Italia, la fel ca Austria și Germania, rămâne una dintre ultimele națiuni europene loiale guvernului israelian – în ciuda mandatului de arestare emis de Curtea Penală Internațională împotriva lui Benjamin Netanyahu pentru crime de război și a raportului ONU din 16 septembrie, care acuză Israelul de „genocid” în Gaza. Acum, în toate cele trei țări, sute de mii de oameni ies în stradă și pun presiune pe guvernele lor. Cu ocazia repetițiilor finale ale spectacolului Der Brief (Scrisoarea) la Roma, directorul Festivalului de la Viena, regizorul Milo Rau, adresează o altă scrisoare colegilor săi: un apel la rezistență împotriva crimelor de război din Gaza.
Cunoașteți senzația? Ai fost invitat, ai cumpărat un cadou, ai scris și o scurtă scrisoare. O scrisoare poetică, o scrisoare umană. Doar că în drum spre locul unde ai fost invitat, îți dai seama că ceva nu e în regulă. Că ceva nu mai merge, nu se mai simte cum trebuie. Așa mă simt astăzi, când în Italia sute de mii de oameni ies în stradă pentru a pune capăt genocidului din Gaza. Astăzi, când mă pregătesc să lansez în Italia noul meu spectacol de teatru: Scrisoarea.
Scrisoarea vorbește despre relațiile dintre copii și părinții lor, dintre actori și publicul lor. Vorbește despre Cehov, Jeanne d'Arc și alte câteva figuri emblematice ale Europei. Vorbește despre iubire și durere. Și, mai presus de toate, vorbește despre nevoia noastră comună de comunitate și frumusețe. Dar știți ceva? Astăzi și aici, spectacolul pare ciudat de fals. În această perioadă, în care în fiecare zi cad bombe asupra Gazei și flota care se îndrepta înspre acolo pentru a opri genocidul a fost ea însăși oprită, frumusețea, tristețea și umorul din scrisoarea mea mi se par o mare tăcere, ba chiar o minciună.
Poate cunoașteți acest poem al lui Bertolt Brecht: „Ce vremuri sunt acestea, în care o conversație despre copaci este aproape o crimă, fiindcă înseamnă și tăcerea asupra atâtor fărădelegi.” Da, exact așa mă simt: ca cineva care tace cu multe cuvinte. Așa că am scris repede o a doua scrisoare, pe care o puteți citi aici: o scrisoare politică, directă. Desigur, nimic mai ridicol decât să-ți încleștezi pumnul pe scenă și să proclami sloganuri și utopii într-un teatru. Brecht știa deja asta: mai rău decât realismul socialist este doar realismul social-democrat. Scena nu este un loc al limpezimii morale, ci un loc al contradicțiilor. Teatrul pe care îl iubesc este un loc sumbru, tragic, ridicol, vulnerabil, meditativ. Dar astăzi, dragi prieteni, astăzi trebuie să fim limpezi. Trebuie să spunem ce gândim. Trebuie să ne îndreptăm atenția asupra a ceea ce se întâmplă afară, în lume. Și trebuie să încetăm să mai tăcem în privința asta.
Ce înseamnă astăzi să nu taci ca artist? În primul rând: nu vă lăsați confuzați de cei care vă spun că trebuie să alegeți o tabără. Poate că este un clișeu, dar umanitatea are o singură tabără. A vorbi despre Gaza înseamnă a condamna crimele armatei israeliene și crimele Hamas deopotrivă. A nu tăcea înseamnă a fi de partea tuturor celor care ies în stradă împotriva genocidului din Gaza: fie că sunt cetățeni palestinieni, israelieni sau europeni. Pentru că o crimă împotriva umanității nu este îndreptată doar împotriva unui popor sau altul – este îndreptată împotriva tuturor oamenilor, împotriva umanității înseși.
Apoi: a vorbi și a nu tăcea înseamnă a spune lucrurilor pe nume. Toți ați auzit săptămâna trecută la televiziunea italiană declarația infamă a politicianului radical Eyal Mizrahi, când a fost întrebat despre copiii uciși în Gaza: „Definiți ce înțelegeți prin copii”. Aceeași frază o aude oricine folosește termenul „genocid”, utilizat fără echivoc de ONU pentru a descrie războiul purtat de Israel în Gaza: „Definiți genocidul”. De parcă ne-am afla la un seminar academic, de parcă în fiecare minut în care citiți această scrisoare n-ar muri oameni în Gaza. Din cauza bombelor, a foametei, a bolilor.
Poate că niciodată un genocid nu a fost atât de explicit, vizibil și incontestabil la nivel mondial ca în acest caz. Și noi ce-am făcut? Am pierdut multe luni, ba chiar ani, cu jocuri de limbaj. Este de-ajuns să citim unul dintre numeroasele rapoarte ale Națiunilor Unite și ale tuturor asociațiilor posibile de cercetători, este de-ajuns să deschidem un singur ziar. Crima este evidentă, iar toate instituțiile pe care le-am creat după al Doilea Război Mondial pentru a preveni exact ceea ce se întâmplă în Gaza i-au dat un nume fără echivoc: genocid.
Una este să scrii acest cuvânt și să-l rostești clar și răspicat. Alta este să tragi concluziile care decurg din el. Legile nu sunt făcute pentru a fi recitate ca poeziile. Legile sunt făcute pentru a fi puse în practică. Este așa cum spune Isus în Noul Testament: nu vrem să iubim cu vorbele și cu limba, ci cu fapte și în adevăr. Legile, cuvintele, instituțiile care nu sunt aplicate, dar care continuă să existe, devin ornamente ale nedreptății și inumanității. Și, în cele din urmă, rămase fără putere, sunt abolite – și odată cu ele, democrația și libertatea.
Această scrisoare vă este adresată vouă, celor care conduceți teatre, celor care apărați instituțiile libertății: fiți un exemplu, fiți liberi. A vorbi și a nu tăcea înseamnă a nu avea frică. Nu vă temeți să vă pierdeți poziția, nu vă temeți să spuneți adevărul cu cuvintele potrivite. Nu mai putem tăcea din teamă că vom fi printre învinșii istoriei. Pentru că, așa cum spune Brecht în alt context, cu puțin înainte ca fascismul să triumfe în Germania și el să fie nevoit să plece în exil: „De acum înainte și pentru mult timp nu vor mai exista învingători, ci doar învinși.”
Pentru că, dacă nu acționăm acum, dacă continuăm să tăcem, nu vom deveni doar complici. Nu numai că ne distrugem umanitatea, ci și libertatea și, mai devreme sau mai târziu, pacea. Dacă astăzi tăcem, mâine va trebui să luptăm, așa cum au luptat bunicii și străbunicii noștri. Dacă ne trădăm valorile pe timp de pace, dacă tăcem acum și aici, când nu suntem amenințați, cum vom rezista atunci în mlaștina realității?
Și, în final: nu avem dreptul să tăcem. Germania și Austria, unde eu trăiesc și lucrez, Italia, unde săptămâna viitoare voi pune în scenă piesa mea Der Brief (Scrisoarea): suntem cele trei națiuni ale fascismului clasic. Nu cu mult timp în urmă, am planificat și executat un genocid, genocidul evreilor europeni, cel mai îngrozitor genocid din toate timpurile. Chiar și atunci am tăcut și am continuat pur și simplu. Ne-am ascuns, pentru că ne era teamă pentru pozițiile noastre, pentru că nu voiam să privim lucrurile „în mod unilateral”. Pentru că arta are propria valoare și situația era contradictorie. Și atunci totul era la vedere, și și atunci am ascuns cele mai grave lucruri sub eufemisme.
Pe 16 septembrie, comisia de anchetă a ONU a acuzat guvernul israelian de „intenție directă de a comite genocid”. Membrii comisiei au citat discursuri, ordine și comunicate ale prim-ministrului israelian Benjamin Netanyahu și ale miniștrilor și generalilor săi, printre care și un discurs televizat al lui Netanyahu în care acesta compară operațiunea din Fâșia Gaza cu un „război sfânt de distrugere totală” din Biblia ebraică. Ce mai așteptăm? Câte sute de mii de oameni trebuie să mai iasă în stradă înainte ca noi, artiști, curatori, regizori și organizatori de festivaluri, să ne asumăm în sfârșit responsabilitatea? Înainte de a transforma scenele noastre din locuri ale tăcerii elocvente în locuri ale rezistenței?
Există un vers al poetului evreu-american Delmore Schwartz, pe care îl iubesc: „Timpul este școala în care învățăm, timpul este focul în care ardem.” Să ardem și să învățăm în același timp, să fim artiști și activiști în același timp. Să încetăm să mai tăcem. Să luăm poziție în mod clar. Pentru că numai așa ne putem salva arta, teatrul: acest loc vulnerabil și meditativ în care căutăm împreună comunitatea și frumusețea.
Milo Rau, Viena, 4 octombrie 2025
Scrisoarea lui Milo Rau a fost publicată și în The Stage (Marea Britanie), sceneweb (Franța), Publico (Portugalia), Delo (Slovenia), Tportal (Croația).
Fotografia principală realizată de Franzi Kreis.
