În afara bulei / Jurnalism

Jurnalista care vorbește cu membri ISIS: „Nu sunt un om fără frică”

de Diana Meseșan

Publicat pe 14 octombrie 2019

De ce te expui la atâtea traume?”, o întreabă oamenii tot timpul. Uneori suntem singurii martori”, spune Rukmini Callimachi.  Dacă noi ca jurnaliști nu aducem o mărturie despre aceste evenimente îngrozitoare, este ca și cum ele nu ar fi întâmplat niciodată.”

Nu se întâmplă de foarte multe ori să descoperi un om auzindu-i doar vocea, și abia la distanță de un an să faci cunoștință cu el. Cu Rukmini Callimachi așa a fost. Nu știam că e corespondent extern la The New York Times, că e unul dintre jurnaliștii cu cea mai mare expertiză pe ISIS sau al-Qaeda, finalistă a Premiului Pulitzer în 2009, 2014, 2016 și 2019, sau că s-a născut în România, de unde familia ei a fugit în ‘79, când ea nu împlinise șase ani.

Îi știam însă vocea limpede și liniștitoare din podcastul Caliphate, publicat de The New York Times anul trecut, despre care auzisem că e revoluționar ca stil. Mi-a stat inima în gât din primele momente când am dat play. Auzi o femeie care întreabă „Cum te pregătește ISIS să omori oameni?”, apoi vine răspunsul, „Aveam păpuși pe care exersam, fragmente din gel balistic, care arătau foarte umane. Și înăuntrul lor, erau saci care corespundeau organele majore. Apoi trebuia să exersezi cum tai, decapitezi și înjunghii.” 

Pe cât de dură era discuția, pe atât de calm decurgea. Nu auzeai un om care își mărturisește crimele cu un pistol la tâmple. Era un tânăr care îi povestea unei jurnaliste cum a devenit membru ISIS, aproape ca și cum ar fi vorbit cu un prieten mai mare, pe care îl respectă. Iar Rukmini îl asculta curioasă, fără urmă de ton acuzator, și punea întrebări foarte specifice și foarte directe. 

Descopeream un tip de podcast experimental, fără narator, în care personajele erau jurnalista Rukmini Callimachi și un tânăr care se întoarce în Canada după ce a luptat în Siria. Era ca un film la care te uiți cu respirația tăiată, doar că era pe bune și era doar audio. Caliphate e realizat de unul dintre cei mai talentați producători audio, Andy Mills, cu care am făcut un interviu anul trecut. Mi-a spus atunci că a fost interesat de Rukmini pentru că a știut de la bun început „că nu a mai existat nimeni ca ea, care să fi fost în centrul unui podcast.” 

La un an după ce i-am auzit vocea în căști, am văzut-o pe Rukmini într-o sală de la Muzeul Național de Artă al României din București. Cu o rochie verde și cizme lungi, de piele întoarsă, se pregătea să participe la una dintre dezbaterile festivalului Unfinished, unde a fost invitată la sfârșitul lui septembrie. „Jurnalismul e pe-atât de puternic pe cât sunt cititorii de capabili să se conecteze cu o altă persoană”, a spus ea în timpul discuției. 

Rukmini a venit în România și ca să-și boteze fiul de câteva luni într-o mănăstire, la câțiva metri de cimitirul unde e îngropată bunica ei. Mi s-a părut uimitoare întâlnirea asta între lumi; să văd pe Twitter o poză cu fiul ei ținut în brațe de un preot ortodox deasupra unei cristelnițe, să aflu că jurnalista care intră incognito pe grupurile online ale membrilor ISIS a crescut într-un apartament de pe strada Vasile Conta din București, fix peste drum de fostul sediu al redacției Scena9, sau să o aud la Radio Guerilla vorbind în română o oră și jumătate despre cum familia ei a fugit din țară, despre cât de greu le-a fost în Elveția, unde a trăit rușinea că e refugiată româncă, și cum apoi i-a fost rușine de rușinea asta. 

Pe scurt, Rukmini a devenit pentru câteva zile parte din peisajul familiar al vieții în România, și asta mi s-a părut incredibil. Am povestit cu ea în engleză aproape două ore pe o bancă din curtea muzeului, despre cum e să fii Celălalt, iar apoi să scrii despre el, despre poezia din jurnalism, despre motivele pentru care a acceptat să povestească lucruri personale în podcastul Caliphate, că teroriștii făceau mișto pe grupurile lor de greutatea ei, sau că într-o zi a crezut că membrii ISIS erau la ușa ei din New York. În timpul interviului, am făcut două pauze: ca să îmi arate cum funcționează chaturile membrilor ISIS de pe Telegram și apoi să-mi citească o poezie extrem de emoționantă despre bunica ei. 

Singurul lucru personal din descrierea ta de pe Twitter e „fostă refugiată”. De ce ai ales detaliul acesta? 

Obișnuiam să le zic oamenilor, și credeam și eu, că povestea mea personală nu prea avea legătură cu perspectiva mea asupra vieții, că eram la fel ca toți ceilalți. Dar mi-am dat seama retrospectiv că mă înșelasem. Faptul că mi-am pierdut casa, și mai ales că am fost refugiată politic, mi-a modelat într-un fel viziunea despre lume. Ca jurnalistă mă interesează oamenii care sunt deseori percepuți ca Celălalt. Când am ajuns în Elveția, familia mea era Celălalt. Nu eram văzuți ca fiind de acolo. Și în ultimii ani mi s-a părut important să împărtășesc asta. 

Cum ți-ai dat seama că te înșelai, că povestea ta personală îți modelase viziunea despre lume?

Cu câțiva ani în urmă, când zeci de mii de refugiați se revărsau din Siria, trecând prin Grecia, spre Europa, a existat un moment. Nu știu dacă îți amintești când refugiații au trecut prin Ungaria și au fost atacați. Iar scena asta mi-a declanșat un potop de amintiri. (...) Când am plecat în '79, am fost opriți în Ungaria. Mama a fost scoasă din tren, pe peron. Reprezentantul autorităților i-a spus Știu că încercați să fugiți, chiar dacă noi aveam vize care ne permiteau să călătorim, și ne-a amenințat că ne trimite înapoi. Îmi amintesc cât de speriată eram. Mama a început să plângă. Nu știu exact motivul, dar bărbatului i s-a făcut milă de ea, și ne-a lăsat să plecăm. 

Ai vorbit de rușinea pe care ai trăit-o ca refugiată în Elveția, de unde ați emigrat ulterior în SUA. Cum te-ai raportat la asta mai târziu? 

Experiența Americii a fost complet diferită de cea a Elveției. Îmi amintesc de prima mea zi de școală. Copiii m-au întrebat de unde sunt. Le-am răspuns cu ezitare. Le-am zis că sunt din România, iar un copil a întrebat, Adică de unde este Nadia Comăneci? Da. Vai, ce tare! (...) Așa că relația mea cu rușinea a început să se schimbe. Dar Elveția a fost cu totul altceva. Chiar și acum, când mă cazez la un hotel în Elveția, deși sunt corespondent extern pentru The New York Times, observ când se uită la pașaportul meu american și văd locul nașterii. Și îi aud cum își schimbă tonul, O, ești din România. Văd cum li se întunecă privirea, cum mă judecă.  

Te mai afectează?

Acum îmi trezește furie. Multă furie. 

De ce crezi că unii oamenii reușesc să depășească rușinea de a fi Celălalt, pe când alții sunt îngropați de ea, ca Abu Huzaifa, personajul din Caliphate, sau alți bărbați și femei tinere care s-au înrolat în ISIS?

Un raport despre ISIS a arătat că cei mai susceptibili la mesajele de recrutare ale ISIS sunt cei din generația numită 1.5. Prima generație sunt imigranții, iar a doua generație sunt copiii lor [născuți acolo]. Generația 1.5 e reprezentantă de copiii imigranților care ajung într-o țară străină când sunt copii. Ei se zbat cel mai mult, pentru că spre deosebire de părinții lor, a căror identitate e clară - români veniți în America -  ei par americani, joacă Pokemon, citesc Harry Potter, merg la școală acolo, dar cei din jur nu îi recunosc complet ca fiind americani. Iar asta creează o disonanță care uneori poate să ducă la ceea ce l-a determinat pe Huzaifa să devină Huzaifa.

„Am încercat mereu să aduc tehnicile poetice în jurnalism.”

Cum ai făcut tranziția de la poezie la jurnalism? Ai făcut un master în lingvistică și ai publicat poezii în mai multe jurnale literare, înainte de a-ți începe cariera în presă.

Ca poet duci o viață foarte interiorizată. Ești într-o cameră unde scrii singur, și mie îmi place să fiu cu alți oameni. Chiar dacă sunt introvertită, și trebuie să fiu singură ca să îmi reîncarc bateriile, vreau să fiu și în mijlocul oamenilor. Și ăsta este jurnalismul. 

Îți lasă jurnalismul libertatea să te exprimi așa cum poți să o faci în poezie? 

Am încercat mereu să aduc tehnicile poetice în jurnalism. Nu ajung mereu în materialul final. Nu sunt sigură dacă editorii mei sunt la fel de încântați de tehnicile astea. (râde) Pe lângă asta, vorbesc română cu mama și cu rudele mele. Soțul meu e francez, așa că vorbim franceză acasă, iar munca mea e în engleză. Sunt cumva între limbi, iar asta mi-a creat o anumită sensibilitate pentru cuvinte. Compar constant cuvintele, la asta se zice X în engleză, Y în română și Z în franceză. 

Rukmini Callimachi citește poezia despre bunica ei, „The anatomy of wild flowers" 

Cum a fost să te arăți vulnerabilă în podcast, să împărtășești lucruri personale? 

Nu am fost inițial confortabilă cu asta. Andy [Mills, producătorul] m-a convins să o fac. (...) Dar îmi amintesc că eram în oraș cu o prietenă foarte bună care e și ea reporter la New York Times, și i-am spus de faza asta [Rukmini a povestit în podcast despre momentul când a crezut sunt membri ISIS la ușa ei]. Și ea s-a îngrijorat. A spus că îi e frică că lumea o să interpreteze greșit dacă află anecdota asta. O să creadă că sunt slabă. Pentru că nu mi-a fost deloc ușor să mă impun ca reporter de război, iar unul dintre motive a fost legat de genul meu. (...) Clar era absurd să cred că ISIS îmi sună la ușă. E lipsit de sens. Dar a fost starea în care am ajuns după prea multe avertizări, după prea multe situații la limită. (...) Cred că cei de la FBI m-au vizitat de vreo șase ori. Primesc amenințări tot timpul, dar unele sunt suficient de serioase ca FBI să îmi contacteze redacția și să ne spună că există un pericol real.

Cred că a fost un gest extrem de important și curajos să îți arăți vulnerabilitatea, având în vedere că jurnaliștii de investigație sunt în general portretizați ca eroi care nu se tem niciodată. 

Nu vreau să vorbesc în numele altora, dar impresia mea e că mulți oameni din domeniul ăsta se prezintă ca și când ar fi fără frică. Eu nu sunt un om fără frică. Simt frică de multe ori. Nu plănuiam să vorbesc despre asta, dar Andy m-a convins să o fac de dragul poveștii. 

Matthew Caruana Galizia, a cărui mamă, jurnalista malteză de investigație Daphne Caruana Galizia, a fost ucisă în octombrie 2017, a spus la o conferință de anul trecut că jurnaliștilor de investigație le lipsește instinctul de autoconservare. Cum vezi asta?

Cu ani în urmă, lucrul ăsta ar fi fost valabil și pentru mine, dar am fost în prea multe situații la limită și am fost destul pe teren ca să-mi dau seama că suntem într-un joc cu sumă nulă. Nu mai poți să faci o greșeală de securitate. Nici măcar una. Dacă sunt aproape de linia frontului și ISIS e pe partea cealaltă, și dacă Doamne ferește, depășesc linia și sunt capturată de ISIS, s-a terminat. O să fiu ucisă. Ucisă, violată etc. Nimeni nu scapă dintr-o situație ca asta. Sunt tot mai conștientă pe măsură ce trece timpul. 

Primesc amenințări tot timpul, dar unele sunt suficient de serioase ca FBI să îmi contacteze redacția și să ne spună că există un pericol real.”

Ce te-a atras la temele astea: terorism și război?

Am ajuns să scriu despre terorism printr-un accident al sorții. Eram în Africa de Vest, unde am lucrat șapte ani. În 2011 am preluat conducerea biroului [Associated Press] pentru zona respectivă, iar în 2012 al-Qaeda a cucerit partea de nord din Mali. Mali era una dintre cele 20 de țări despre care scriam, dar foarte curând, a devenit cel mai important subiect. Asta mi-a oferit deschiderea. Dar totul s-a schimbat pentru mine în 2013. În 2012, al-Qaeda luase în stăpânire acest teritoriu, iar în 2013, francezii au reușit să îi scoată de acolo. Și am putut să merg în spatele lor, alături de trupele franceze. Am ajuns în orașul Timbuktu la trei zile de la eliberare, și în clădirile pe care le ocupase al-Qaeda, am găsit mii de pagini de documente.

Îți amintești momentul când ai descoperit documentele al-Qaeda?

Au fost două astfel de momente. Grupul al-Qaeda preluase o bancă locală și o transformase în sediul teritoriului lor islamic. Au fost mulți jurnaliști acolo. Nu am fost prima care a intrat. Când am ajuns, majoritatea lucrurilor fuseseră deja luate. Am văzut o bucată de hârtie pe jos și am ridicat-o. Era în arabă, așa că m-am gândit, Oh, este în arabă, nu o pot citi, și am pus-o la loc. Abia când m-am întors la hotel în noaptea aia, am realizat brusc că Mali este o țară francofonă, oamenii învață limba franceză la școală. Asta e limba națională. Nu învață arabă. Și știam deja că grupul care intrase în Mali era compus în principal din algerieni, câțiva mauritani, tunisieni și libieni, adică nord-africani, vorbitori de arabă. Atunci mi-am dat seama, Doamne, hârtia pe care am lăsat-o acolo, pe care am aruncat-o pe jos, era cel mai probabil un document al-Qaeda. M-am întors a doua zi în clădire, dar hârtia nu mai era. Apoi i-am rugat pe localnici să mă ducă la celelalte clădiri ocupate de grupul [al-Qaeda]. Am mers din clădire în clădire, și așa am găsit mii de documente. Le-am pus în saci de gunoi. Am fost la farmacie și am luat mulți saci de gunoi și câteva perechi de mănuși pentru că documentele erau foarte murdare. Mi-am organizat un sistem în care foloseam un sac nou de gunoi pentru fiecare clădire, ca să amintesc unde găsisem fiecare lucru. Nu puteam să înțeleg documentele, pentru că erau în arabă, și atunci nu aveam încă un traducător. Dar am mers și am adunat tot ce am găsit și după aceea am început să lucrez cu un traducător. Materialul era pur și simplu incredibil. Erau scrisori de la lideri seniori al-Qaeda, un fel de directori generali ai organizației, care le scriau băieților de pe teren [din Mali], dându-le instrucțiuni despre cum să conducă teritoriul. Iar asta mi-a revoluționat complet înțelegerea despre grupul ăsta. (...) Principala concluzie rămâne aceeași, și anume că în general organizațiile de știri nu fac genul ăsta de muncă. Nu lucrează cu documente, nu caută documente și nu încearcă să stea de vorbă cu teroriștii. Acest lucru s-a schimbat ușor odată cu căderea ultimului teritoriu care a fost sub controlul ISIS, deoarece toți acești europeni [foști membri ISIS] se află acum în tabere, așa că poți să mergi și să vorbești cu ei în siguranța unui mediu controlat. Însă în 2012 aveam o sursă al-Qaeda cu care vorbeam la telefon. Îmi dăduse numărul lui de telefon.

Cum ai făcut rost de numărul de telefon al unui terorist?

Când grupul al-Qaeda a ocupat acel teritoriu în Mali, l-au numit purtător de cuvânt. El le-a dat reporterilor numărul lui de telefon. Nu am fost singura care l-a sunat. Eram mai mulți care îl contactam. A sfârșit ucis într-un atac aerian al coaliției cu o dronă câțiva ani mai târziu. Dar obișnuia să îmi răspundă mereu la telefon. Mă plăcea. Îmi zicea „sora mea”. 

De ce crezi că te plăcea?

Cred că mă plăcea pentru că încercam să îl ascult. Am vorbit cu el de zeci de ori, dar probabil că l-am citat doar de patru sau cinci ori. 

De ce îl sunai?

Pe atunci încă încercam să înțeleg povestea asta. În primul rând, era incredibil să poți să vorbești cu un membru al-Qaeda. De fiecare dată când apărea ceva legat de grup, îl sunam. De exemplu, grupul distrusese mausoleele din Timbuktu. Mausoleele erau niște lăcașuri vechi de sute și sute de ani. Le distruseseră pentru că există o vorbă a profetului Mohamed despre faptul că mormintele nu ar trebui să depășească un număr de centimetri deasupra solului, pentru că dacă sunt prea înalte, devin obiecte de cult, iar oamenii ar trebui să se închine doar lui Dumnezeu. Au distrus mausoleele, au dat o declarație despre asta, așa că l-am sunat. Hei, care-i treaba cu mausoleele? Da, da, da, stai să-ți explic de ce am făcut asta. Vorbind cu el, am început să înțeleg că ceea ce din exterior părea un comportament irațional, era de fapt un lucru foarte controlat. Era ceva la care se gândiseră. Nu înseamnă că era ceva bun, dar pentru mine a devenit mai interesant. 

„Am ajuns în orașul Timbuktu la trei zile de la eliberare, și în clădirile pe care le ocupase al-Qaeda, am găsit mii de pagini de documente.”

Primul pas a fost să găsești documentele. Care a fost al doilea?

Să vorbesc [cu teroriștii]. Să îi consider surse. Asta rămâne un lucru controversat. Există oameni care cred că nu ar trebui să le dăm glas deloc [teroriștilor]. Dar să îi asculți sau să le dai o voce sunt două lucruri diferite. Nimic nu te împiedică să asculți o mie de teroriști, atâta vreme cât nu îi lași să te folosească și să îți folosească platforma.

Când ai început să intri pe chat-urile lor?

În 2014. Atunci au migrat către o aplicație numită Telegram, unde puteau să creeze camere de chat. Camerele sunt suspendate aproape în fiecare zi, așa că trebui să stai acolo și să aștepți link-ul pentru noua cameră. Stai să-ți arăt. Asta e o cameră ISIS. Hai să vedem dacă putem găsi link-uri. Ok, acesta este un link nou. „Frații și surorile mele…” (citește ceva). Ăsta este cuvântul pe care îl folosesc pentru intenția de a se alătura statului islamic, iar Shahada înseamnă martiriu. Ăsta e alt link. A fost deja suspendat. Fac asta zilnic. Intru în camerele astea și citesc. Ele sunt importante când are loc un atac nou. Atunci intră aici ca să-l revendice. Spun că Statul Islamic revendică responsabilitatea pentru asta. Și mai sunt utile pentru că aici își articulează constant ideologia, principiile în care cred. E ca un canal de știri pentru ei. 

Știi arabă?

Nu. Lucrez cu un traducător. 

Ești considerată unul dintre cei mai importanți experți în ceea ce privește ISIS. Ți-a fost însă contestată vreodată expertiza doar pentru că ești femeie?

