată. Romanul vine cu întrebări despre noi ca ființe umane într-un fel pe care nici politica, nici psihologia și nici filosofia nu-l pot face. Romanul e extraordinar de puternic și bogat. Și a-i întoarce spatele e o lașitate, e ca și cum nu ai vrea să te confrunți cu ce e în jur. Romanul privește lumea direct în ochi. Și o face cu umor, cu furie, cu iubire.  

Mă tot gândesc la faptul că m-am schimbat ca cititor în ultimii ani și am devenit mai atent la idei și nu mai sunt atât de fixat pe stil și limbaj. Mi se întâmplă uneori să trec cu vederea punctele slabe dintr-un roman și să-l accept așa imperfect cum e în măsura în care găsesc acolo povești, lucruri vii, autentice. Cum vedeți dvs acest raport între diferite tipuri de lectură?

Cred că atunci când ești tânăr confuzi sunetul limbajului și îl iei drept scop final. Așa e cu oamenii tineri, sunt fixați pe stil (râde). Dar cu cât îmbătrânești se schimbă optica asta. Marile povești au supraviețuit trecerii timpului și au relevanță și azi. Cine știe în ce stil era scrisă Odiseea, de fapt? Poate era scrisă ca jurnalism (râde). Dar forța tot în poveste stă. Îți dau exemplul lui Flaubert, adică cel care a venit cu această idee modernă că stilul e totul. În timp ce scria Madame Bovary, Flaubert i-a trimis o scrisoare lui Maxim Du Camp în care se întreba: „de ce oare toți marii scriitori au un impact atât de puternic în absența stilului?”. Există poeme perfecte pe lumea asta, dar nu există romane perfecte. Marile romane vin cu întrebări la care nu avem răspunsuri și tocmai în absența răspunsurilor se găsește sensul căutat de cititori. Ca să nu mai zic că sunt puține cazuri în care marii stiliști au scris mari romane. Ei nu se pot ridica deasupra artificiului, sunt ca artiștii barocului. Hemingway îl ironiza pe Huxley spunând că romanul e arhitectură, nu decorațiune interioară, și mai zicea că epoca barocului s-a terminat. Dar ironia e că asta se aplică și la Hemingway. El e un autor extraordinar de proză scurtă, dar în romanele lui e prea multă decorațiune interioară și prea puțină arhitectură. 

De ce a devenit Tasmania un loc așa aglomerat? 

Din cauza schimbărilor climatice, Australia devine un loc greu de suportat, așa că mulți aleg să vină în Tasmania. Oameni foarte bogați, printre care și mulți americani, cumpără proprietăți pe coastă, în locuri pe care ți le puteai permite înainte. Chiriile și casele erau foarte ieftine, iar acum totul e scump. Totul se schimbă în rău. În condițiile în care clima trece prin atâtea schimbări, vor veni și mai mulți oameni aici. 

Cum ați ajuns să scrieți despre ilegalitățile & defrișările ilegale făcute de compania Gunns?

Nu puteam să public nimic despre asta în Tasmania și nici în Australia, iar cei de la Gunns erau foarte puternici. Îi cumpărau pe jurnaliști sau îi intimidau. Dar începusem să scriu articole în mari publicații din Europa, care erau interesate de subiect. 

Dar nu în Tasmania.

Nu (râde). Culmea e că un ziar conservator din Londra, The Telegraph, mi-a propus să scriu un material amplu pe tema asta, o investigație. Dar între timp eu deja primisem amenințări, se aruncau cu pietre în geamurile casei mele și eram îngrijorat pentru mine și copiii mei, care erau mici. Așa că am luat o pauză timp de timp de șase luni și n-am mai scris nimic. Iar compania Gunns continua să amenințe oamenii cu procese, asta era strategia lor. Te dau în judecată și te bagă în faliment. Îi dădeau în judecată chiar și pe cei care trimiteau scrisori la ziare pe această temă. Și asta te consumă, îți ia toată energia. În același timp, am văzut cum oameni obișnuiți luau atitudine în fața acestor monștri, erau oameni care riscau și nu aveau frică. Și mi s-a făcut rușine, mi se oferise o șansă să zic ceva într-un ziar important și nu o făcusem. M-am simțit ca un laș. Și într-o zi am aflat că o femeie în vârstă, o protestatară, fusese arestată și asta m-a șocat. Așa că am scris acest articol amplu și asta a schimbat multe lucruri. Guvernul australian a amenințat că dă ziarul în judecată, asta a fost prima lor reacție.

Ați acuzat guvernul de corupție?

Da. Iar mai apoi articolul a ajuns să fie publicat și în Australia și întâmplarea face că a fost citit de și de Geoffrey Cousins, un om de afaceri din Sydney care urmărea ce scriam și a fost îngrozit să afle toate lucrurile alea. Mi-a trimis un e-mail și mi-a propus să ne întâlnim. L-am cunoscut și mi s-a părut un tip cât se poate de decent. Iar el a început să ducă o campanie constantă împotriva companiei Gunns. Și încet-încet i-a distrus pe toate planurile. Exista și o mișcare populară împotriva lor, dar articolul a fost într-adevăr un punct de cotitură. Iar Cousins a publicat 50.000 de copii ale articolului și le-a distribuit în diferite locuri. În cele din urmă, Gunns a dat faliment. Au fost niște ani interesanți (râde).
 

Foto main: Joel Saget.

Tema de gândire

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK