Milo Rau, unul dintre cei mai relevanți regizori de teatru din Europa, scrie despre o vizită recentă pe scena de artă a Kyivului, în sunetul alarmelor aeriene.
Traducere din engleză de Oana Stoica
Sâmbăta trecută, multe instituții media europene au relatat despre unul dintre cele mai grele bombardamente asupra Kyivului cu rachete și drone rusești din ultimele luni. Am trăit bombardamentul în adăpostul antiaerian al Hotelului Ukraina, construit în 1961 deasupra Maidanului – piața-simbol a revoluțiilor ucrainene. „Minus patru e Paradisul ucrainean”, a glumit producătoarea mea când am ajuns în gara principală, făcând aluzie la faimosul buncăr aflat patru etaje sub hotelul meu, unde oamenii se adună după lăsarea întunericului.
Călătoria mea a avut loc cu ocazia premiilor de teatru din Ucraina și a unei opere pe care o plănuiesc împreună cu mai multe instituții ucrainene. Aproape niciunul dintre spectacolele prezentate – o neo-operă complet nebună intitulată „Gaia 24”, un „Macbeth” magnific interpretat, sau „Tosca” la Opera Națională – nu a putut fi dus la bun sfârșit. Sirenele antiaeriene sunt la Kyiv aproape la fel de sigure ca sunetul clopoțelului de pauză după lăsarea serii. Totuși, toate spectacolele au fost sold out, mai mult decât în orice altă țară pe care am vizitat-o în ultimii ani. Biletele de teatru sunt atât de căutate la Kyiv, încât se vând pe piața neagră.
E imposibil să nu îi admiri pe ucraineni pentru calmul și curajul lor în fața agresiunii ruse – și a indiferenței europene tot mai mari. Așa cum am observat și în alte zone de criză, și aici se aplică aceeași regulă: când teroarea devine parte din viața de zi cu zi, se instalează o celebrare aproape solemnă a normalității. Kyivul este surprinzător de viu: o metropolă frumoasă, plină de biserici, teatre și restaurante. Iar în ceea ce privește planul de pace complet nerealist și inorect istoric al lui Trump: ucrainenii îl iau în serios cam la fel cum luau cândva anunțurile conducătorilor sovietici. Este un popor liber și mândru care, chiar în mijlocul unui război brutal, continuă să lupte pentru democrație și să iasă în stradă împotriva corupției elitelor – cel mai bun semn că independența Ucrainei nu a fost cumpărată cu prețul conformismului intern.
Teatrul din Kyiv nu face propagandă unilaterală. De ce ar face-o? Este politic prin însăși necesitatea sa: pentru că există și nu este interzis, cum se întâmplă în toate orașele deja ocupate de Rusia. Dar amploarea cu care respingerea a tot ce este rusesc s-a înrădăcinat devine evidentă în dezbaterile care au loc pe lângă spectacole. Într-una dintre ele discut cu Olena Apchel, care a curatoriat pentru scurt timp festivalul Berliner Theatertreffen înainte de a merge pe front ca soldat ucrainean. Mama Olenei a fost ucisă de ruși, satul ei a fost distrus. Un soldat s-a ușurat pe hainele părinților ei și a lăsat mesaje insultătoare scrise pe pereți cu propriile excremente.
Este într-adevăr greu de înțeles de ce războiul colonial de anihilare al Rusiei împotriva Ucrainei nu a dus la un răspuns politic și militar clar din partea Europei Occidentale. E de înțeles că Europa vrea ca războiul să se termine, dar nu înțelege că asta înseamnă nimic mai puțin decât trădarea Ucrainei și a ideii europene însăși. Toate analizele geopolitice serioase arată limpede: dacă UE și NATO acceptă planul de pace care presupune epurare etnică în teritoriile cedate, cum s-a întâmplat cu familia Olenei, atunci nu doar că vând suveranitatea Ucrainei și viețile a sute de mii de ucraineni, ci și pacea Europei. „Pacificatorul este cineva care hrănește crocodilul sperând că va fi mâncat ultimul”, a spus Churchill când Anglia voia să cadă la înțelegere cu Hitler după victoria Wehrmachtului asupra Poloniei, cu puțin înainte să fie ea însăși atacată.
Dar cine este această „Rusia”? 80% dintre oamenii din Rusia susțin războiul. Pentru mine, care am lucrat intens pe scena dizidentă din Moscova până la expulzarea mea în 2013, este greu de acceptat asta: problema nu este „democrația controlată” a Moscovei, ci Rusia imperială, adânc înrădăcinată în mințile și sufletele oamenilor – în ultimă instanță, ale tuturor oamenilor, atât la Moscova, cât și în întreaga Europă. Într-o seară am fost la artistul Nikita Kadan, care a reprezentat Ucraina la Bienala de la Veneția. Studioul său se află sus, într-un bloc de pe șoseaua principală spre Polonia. Noaptea, prin ferestrele mari, poți vedea exploziile dronelor și rachetelor.
Nikita poate doar să râdă de venerarea artiștilor și politicienilor ruși „dizidenți” – mulți dintre ei fugiți la Paris, Viena, Berlin, Bruxelles sau Stockholm în ultimii 15 ani și fiind deja prieteni din Moscova. „Ce au făcut ei, cu adevărat, împotriva lui Putin?” spune el. Și adaugă: „Încrederea europeană în liberalizarea Rusiei i-a deschis drumul lui Putin de mai multe ori și cel mai probabil i-l va deschide iar și iar.” Această propoziție se aude frecvent la Kyiv zilele astea. Am fost surprins de delegitimarea fundamentală a culturii ruse în rândul prietenilor mei ucraineni. Una dintre discuțiile publice la care particip se transformă într-un fel de tribunal, unde colaborarea mea cu curatorii și artiștii care au fugit din Rusia este denunțată ca o formă de colaboraționism. „Dacă vor să vină în Ucraina și să lupte alături de noi, sunt foarte bineveniți,” spune Olena. Nu sunt războinicii culturali încăpățânați și provinciali ai statului, ci studenți la arte, feministe, curatori – practic „suspecții de serviciu” când vine vorba de solidaritate internațională dincolo de granițele culturale – cei care au rupt-o complet cu „Rusia.”
În timpul unei prelegeri susținute de genialul compozitor de operă Illia Ramuzenko, una dintre colegele lui, actrița Marichka Ștîrbulova, vorbește despre relația ei cu Rusia: „Așa-numita ‘frăție’ dintre popoarele noastre a fost mereu un pretext pentru suprimarea culturii ucrainene. De aceea m-a impresionat profund o afirmație a scriitoarei Sasha Dovzhyk: rusa este limba mea maternă, iar eliberarea înseamnă să mi-o smulg din gât.” Până la sfârșitul războiului, motto-ul lui Illia este: „Îmi este imposibil să iubesc o cultură care vrea să mă distrugă pe mine și tot ce iubesc.” Strada din fața clădirii unde are loc prelegerea a fost redenumită la începutului războiului din Strada Pușkin în Strada Chykalenko, după numele unui cunoscut autor și publicist ucrainean. Faptul că probabil niciun cititor al acestor rânduri nu a auzit vreodată acest nume este încă un exemplu al eficienței imperialismului cultural.
În dimineața dinaintea plecării mele, vizitez teatrul veteranilor. Oameni cu proteze, cu fețe deformate și arse de bombe, joacă un fel de Eneidă ironică: o poveste a imposibilei întoarceri acasă din război, despre nervozitatea și nesiguranța celor care se întorc. „Frații de arme au devenit frați în artă”, glumește cineva. Ca în toate călătoriile mele, devine limpede că a analiza un conflict de la distanță e una, a fi acolo, în mijlocul contradicțiilor, e cu totul altceva. Unde se termină indiferența și unde începe solidaritatea? Ce să fac cu dragostea mea pentru acea altă Rusie, care m-a însoțit din copilărie, de la Pușkin la Cehov? Un lucru e sigur: oricine așteaptă iertare pentru o atitudine atoateștiutoare și pentru conciliere în timpul unui război etnic de exterminare nu o va găsi la Kyiv. „Nu avem nevoie de milă”, îmi spune unul dintre veterani când ne luăm rămas-bun, „ci de înțelegere reală. Și mai ales, de sprijin.”
Milo Rau, director artistic al Festivalului de la Viena, a lucrat la Moscova până în 2013 și a fost expulzat în urma Moscow Trials, un spectacol în care Rau a simulat la Sakharov Center un tribunal al artiștilor persecutați de statul rus. De atunci nu i s-a mai acordat viză pentru Federația Rusă. Acum, turneul său Resistance Now! l-a adus la Kyiv.
Foto: Valeriia Landar