Da...da...Bineînțeles, dar nu e ceva despre ce ce aș vrea să vorbesc prea mult, pentru că e un pic.. [nu termină fraza]. Dar recent am primit o bursă de cercetare la Universitatea George Washington în cadrul programului despre extremism. Ceea ce cred că întărește ideea că sunt jurnalistă, dar am o expertiză reală în domeniul ăsta. Au existat provocări chiar și în cadrul redacției mele pentru că am o abordare neconvențională. De obicei, jurnaliștii scriu despre terorism discutând cu surse din instituții. Îți faci o sursă în guvern sau în serviciile de informații, care a fost în Irak sau în Siria, și care îți explică care e treaba cu ISIS. Iar abordarea mea e că discut cu sursele astea oficiale, dar în plus merg direct la teroriști și încerc să înțeleg ce spun ei despre ei. Se presupune din start că mint. Da, mint. Mint ca orice sursă. Dar nu mint tot timpul. Așa că trebuie să găsești acele momente când zic adevărul. Ai mult de câștigat din asta. 

„Vreau să merg direct la teroriști și să înțeleg ce spun ei despre ei. Se presupune din start că mint. Da, mint. Mint ca orice sursă. Dar nu mint tot timpul. Așa că trebuie să găsești acele momente când zic adevărul. Ai mult de câștigat din asta.”

S-a schimbat relația cu sursele tale după ce ai publicat ceva? S-au simțit vreodată trădate?

Huzaifa [personajul din Caliphate] este un caz interesant. El ne-a spus toate lucrurile astea. A fost un interviu incredibil în care a vorbit despre crimele lui și alte lucruri care îl incriminau. La mai puțin de 24 de ore după ce am terminat interviul, autoritățile canadiene erau la ușa lui. Și-a dat seama că e investigat. Cred că s-a speriat foarte tare. Tot procesul de documentare pentru Caliphate a durat un an și jumătate. Deci am fost în legătură cu el un an și jumătate. Dar pe parcursul acestei perioade, a devenit tot mai înfricoșat, până la punctul în care ne-a rugat să nu mai publicăm nimic. Dar eram deja prea departe cu documentarea. Ar fi fost altceva dacă ne-ar fi zis asta în prima zi. Dar regulile pe care le stabilisem cu el erau: nu o să îți folosim numele, nu o să zicem din ce oraș din Canada ești, nu o să dăm detalii despre restaurantul tatălui tău. Am avut regulile astea, iar el a vrut ulterior să le schimbe. A fost o conversație foarte dureroasă pe care am purtat-o cu el, când i-am zis că îmi pare rău, dar vom publica materialul. A devenit atunci foarte agresiv cu mine, a început să-mi trimită amenințări. 

Te-ai simțit responsabilă pentru el?

Foarte tare. Era tensiune și în cadrul echipei mele, pentru că unii ziceau că e un criminal, a făcut lucrurile astea și trebuie să plătească pentru ele. Eu am avut sentimente foarte contradictorii pentru că, pe de-o parte, cineva îmi încredințase povestea lui, și chiar dacă am respectat termenii inițiali despre ce putem să publicăm și ce nu, pe de altă parte, mă gândeam că faptul că a avut încredere în mine îl poate arunca în închisoare. Dar până la urmă nu s-a întâmplat asta. Iar apoi am avut sentimente contradictorii legat fix de treaba asta. Cineva și-a recunoscut crimele, dar nu pățește nimic. Dar la câteva luni după publicarea podcastului Caliphate, mi-a trimis un mesaj foarte emoționant, în care mi-a zis că e mândru de mine, că îmi mulțumește pentru tot, și că am făcut o treabă foarte bună. A fost unul dintre cele mai drăguțe lucruri pe care le-am auzit. 

Mai ești în legătură cu el?

Mi-a trimis felicitări pentru nașterea fiului meu și am rămas în legătură. 

