Salon - Biblioteca

Jonathan Franzen: Sfârșitul sfârșitului lumii

de Scena 9

Unul dintre cei mai mari scriitori americani ai zilelor noastre, Jonathan Franzen este și un foarte bun eseist și un observator atent al lumii contemporane. Lucru care se vede și în „Sfârșitul sfârșitului lumii”, apărută la Editura Polirom, o colecție de texte non-ficționale în care se amestecă povești de familie & de călătorie, observații despre schimbările climatice și despre societatea americană a ultimilor ani. Așa cum o spune și titlul, această antologie trădează, printre altele, și panica autorului în legătură cu încălzirea globală și cu felul în care acest fenomen afectează soarta planetei. În stilul lui polemic și totodată melancolic, Franzen vorbește aici incapacitatea noastră absolută - politică, psihologică, etică, economică - de a mai face ceva pentru a evita catostrofele care vin peste noi, dar lasă loc și pentru ceva speranță.

Mai jos, vă invităm să citiți un capitol din „Sfârșitul sfârșitului lumii”, Editura Polirom, 2019.

Traducere din limba engleză de Daniela Rogobete.

Aici puteți citi dialogul pe care Scena9 l-a avut cu Jonathan Franzen în 2018.

*
Orele de masă de pe Orion îmi aduceau inevitabil în minte sanatoriul din Muntele vrăjit: goana până în sala de mese de trei ori pe zi, izolarea ermetică faţă de lume, chipurile neschimbate din jurul mesei. În locul lui Frau Stöhr, care pomenea mereu de „Erotica“ lui Beethoven, îi aveam pe susţinătorul lui Donald Trump şi pe soţia acestuia. Apoi era cuplul cel voios şi alcoolic. Mai era reumatologa daneză, cel de-al doilea soţ al ei, reumatolog, fiica ei reumatologă şi prietenul reumatolog al fiicei. Mai erau și cele două cupluri care, de fiecare dată când lumea urca în bărcile Zodiac, se împingeau să ajungă cât mai în fața rândului. Mai era şi bărbatul care obținuse permisiunea să își aducă la bord echipamentul de radioamator şi îşi petrecea vacanţa în biblioteca vaporului, încercând să-şi contacteze tovarăşii cuceriți de aceeași pasiune ca şi el. Și mai erau acolo niște australieni, care în general nu se amestecau cu ceilalți.
 

De dragul conversaţiei, i-am întrebat pe oameni la masă de ce veniseră în Antarctica. Am aflat că mulţi erau pur şi simplu fani Lindblad. Unii auziseră pe când participau la vreo altă expediţie Lindblad că un Lindblad cu destinația Antarctica este cel mai bun Lindblad, poate cu excepţia unui Lindblad în Golful Californiei. Un cuplu care-mi plăcea foarte mult, un medic şi o asistentă pe nume Bob şi Gigi, venise ca să-şi sărbătorească cea de-a douăzeci şi cincea aniversare a căsniciei cu un an întârziere. Un alt bărbat, un chimist pensionar, mi-a spus că alesese Antarctica doar pentru că epuizase locurile pe care voise să le vadă. Mă bucuram că nimeni nu menţionase că venise să vadă Antarctica înainte ca aceasta să se topească. Surprinzător a fost că, pe aproape tot parcursul călătoriei, nu am auzit nici un membru al echipajului sau vreun pasager care să rostească măcar cuvintele „schimbări climatice“.

Recunosc că săream multe dintre prelegerile ținute la bord. Ca să dovedesc că eram un iubitor de păsări pasionat, trebuia să stau sus, pe puntea de observaţie. Iubitorul de păsări autentic stă toată ziua în vântul muşcător, împroșcat de apa sărată, scrutând ceţurile sau înfruntând lumina puternică a soarelui, în speranţa că va zări ceva neobişnuit. Chiar şi atunci când intuiţia îţi spune că în zare nu e nimic, singurul mod de a şti sigur asta este să rămâi de veghe cu orele şi să examinezi fiecare fărâmiţă de pasăre de la orizont, fiecare prion antarctic (ar putea fi un prion rar şi interesant) care se avântă printre valurile cu a căror culoare se asortează perfect, fiecare albatros rătăcitor (ar putea fi un albatros regal) care hotărăşte dacă merită sau nu să zboare în urma vaporului. Când privești marea, uneori te poate cuprinde greaţa, adesea îngheţi de frig şi aproape întotdeauna e groaznic de plictisitor. După ce am rezistat treizeci de ore şi am bifat fix o singură pasăre demnă de interes, un petrel de Kerguelen, am coborât şi m-am dedicat impulsului mai sociabil de a juca bridge.

Ceilalţi jucători, Diana, Nancy şi Jacq, erau din Seattle şi făceau parte dintr-un club de lectură care mai avea alţi câţiva membri pe vas. Mi-au devenit prieteni, laolaltă cu Chris şi Ada. Într-una din primele partide pe care le-am jucat am pus jos o carte greșită, iar Diana, un avocat redutabil, specializat în falimente, a râs şi mi-a spus : „A fost o mișcare groaznică“. Asta mi-a făcut-o simpatică. Îmi plăcea și limbajul deocheat de la masa de joc. Atunci când Nancy, partenera mea, care avea o afacere cu motostivuitoare, a jucat primul ei șlem din cursul călătoriei, iar eu i-am indicat faptul că următoarele levate rămân pe seama ei, s-a răstit la mine : „Lasă-mă să-mi joc cărţile, rahat cu ochi ce eşti!“. Mi-a spus că o zisese cu drag. Cea de-a treia jucătoare, Jacq, tot o avocată, mi-a povestit că scrisese o piesă de teatru despre masa de Ziua Recunoştinţei la care participase acasă la Diana, în decursul căreia soţul bolnav al Dianei murise în patul din salonaș. Jacq avea singurul tatuaj pe care l-am remarcat la vreun pasager.

La fel ca în Muntele vrăjit, primele zile ale expediţiei au fost lungi şi memorabile, iar cele din urmă, mai degrabă un vârtej rapid şi neclar. De îndată ce am avut parte de o întâlnire interesantă cu fâsele de South Georgia (erau minunate şi încrezătoare), mi-a pierit interesul de a mai vizita stațiile de prelucrare abandonate ale vânătorilor de balene. În a cincea zi petrecută în South Georgia până şi în vocea lui Doug s-a simţit o oarecare oboseală atunci când a spus „Cred că vom mai face o ieșire cu caiacele“. Vorbise ca Vladimir şi Estragon spre finalul din Godot, atunci când, după ce epuizaseră orice alt mijloc imaginabil de distracţie, au hotărât „să se spânzure de copac“.

Spre finalul ultimei zile a călătoriei, pe care o petrecusem mai mult la masa de bridge, în vreme ce sute de păsări marine, unele poate interesante, se învârteau în jurul nostru, am coborât în salon la o prelegere despre schimbările climatice. Prelegerea era susţinută de australianul cu drona, care se numea Adam, şi la ea participau mai puţin de jumătate din pasageri. Am întrebat de ce Lindblad lăsase o prelegere atât de importantă pentru ultima zi. Explicaţia binevoitoare ce mi s-a oferit a fost că Lindblad, care se mândrea cu conștiința sa ecologică, voia să ne trimită acasă hotărâţi să facem mai multe pentru protejarea măreţiei naturale de care ne bucuraserăm. Rugămintea lui Adam din deschiderea prelegerii sugera alte explicaţii.

— Cartonaşele pentru comentarii pe care le-au primit pasagerii nu sunt locul unde să vă exprimaţi părerile despre schimbările climatice, a spus el.

Apoi a râs stânjenit:

— Nu ucideţi mesagerul.

A continuat prin a ne întreba câţi dintre noi credeam că de-acum clima se schimbă. Toată lumea din sală a ridicat mâna. Şi câţi dintre noi credeam că de vină este activitatea umană ?

Din nou s-au ridicat majoritatea mâinilor, dar nu şi cea a susţinătorului lui Donald Trump și nici cea a radioamatorului pasionat. Din spatele sălii s-a auzit vocea țâfnoasă a lui Chris:

— Ce se întâmplă cu cei care consideră că asta nu este o problemă de credinţă?

— Excelentă întrebare, a spus Adam.

Prelegerea lui a reprezentat o reluare plină de îndârjire a filmului documentar An Inconvenient Truth (Un adevăr incomod), care includea faimosul grafic „crosă de hochei“ al creșterii temperaturilor și faimoasa hartă a unei Americi castrate, căreia nivelul crescut al oceanului îi răpise Florida. Dar imaginea înfăţişată de Adam era chiar mai sumbră decât cea a lui Al Gore, pentru că planeta se încălzeşte cu mult mai repede chiar decât estimările pesimiştilor din urmă cu zece ani. Adam a citat recentul debut lipsit de zăpadă al Iditarod-ului, iarna cea bolnăvicios de fierbinte prin care trecea Alaska, posibilitatea ca în vara anului 2020 să avem un Pol Nord eliberat de ghețuri. A remarcat că, deşi acum zece ani se ştia că doar optzeci şi şapte la sută dintre gheţarii Peninsulei Antarctice se micşorau, acum procentul pare să fie de sută la sută. Dar ideea cea mai sumbră prezentată de el a fost că de fapt climatologii, fiind oameni de ştiinţă, sunt nevoiţi să se mărginească la afirmaţii cu un grad ridicat de probabilitate ştiinţifică. Atunci când modelează scenarii climatice viitoare şi prezic creşterea temperaturii globale, trebuie să utilizeze ca estimare o temperatură mai scăzută, una atinsă în nouăzeci şi ceva la sută dintre cazuri, nu temperatura la care s-ar ajunge într-un scenariu moderat. Prin urmare, omul de ştiinţă care estimează o încălzire certă de cinci grade (Celsius) până la sfârşitul secolului ţi-ar putea spune în particular, la o bere, că de fapt se aşteaptă la o creştere de nouă grade.

Cum eu am gândit asta în grade Fahrenheit – şaisprezece grade –, m-am întristat din pricina pinguinilor. Dar mai apoi, aşa cum se întâmplă adesea în discuţiile despre schimbările climatice când discuția trece de la diagnostic la remedii, sumbrul s-a transformat în negreala comediei negre. Stăteam în salonul unui vapor care consuma peste treisprezece litri de combustibil pe minut și îl ascultam pe Adam perorând despre beneficiile pe care le obținem dacă ne facem cumpărăturile în pieţele de producători şi dacă ne schimbăm becurile cu filament cu becuri LED. Adam a mai sugerat că dreptul universal la educație acordat femeilor va reduce rata globală a naşterilor şi că, dacă am elimina războaiele de pe planetă, ne-ar rămâne destui bani ca să convertim economia globală la energie regenerabilă. Apoi ne-a invitat la întrebări şi comentarii. Cei care erau sceptici în privința schimbărilor climatice nu au fost interesaţi să discute, dar unul dintre adepții ei s-a ridicat să spună că el administra o mulţime de clădiri rezidenţiale şi observase că de obicei chiriaşii subvenţionaţi de stat îşi încălzeau întotdeauna casele prea tare iarna şi le răcoreau prea mult vara, pentru că nu ei plăteau cheltuielile de întreținere, şi că un mod de a combate schimbările climatice ar fi ca aceștia să fie puşi să şi le plătească. Auzind asta, o femeie a răspuns cu calm : „Cred că cei ultra-bogaţi consumă mult mai mult decât cei care trăiesc în locuinţe subvenţionate“. După asta discuţia s-a terminat repede – toţi aveam bagaje de făcut.

La ora şase salonul s-a umplut iarăşi, devenind şi mai aglomerat, căci urma punctul culminant al expediţiei : proiecţia unui slide show la care pasagerii fuseseră rugaţi să contribuie cu trei-patru dintre cele mai bune imagini surprinse de ei. Instructorul fotograf care se ocupase de asta şi-a cerut scuze încă de la început față de cei cărora cântecele alese de el pentru coloana sonoră nu aveau să li se pară pe gustul lor. Muzica – „Here Comes the Sun“, „Build Me Up, Buttercup“ – nu a ajutat în nici un caz. Dar întreg spectacolul a fost demoralizator. Crea acea senzație de minimalizare pe care ți-o dă întotdeauna cultura noastră a imaginilor : indiferent cât de fin împarţi viaţa în secvenţe fotografice, indiferent cât de apropiate în timp sunt acele fotografii, lucrul pe care respectivul șir de imagini ajunge întotdeauna să-l redea cel mai puternic este exact ceea ce omite. Mai era, totodată, trist de evident că aceste trei săptămâni de instruire în stil National Geographic nu avuseseră ca rezultat şi o prospeţime a imaginii de tip National Geographic. Iar efectul cumulat era dureros de incomplet.

Setul de imagini căuta să surprindă o aventură pe care o avuseserăm ca o comunitate, așa cum fusese comunitatea lui Shackleton şi a oamenilor săi. Dar noi nu petrecuserăm o iarnă lungă în Antarctica, nici luni întregi în care să împărţim între noi carnea de focă. Relaţia verticală dintre Lindblad şi clienţii săi fusese prea insistent definită ca să încurajeze crearea unor legături orizontale. Iar slide show-ul se dovedea a fi o reclamă de amatori pentru compania Lindblad. Contextul pe care tânjea să-l creeze strica până şi imaginile care ar fi trebuit să conteze pentru mine în felul în care contează fiecare fotografie de amator : prin înregistrarea chipului a ceea ce iubim. Când fratele meu mi-a arătat pe furiş o fotografie pe care le-o făcuse lui Chris şi Adei într-o barcă Zodiac (unde Chris nu reușea să-și menţină o figură complet îmbufnată, iar Ada zâmbea de-a binelea), mi-am reamintit ce fericit fusesem că i-am descoperit pe vapor. Imaginea era plină de înţeles – pentru mine. Încarc-o pe website-ul Lindblad şi înţelesul ei se degradează, transformat în reclamă.

Foto main: Silviu Gheție

X Revista Scena9