Interviul cu Jim Jarmusch are loc pe o terasă de pe malul insulei Lido di Venezia. E o curte generoasă, cu piscină în mijloc, plante înalte între mese, ca niște despărțitoare. E liniște în jur – se aud doar niște cești lovindu-se ușor de farfurii, sunetul clasic de prin orașele italiene (și tot ce a dat mai bun acest popor, muzical vorbind, după operă). Jarmusch iese în evidență fără să facă nimic special. Are aerul unui rockstar, dar fără să pară sofisticat. Stă așezat la o masă, îmbrăcat all black, cu ochelari de soare fumurii și părul alb vâlvoi, un look în care recunoști ceva și din Lynch.
Jarmusch e la Veneția pentru prima dată în competiția oficială a festivalului de film, cu Father Mother Sister Brother. Au trecut peste douăzeci de ani de când a fost aici cu Coffee and Cigarettes, prezentat atunci în afara concursului. Noul său film e un triptic blând și amuzant, construit din tăceri și gesturi mici, despre reuniuni de familie care sunt uneori stânjenitoare, unde părinții și copiii lor adulți își caută locul la aceeași masă. Filmat în New Jersey, Dublin și Paris, filmul se desfășoară ca și cum ai intra pe vârfuri în camere diferite. În prima, un misterios Tom Waits hoinărește printr-o casă aparent învechită și încearcă să-și găsească postura de tată pentru cei doi copii veniți în vizită (Adam Driver și Mayim Bialik); apoi, Charlotte Rampling își adună fiicele (Vicky Krieps și Cate Blanchett) la ritualul lor anual de ceai și prăjituri, unde politețea se crapă repede ca glazura unei tarte uitate; iar în Paris, doi frați gemeni (Luka Sabbat și Indya Moore) încearcă să înțeleagă locul lor în lume după ce părinții dispar. Toate se leagă, în final, ca într-o melodie melancolică de Nico.
„E un film anti-acțiune”, ni-l descrie Jarmusch, când se așază între noi.
Suntem vreo șapte jurnaliști din mai multe țări, strânși într-un cerc care se deschide puțin când apare el. Jarmusch, cu stilul lui de a vedea lumea prin oameni rătăciți și orașe lente, care a filmat poeți șoferi de autobuz, turiști pierduți și hitmani cu coduri ciudate, intră în cadru firesc, de parcă l-ai mai întâlnit undeva. La 72 de ani, încă-și poartă poveștile în obiecte mici: pe deget are celebrul inel cu craniu creat de el, Jim Skull Ring, gravat cu Fight Alone, iar agățat pe cămașă, un pin minuscul sub formă de șoricel.
Vorbește calm, cu mult umor, presărând câte un „fuck” spus ca între prieteni. Deși suntem aici ca să vorbim despre filmul său, discuția alunecă spre poezie, muzică, ritmul orașelor sau mici anecdote. Una se întâmplase chiar cu o seară înainte. Ne povestește cum o tachinase pe Cate Blanchett, promițându-i că următorul lui film, spre deosebire de acesta, o să aibă „tot pachetul: nuditate, sex, violență!”. Ea i-a răspuns ironic: „Sunt sigură că o să-l faci, Jim”.
Nimeni, nici măcar Jim Jarmusch nu știa asta atunci, dar în numai câteva zile, Father Mother Sister Brother, acest film fără nimic din „pachetul” despre care glumea, urma să câștige marele premiu de la Veneția.
Am redat mai jos întrebările tuturor jurnaliștilor și răspunsurile lui. Interviul a fost posibil datorită Bad Unicorn, distribuitorul filmului în cinematografele românești începând cu 26 decembrie.
Aș spune că, într-un fel, filmul este ca un poem frumos. Vorbește despre multe lucruri, dar fără a numi ceva anume. Și am rămas cu un sentiment de singurătate pe care l-am simțit în toate cele trei orașe prezentate. Aș începe poate de aici: v-ați simțit vreodată singur în timpul lucrului la film?
Scriu singur, întotdeauna am lucrat așa. Scrisul e o activitate solitară, dar nu ceva care însingurează. Îmi place să fiu lăsat în pace, atât. De mulți ani am acest loc foarte izolat. E în Catskills, în mijlocul pădurii, unde sunt urși, coioți și păsări, deși și acolo populația de animale a scăzut în ultimii ani într-un mod care mă îngrijorează. Locul ăsta e pentru mine o mică minune: am un mic studio de înregistrări și o cameră dedicată artei care a fost cândva un garaj. Oricât de solitar ar putea părea, acolo nu mă simt niciodată singur.
Când filmez se întâmplă opusul: colaborez cu oameni incredibili, împreună suntem un singur vas, iar eu sunt căpitanul ei. Și iubesc partea asta. E momentul în care adun materialul din care filmul va prinde formă. Rescriu în timp ce filmez, îmi vin idei noi, uneori obțin un cadru foarte bun și spun „Mai facem o dublă” sau „Hai să facem una fără replici”. Strâng tot felul de variante, iar în montaj filmul îmi spune ce vrea să fie. Spre deosebire de cei care-și planifică meticulos filmul cu storyboard-uri, metoda mea e intuitivă, nu analitică sau rigidă. Nu știu dacă ți-am răspuns la întrebare.
Am observat în film această relație dintre părinți și copii, în care pare că nici unii, nici ceilalți nu sunt capabili să se cunoască cu adevărat, până la capăt. Într-un fel, mi-a adus aminte de relațiile dintre veri care apar în Coffee and Cigarettes. Sunt legături de sânge aproape nedefinite, care pot merge în orice direcție. Puteți povesti despre felul în care abordați această legătură? Cum devine intimitatea ceva distant și stânjenitor?
Sunt tatăl unui copil, care acum are 20 de ani. Atunci când devii părinte pentru prima oară nu ai nicio experiență. Nu știi ce o să se întâmple și ce trebuie să faci. Într-un fel sunt mai ușurat că am avut-o pe fiica mea mai târziu, ca părinte mai în vârstă, pentru că n-aș fi vrut să-i provoc rănile pe care tatăl meu mi le-a provocat mie, fiind un om foarte critic. Glumesc, țin la el, deși nu ne-am înțeles prea bine. Am plecat la 17 ani ca să-mi trăiesc viața. Și viața mea era departe de el.
Cred că relațiile de familie sunt complicate și diferite pentru fiecare dintre noi. Nu există vreun plan pe care să-l urmezi. La un moment dat, ajungi să descoperi că părinții tăi sunt adesea diferiți de imaginea pe care o aveai despre ei. Eu, de exemplu, am aflat multe despre tatăl meu abia după ce a murit. E unul din acele lucruri care-ți scapă. Cum se spune și în film, „Îți poți alege prietenii și iubiții, dar nu-ți alegi familia”. Tocmai asta m-a atras când am făcut filmul. Nu intenționam să spun o poveste despre familie; nici nu știu cum a venit ideea – dar a apărut dintr-odată și n-am stat prea mult s-o analizez. Cred că filmul e mai mult despre a observa oamenii fără să-i judeci și despre a accepta că toți avem defecte. Nu mă atrag poveștile în care cineva e bun și altcineva e rău. Mi se par simple, stupide și limitate. Pentru că toți avem aspirații, fie ele și contradictorii.
Interesant este că, de obicei, părinții încearcă să-și impresioneze copiii sau să fie un model. În primul episod, însă, personajul lui Tom Waits e opusul: se dă drept un ratat, dar apoi aflăm că are un stil de viață mai confortabil decât pare. E și o glumă legată de clișeul tatălui ca model aici?
Situația e diferită pentru fiecare dintre cei doi copii ai lui. Fiul (Adam Driver) are evident nevoie de iubirea tatălui. De asta îi și oferă bani. Sora (Mayim Bialik) observă totul. Vede ce face tatăl, vede ce nevoi are fratele și nu-i judecă pe niciunul. Asta a fost și intenția mea – să nu judec pe nimeni. După filmări, m-am întrebat: „Și dacă personajul lui Tom pare un neserios?”. Eu nu îl percep așa, nu cred că e. Da, are ceva de escroc. Dar hai să o privim și altfel. Fiul are și el nevoie de o conexiune cu tatăl. Când sora lui îi spune: „Știi, Rolexul ăla e adevărat”, pare surprins. „Serios?”, îi răspunde, ca și cum nu vrea să creadă asta.
A fost vorba mai devreme despre poezie. Poezia e importantă pentru mine, fiindcă reușește să ajungă la noi doar prin spațiile dintre versuri și dintre imagini, în timp ce proza e mult mai densă. „Nașii” mei spirituali, estetic vorbind, sunt poeții școlii din New York: Kenneth Koch, David Shapiro și Ron Padgett, alături de care am studiat și am lucrat pentru Patterson. La fel și Frank O’Hara, James Schuyler – toți acești poeți îmi sunt mentori.
Frank O’Hara a scris în 1959 un manifest numit Personism, în care spune, în esență, că atunci când creezi un poem, o pictură sau o lucrare de artă, o faci cu gândul la o singură persoană – iubitul tău, prietenul tău. Nu pentru a proclama ceva în fața lumii. Ăsta era spiritul școlii din New York: să îmbrățișezi pe toți cei care te-au inspirat și să-ți păstrezi mereu umorul, fără să te iei prea în serios.
„Personismul, o mișcare pe care am fondat-o recent și despre care nu știe nimeni, mă preocupă foarte mult, fiind atât de opusă acestui tip de îndepărtare abstractă încât tinde spre o abstracție reală, pentru prima dată în istoria poeziei. (...)
Am fondat-o după un prânz cu LeRoi Jones, pe 27 august 1959, o zi în care eram îndrăgostit de cineva (nu de Roi, apropo, ci de un blond). M-am întors la birou și am scris un poem pentru acel cineva. Și, pe măsură ce-l scriam, realizam că, dacă aș fi vrut, aș fi putut foarte bine să dau un telefon în loc să scriu poemul – și astfel s-a născut Personismul. O mișcare extraordinar de incitantă, care va avea fără îndoială mulți adepți. Ea așază poemul exact între poet și persoană, în stil Lucky Pierre, iar poemul este astfel pe deplin satisfăcut. Poemul este, în sfârșit, între două persoane, nu între două pagini. Cu toată modestia, mărturisesc: ar putea fi moartea literaturii așa cum o știm.”
Fragment din Frank O’Hara – Personism: Un manifest
Ca să păstrez analogia cu manifestul, cine era acea persoană la care vă gândeați când ați făcut filmul?
Greu de spus. De fapt, nici nu vreau neapărat să spun. E vorba mai mult despre spiritul filmului, decât despre o persoană anume. Despre sentimentul intim pe care-l lasă în urmă, nu despre conținut în sine.
Pauzele sunt atât de prezente în filmele dumneavoastră, iar repetițiile – de obiecte, cuvinte, situații – funcționează ca un refren. Îmi aduc aminte de temele muzicale. E acesta modul în care simțiți că cinemaul se apropie de de muzică, de poezie?
Există o legătură dintre film și muzică, în sensul în care cred că notele care rămân necântate le fac pe cele cântate și mai puternice. Când văd un film de acțiune în care fiecare cadru ține trei secunde și urmează o tăietură după alta, mă ia durerea de cap. Nu există spațiu. Eu merg în sens invers și iubesc aceste momente goale, intervalurile. Călătoriile cu taxiul din Night on Earth ar fi scoase cu totul într-un alt film. Coffee and Cigarettes surprinde oameni în pauzele lor de lucru, atunci când nu fac ceea ce ar trebui să facă. Fix lucrurile astea mă atrag. Poate țin de o estetică „slacker”, dar pentru mine au și o structură poetică.
Iar variația cred că este cheia tuturor misterelor frumoase ale vieții. În natură, totul e variație, în formele plantelor, ale animalelor. La fel și în artă. Am mai povestit analogia asta, dar Bach e cunoscut pentru variațiile lui muzicale. În realitate, Bach avea 20 de copii, trebuia să fie organist la biserică în fiecare săptămână, să-și hrănească familia și să vină mereu cu ceva nou. Mi-l și imaginez spunând: „La naiba, trebuie să mai inventez ceva… hai să fac o variație pe melodia aia de săptămâna trecută”. Și ce urma de aici erau niște lucruri minunate.
Ați menționat cât de copleșitor vi se pare montajul ultrarapid din filmele de acțiune. V-ați asumat deliberat o direcție diferită, aproape opusă?
Sunt diferit în multe feluri, dar nu fac filme ca să fiu altfel sau împotriva a ceva. Doar îmi urmez instinctul, iar instinctul a fost cel care mi-a spus ce vreau să fac mai departe. Totuși, trebuie să recunosc că firea mea m-a împins, cumva, spre stilul pe care l-am găsit. Stranger Than Paradise a apărut în perioada de început a MTV-ului, cu montajul ăla rapid, haine stylish, trenduri peste trenduri. Eram la început și m-am gândit: „Nu, eu o să fac opusul”. Așa se face că personajele arătau ca niște tipi care merg la cursele de câini, filmam cu un singur set-up de cameră pentru fiecare scenă, în alb-negru. Eram cumva contra curentului, dar tocmai asta m-a dus la un stil care a devenit al meu.
Nu este primul anthology-film pe care-l faceți. Cum ați descrie relația cu această formă narativă?
Îmi place în primul rând ca formă literară. E foarte veche – apare în Decameronul lui Boccaccio, de exemplu. E o formă frumoasă și clasică în cinema, mai ales în cel italian din anii ’60–’70. Totuși, filmul meu nu este construit din povești separate. Ideea de a le vedea separat… m-ar omorî, pentru că am muncit mult ca nuanțele să se acumuleze, să crească una din cealaltă. Filmul e mai degrabă ca o piesă muzicală cu ritmuri diferite, dar nu vrei să cânți adagio-ul singur. Sau ai putea, dar în cazul ăsta, vă rog, nu. Nu ar funcționa. Ultima poveste nu ar avea încărcătura emoțională fără cele două care o precedă. Pentru mine e mai degrabă o formă literară, cu capitole. Sau mai aproape de mișcări diferite într-o singură piesă muzicală.
Ați gândit filmul ca un întreg încă de la început sau a pornit de la o singură poveste care le-a atras pe celelalte?
A fost conceput din capitole separate, dar construite în aceeași direcție. Voiam ca nuanțele să se adune treptat. Nu eram sigur cum, pentru că, sincer, niciodată nu știu cu adevărat ce fac; încerc lucruri, lucrez la ele, le las să respire. Dar intenția a fost ca filmul să arate exact așa cum e. Sunt foarte mândru, pentru că e nevoie de multă muncă să faci ceva să pară construit fără efort. Filmul se apropie destul de mult de ce mi-am imaginat, iar asta se datorează mult colaboratorilor mei extraordinari, scenografiei, actorilor, directorilor de imagine etc. Am descoperit lucruri pe care le voi folosi la următorul film: cât de intim să filmez, momentul potrivit pentru un prim-plan, astfel de detalii. Mi-am dat seama că trebuia să fac acest film ca să-l pot face pe următorul. E greu de explicat, dar învăț de fiecare dată. Sunt încă un student al cinemaului.
Oferiți skaterilor o atenție specială în film. Sunteți și dumneavoastră unul sau ce v-a atras la ei?
Nu sunt skater, dar îi ador, pentru că sunt anarhiști. Nu știu dacă ai citit J.G. Ballard, dar am regăsit ceva din el în cultura de skating, care vine și din faptul că se strecurau în piscinele abandonate din California de Sud. Cultura skaterilor a fost mereu puțin periculoasă, șmecheră, anarhică. Cunosc mulți skateri tineri: sunt fluizi sexual, deschiși, anti-autoritari, au ceva foarte sălbatic. Îmi place cum se mișcă liber prin oraș pe plăcile lor. Trec pe lângă ei pietoni, mașini, iar ei sunt complet indiferenți. O vreme făceau trick-uri chiar peste o rampă improvizată deasupra subsolului unei clădiri în care locuiam în New York și se filmau. Apăreau camioane, iar ei le opreau cu un simplu gest, ca să-și termine momentul. Un fel de: „E lumea noastră, omule. Fuck the police, we’re skating!”. Mi-am dorit să-i am în film aproape ca un moment în care te oprești și vezi un stol de păsări trecând. Și-apoi dispar. I-am salutat oferindu-le singurele efecte speciale din film, încetinindu-i puțin. E un mic omagiu.
Filmele regizate de dumneavoastră au ajuns să inspire mulți oameni prin stil și atmosferă. Ați devenit cumva conștient de asta pe măsură ce ați avansat în carieră? Vă influențează felul în care lucrați?
Nu, deloc. Sunt complet ignorant în privința asta. Când cineva spune „Oh, asta are ceva Jarmuschian”, eu sunt „What the fuck? Cum vine asta?”. John Lennon a zis un lucru minunat: originalitatea vine din faptul că nu reușești să-ți imiți perfect cea mai mare inspirație. Eu vin din multe zone ale cinematografului, iar printre reperele mele sunt și Bresson sau Ozu, care au un anumit stil meditativ. Poate că stilul meu s-a născut tocmai din imposibilitatea de a-i imita la perfecție.
Cum ați ales cele trei orașe în care se desfășoară acțiunile?
Orașele sunt ca niște iubite pentru mine. Cu cât mai multe și mai diferite între ele, cu atât mai bine. Uitați-vă la locul ăsta în care ne aflăm. Cum naiba l-au făcut? Înotau în bani venețienii, nu? Și-au spus: gata, facem un oraș aici! Avem bani, îl facem! Și uite, Veneția, acest loc incredibil de frumos, ciudat și misterios.
Dar să mă întorc la ce m-ai întrebat. Prima locație din film seamănă cu zona unde stau, în Catskills. Așa că voiam ceva asemănător. Pentru a doua, voiam să fie inițial la Londra, dar la o săptămână după ce am terminat scenariul m-am gândit la Irlanda. Acolo, dacă ești scriitor, nu plătești taxe. Irlanda e o țară a povestitorilor, nu? Așa că am preferat să fie povestea unei familii de britanici mutată în Irlanda. Și așa a apărut Dublin.
Iar Paris e marea mare iubire. E orașul meu preferat după New York. Îmi place să mă plimb pe jos când sunt acolo. Am fost acum o lună și, când m-am uitat pe telefon, am văzut că mersesem peste zece kilometri. Ar fi un oraș și mai frumos dacă ai putea scoate francezii din el… (râde) Nu, nu, îmi retrag cuvintele. Am mulți prieteni francezi.
Poate de asta se și spune că august e luna perfectă în Paris, când francezii sunt plecați în vacanțe.
Da! Parisul e un loc absolut incredibil. Te uiți la acele clădiri superbe și te gândești: ei bine, avem asta pentru că am jefuit Africa și am adus toți banii aici, apoi cutare rege a vrut să se dea mare și să construiască ceva mai frumos decât cel de dinainte. E o acumulare de frumusețe arhitecturală cu o istorie nebună și contradictorie. Totul e construit pe colonialism și tot felul de exploatări. Și totuși e Paris. Ce frumusețe rară pe planeta asta!
Ați menționat colonialismul. Mă întrebam dacă faptul că ați plasat al doilea capitol în Dublin, dar cu personaje engleze, îi dă o altă perspectivă?
Da, pentru că nu sunt irlandezi nativi. Singurul personaj irlandez e prietena lui Vicky Krieps, care conduce mașina. Ar fi fost complet diferit dacă ar fi fost irlandezi. Pe perioada filmărilor, aveam cel mai grozav șofer, eram fascinant de accentul lui și de felul în care vorbește. Într-o seară, eu și Charlotte (n.r. Rampling) eram într-un drum spre un restaurant, iar el ne vorbea. Charlotte are acest talent de a-i face pe toți să vorbească, e incredibilă. Și la un moment dat, tipul ne zice: Well, that’s as useless as an ashtray on a motorbike! Și noi eram: uau, irlandezii au un mod atât de frumos de a folosi limbajul. Îi ador.
Acum ceva timp, spuneați că New York-ul vă inspiră tot mai puțin. Mă întrebam dacă simțiți la fel și acum.
Da, încă îl simt așa. New York-ul mi-a dat o energie incredibilă în prima parte a vieții, iar acum parcă mi-o cere înapoi. Nu mai poți locui acolo, ca tânăr. New York-ul a fost mereu despre bani și hustling, asta e esența lui. Iar asta e parte și din frumusețea, dar și din urâțenia orașului, pentru că foarte rapid banii ajung să conducă tot. Doar i se spune Money Making Manhattan, nu? Azi, doar dacă ieși din casă, deja ai cheltuit o sută de dolari.
Filmul mi-a adus aminte de ceva ce ați spus cândva: „Cinemaul are nevoie de filme despre gesturi mici”. Cum mai putem proteja aceste momente, aceste gesturi mărunte, într-o lume atât de zgomotoasă, mereu pe cale să izbucnească, cu războaie în jurul nostru?
Tot ce pot face e să încerc să fac aceste filme, atât. Încerc să fiu un om cu picioarele pe pământ. Nu-mi place sclavia animalelor. Nu-mi place ideea că totul e legat de viața umană. Încerc să apreciez energia vieții în univers, sau ce naiba o fi asta — conștiința unică prin care stelele și planetele sunt pe aceeași lungime cu noi. Așa că, de fapt, nu știu, nu mă asculta pe mine! N-am idee ce se întâmplă. Totul e un mister dat naibii. Dar sunt fericit că le trăiesc pe toate, chiar și cu durerea, tristețea și ororile care se întâmplă.
Să urmărești genocidul din Gaza e devastator. Mă gândesc în fiecare zi la cum e să scrii numele copilul tău pe braț înainte să iasă pe afară, pentru că e posibil să nu se mai întoarcă. Să scrii numele pe brațul unui copil, ca să-i poți identifica trupul. (devine emoționat)
Cât de conectat politic sunteți la ce se întâmplă în țara dumneavoastră?
Oh, Doamne.
Nu vreți să vorbiți despre asta?
Nu mă deranjează să vorbesc, doar că nu știu ce să spun. Ideea asta de a te apleca spre negativitate, narcisism, lăcomie, ego, putere e foarte neliniștitoare. Pentru că oamenii ăștia sunt cei recompensați astăzi. Ceilalți, care înclină spre bine, nu sunt interesați de nicio recompensă. Nici nu mai știu ce să cred.
Îți pot spune două lucruri. Primul, nu cred că planeta mai are mult timp să se bucure de ce are acum. Al doilea… eu sunt tot mai interesat de filosofia unei conștiințe unice. Citesc Schrödinger, Jung, Terence McKenna, și sunt influențat de medicina psilocibinei. Uneori microdozez, nu recreațional, ci ca un fel de medicament. Psilocibina te duce la revelația unei conștiințe unice în univers. Să te mai gândești la „fluxuri de conștiință separate” nu face decât să hrănească ego-ul, cum ar spune Jung. E ca în gluma aceea veche cu preotul budist care-și duce fiul pe vârful muntelui, privește-n jur, și-i spune: „Fiule, într-o zi, totul va fi al tău”.
Cum se leagă asta de restul? Habar n-am. Dar cred că avem acest dar: să fim aici, în univers, pe o planetă. Viața pe pământ e aproape nimic, o fracțiune de timp. Uite, suntem în Veneția. Peste zece ani probabil locul ăsta nici nu va mai exista, va fi sub ape. Și totuși suntem împreună, vorbim despre cinema, despre acest lucru extraordinar, povestitul cu o cameră. Ce lucru frumos fac oamenii, printre toate celelalte lucruri de rahat pe care le fac!
Fotografia principală: Pat Martin