Ultimul episod îmi dă impresia că nu există speranță reală pentru el. Sunt curioasă ce ai simțit când l-ai auzit spunându-ți că e mai prins de ideologia lui decât la început. Era practic mai radicalizat. 

Asta e pentru că oamenii se așteaptă ca deradicalizarea să fie un proces progresiv. Ești foarte radicalizat și apoi începi să te deradicalizezi. Dar de fapt e ilogic să crezi că lucrurile sunt așa de simple. Dacă ar fi așa, am avea un model pe care l-am aplica mereu pentru deradicalizarea oamenilor. Dar de fapt, procesul de radicalizare e o curbă, sus, jos, sus, jos. Cred că la finalul unui an și jumătate de documentare, [Huzaifa] era într-un punct în care era mai radicalizat decât la începutul acestei perioade. Sper că treptat o să existe progres pentru el, dar nu știu ce-o să se întâmple cu el. Știu că autoritățile din Canada îl urmăresc cu multă atenție, deci va fi foarte dificil să mai facă rău cuiva. Sper asta. M-a asigurat de mai mult ori că nu o să mai rănească pe nimeni vreodată. Sper că spune adevărul. 

Tot în ultimul episod, auzi fragmente dintr-un discurs al lui Trump în care spune că teroriștii nici nu ar trebui să fie numiți oameni, trasând linia între Noi și Ei, apoi îl auzi pe Huzaifa, vorbind despre fix același lucru, doar că invers. Paralela e uimitoare. De ce au oamenii nevoie să tragă linia asta între ei și și ceilalți? Ce rol are? 

Observ trăsătura asta foarte problematică la propria mea familie, la oameni pe care îi iubesc foarte mult. Din cauza umilinței de a fi fost refugiați, au nevoia asta de a spune cine e bun și cine e rău, și de a hrăni ideea că ei sunt de partea binelui. Membrii familiei mele, care au fost chiar ei refugiați, sunt printre cei mai xenofobi oameni pe care îi poți întâlni. Au extrem de multe prejudecăți față de imigranții sirieni, uitând că și noi am fost imigranți. Și cred că asta vine dintr-o nevoie a celor care au trecut prin multe greutăți; mai ales atunci când te simți slab, vrei să creezi acest dușman, iar tu să te poziționezi de partea cealaltă. Dacă toată lumea e la fel, nu ai pe ce să calci. 

„Suntem într-un mediu atât de competitiv, și încercând mereu să devii mai bun, mai bun, mai bun, poți să devii obsedat de ce nu ai în loc să te gândești la toate lucrurile pe care le ai.”

Cum îți alimentezi speranța? L-am întrebat și pe Andy [Mills, producătorul Caliphate] asta, într-un interviu pe care l-am făcut anul trecut cu el. 

Sunt o persoană optimistă, dar și o personalitate depresivă, melancolică. Mama, în schimb, parcă are un tub de serotonină care îi curge constant prin creier. E genul de persoană care se trezește dimineața și spune Ce dimineață minunată, sunt așa bucuroasă să fiu în viață!, deși a trecut prin lucruri oribile, care ai crede că pot să distrugă un om. Iar eu am crescut în genul acesta de atmosferă. 

Deci speranța se moștenește. 

Cred. Mă uit la partea plină a paharului. Dar am și încercat să mă antrenez în privința asta. Un exercițiu pe care îl fac înainte de culcare, când stau în pat, e să mulțumesc pentru toate lucrurile din viața mea. Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru soțul meu, copilul meu, câinele meu, cariera mea, pentru mama mea, tatăl meu. Parcurg lista asta mentală ca să îmi amintesc de toate lucrurile bune. Suntem într-un mediu atât de competitiv, și încercând mereu să devii mai bun, mai bun, mai bun, poți să devii obsedat de ce nu ai în loc să te gândești la toate lucrurile pe care le ai. Și când fac asta, mă cuprinde un sentiment cald. Așa că încerc să mulțumesc pentru tot și să îmi amintesc să mă țin de asta în fiecare zi. 

Cover photo: Claudiu Popescu 

Tema de gândire

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK