Film / Actori

Jean-Paul Belmondo în două filme

de Victor Morozov

Publicat pe 22 noiembrie 2021

Înainte să devină un star cu ticuri provinciale – adică un afiș –, Jean-Paul Belmondo (1933-2021) a fost un corp. Un corp mereu agitat, prin care curgea nevoia de acțiune, traversat, chiar și atunci când i se cerea bună-cuviință (vezi mai jos), de un neastâmpăr subteran. Cinema „Elvira Popescu” a pregătit un ciclu de filme timpurii cu Belmondo în rolul principal: ultimele din program sunt „Omul din Rio” (proiectat pe 21 noiembrie) și „Léon Morin, preot” (28 noiembrie), două mostre grăitoare cu privire la posibilitățile vaste ale acestui actor, nicicând mai inspirat decât în zorii carierei sale.

L’Homme de Rio / Omul din Rio (Philippe de Broca, 1964)

Filmul lui Philippe de Broca e ca vinul: cu cât trece timpul – știți voi. De-a lungul anilor, mulți au văzut în el o biată alternativă frenchy la peripețiile jamesbondiene cu poc-poc în jurul globului și dejucat planuri abracadabrante născocite de mari minți diabolice. Dar totul – cu excepția învelișului de tărâmuri exotice și pățanii rocambolești – separă tinicheaua estetică a Omului din Rio de luciul publicitar al seriei cu Bond. Căci acolo unde filmele șaizeciste despre agentul 007 frizează ridicolul dulce prin panoplia de sofisticărie tehnologică de domeniul SF-ului, acest film stârnește zâmbete sincere în fața sărăciei de mijloace cu care a trebuit să-și ducă aventura la bun sfârșit. Momentele mele preferate apar atunci când Belmondo e pus la muncă departe de tapiseria britanică a unui Aston Martin: la un moment dat, ca să ajungă la bordul unui yacht ancorat în larg, nu-i rămâne decât să înoate până acolo, iar în altă scenă, sinistrat de răufăcătorii care îl cred mort, suie în șaua unei biciclete ruginite și pedalează ca nebunul, pentru a le lua urma. 

Și e ca și cum de Broca s-ar lăsa o vreme magnetizat de recuzita de explozii și lux etalată în franciza britanică, apoi ar deturna-o înspre farsa cea mai plăsticoasă, cea mai puțin credibilă. Așa se face că intriga filmului e mai silly decât Bondurile crepusculare cu Roger Moore – un vârf în materie –, de parcă adevăratul subiect n-ar fi nu știu ce statuetă amazoniană pierdută, ci problemele conjugale ale acestui hăbăuc jucat de Belmondo, care trăiește în Brazilia nu atât o tărășenie ultra-periculoasă, ci o criză a masculinității. Altfel spus, omul intră în mrejele acestei conspirații nu din vreun considerent foarte înalt – să zicem patria; și chiar și salvarea iubitei e, până la urmă, un pretext –, ci pentru a-și demonstra că e bărbat. Nu-i cazul să facem din filmul lui de Broca vreun armăsar proto-feminist, dar e delicios să-l vedem pe Belmondo – mai aproape de tumbele circarilor burlești decât de costumul țiplă al lui Bond – contrariat în concepțiile lui misogine (la un moment dat se lansează într-o tiradă despre „femeia care trebuie să te aștepte acasă...”) de către partenera de viață, care s-ar putea să-i ia fața. Pe de altă parte, a-l abandona pe regizor ideii de entertainment parcă e nedrept, fie și doar pentru intuiția de a înregistra, cvasi-documentar, aceste cartiere moderniste ale Brasiliei în plină înflorire, ca un echivalent „low brow”, dar la fel de straniu, al filmelor lui Antonioni.

Léon Morin, prêtre / Léon Morin, preot (Jean-Pierre Melville, 1961)

Încărcătura simbolică a rolului de preot – e suficient să ne amintim doar de mina sumbră a lui Claude Laydu în rolul protagonistului bressonian din Jurnalul unui preot de țară (1951) – îi oferă ștrengarului Belmondo un fel de contre-emploi surprinzător. Într-adevăr, parcă niciodată acest amorez pișicher n-a mai flirtat cu pietatea și reținerea ca în filmul lui Melville. Ulterior, acesta îl va coopta pe Belmondo în rolul gangsterului tenebros din Le doulos (1963) – altă alegere interesantă pentru actorul-fetiș al Noului Val, mai aproape de imaginea pungașului ghinionist decât de adâncimea strategului infractor. Pentru moment, Melville are o intuiție formidabilă, care cu timpul n-a făcut decât să se confirme: Belmondo funcționează în sutana lui Léon Morin tocmai pentru că trimite în ultimă instanță – cu buzele sale proeminente, cu zvâcul corpului care se lasă în voia scaunului rotativ și stârnește vânt prin cameră – spre un imperativ al cărnii, capabil să depășească, sau măcar să tulbure, dogma catehismului. 

Când Barny (Emmanuelle Riva) îl întâlnește pe Léon Morin, instinctul „comunist” o îndeamnă să-i provoace convingerile prin mici blasfemii, cărora Morin, dovedind o ascuțime deosebită a spiritului, le răspunde mereu „la nivel”. Tot filmul se susține astfel, mergând în balans pe o coardă narativă care se dovedește în cele din urmă o coardă emoțională – iar secretul acestei interacțiuni umane e să nu ne divulge, până la final, cât din ceea ce am văzut a fost puterea dumnezeirii, și cât demonul atracției sexuale. Poate rezultatul n-ar fi atât de izbutit dacă Melville nu l-ar împacheta în rama acestui context antifascist din timpul Ocupației naziste, când a fi sau a nu fi credincios capătă dintr-odată radicalismul unei opțiuni politice de viață și de moarte. La scurtă vreme după acest film, Melville avea să facă trecerea spre filmele cu gangsteri care l-au consacrat – dar e de observat cum stilul foarte matter-of-factly care l-a ținut departe de cârligele facile ale narațiunilor cu jafuri armate, transformându-l în jansenistul genului, e deja la lucru în terestrul Léon Morin, prêtre – mai puțin incendiar, astăzi, pentru dilema sa morală și mai relevant ca dare de seamă metodică privitoare la Regimul de la Vichy.

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK